Brana Portitei cu iesire in creasta Picaturii - 16 iunie 2013

Proaspat intoarsa de la conferinta internationala din Cipru, arunc un ochi joi seara din hotel pe carpati.org. Intorcandu-ma vineri, mi-era clar ca in week-end ar merge o iesire la munte pe undeva, mai ales ca eram in Bucuresti si aveam acces la locatii pe care de la Sibiu le bifez mai greu. Imi pica ochii pe tura lui Eugen prin abrupturile Caraimanului, mai precis cu iesirea din Brana Portitei in Creasta Picaturii - traseu care imi atrasese atentia de ceva vreme, dar nu apucasem sa ma documentez prea bine ca sa ma si hotarasc sa il fac. Citesc eu cum sta treaba cu tura, imi dau seama ca echipamentul meu este la Sibiu, dar nu-i nimic, cersim si primim de pe la prieteni, ma uit si la prognoza meteo care pare-se sa se imbunatateasca, asa ca nu am nici un motiv sa nu ma duc daca sunt acceptata. Eugen imi spune doar sa imi fac rost de echipament, asa ca sambata seara ma postez la o pensiune in Busteni, dorm bine, si duminica dimineata ma infiintez la baza partiei Kalinderu unde era intalnirea la matinala ora de 8.00 a.m.

La locul de intalnire imi dau seama ca nu cunosteam pe nimeni, decat din poze. Pozele cu indivizii le studiasem, dar cate ceva despre traseu neglijasem sa mai citesc, contrar obiceiului meu, dar aveam incredere in organizator, in mine si in faptul ca voi putea face fata traseului fara probleme. Si cu aceasta incredere in mine adorm seara si ma trezesc dimineata pregatita de tura. La locul de intalnire il cunosc si pe Mugurel Ilie, in a carui tura in Piatra Craiului pe nemarcate ma inscrisesem pentru luna august. Facem cunostiinta, strangeri de maini, sunt singura gagica, Eugen ne da cate o foaie de hartie cu traseul desenat la fiecare si mai departe dam bice la deal.

Pornim pe partia de la Kalinderu spre poteca nemarcata (sau slab marcata), care face traversarea spre Valea Seaca a Caraimanului. Nici acum nu stiu dupa al catelea pilon de telescaun la dreapta se face poteca, cert este ca poteca se face mai jos de ruptura de panta a partiei, si oricum pe poteca trebuie sa se vada slab marcat pe copaci ceva cu galben. Mergem pe poteca agale pe curba de nivel si ajungem val vartej in Valea Seaca a Caraimanului, unde incepem sa urcam putin cateva saritori micute. Pe Seaca Caraimanului vom sta numai pana la prima mare saritoare, adica pret de vreo 10-15 minute, urmand ca de acolo sa parasim valea spre a ne inscrie in Braul Diagonal spre stanga.

La prima saritoare mai mare se contureaza o poteca in stanga vaii pe langa niste pereti de stanca ce strajuiesc poteca pe dreapta. De aici ni se explica de catre organizator ca pleaca Braul Diagonal, brau care ne va duce, cu rupturi pe alocuri si mici deviatii, pana in Saua Vanturilor (adica sub Portita Caraimanului). Pe intreaga sa desfasurare, braul este adesea strajuit pe partea dreapta de pereti de stanca (asta ca macro-element de reper).

Initial braul este o poteca prin padure care urca ascendent si pe alocuri mai sunt niste bolovani de stanca. Cam monoton barul, dar totusi iesirea in Brana Portitei ne va oferi panorame deosebite, asa ca imi pastrez parerile pentru acolo. Nu apuc bine sa cad in dezamagirea unei poteci banale, ca la primul valcel intalnit in dreapta, ne echipam cu casti si hamuri si purcedem in sus pe firul valcelului. Ni se explica ca aici braul sufera o intrerupere, urmand sa se continue dupa ce parcurgem valcelutul fara nume ... cred ca un nume care i s-ar potrivi ar fi valcelul din Braul Diagonal.

Prima saritoare de la intrarea in valcel o cataram asigurati de Eugen prin stanga, prin multe sprait-uri si maini puse la opozitie, apoi mai mergem putin pe firul valcelului. Urmatoarea saritoare mai mare o vom ocoli prin niste boscheti veritabili, cu pamant si craci si bolovani desprinsi si toate cele, astfel incat Eugen decide si aici sa faca o asigurare. Nu este neaparat dificil, dar dupa atatea ploi pamantul este foarte moale si sfaramicios, iar pana jos in valcel este mult de cazut la o adica.

Urc prima cu coarda si am onoarea sa o scot de printre cracile prin care s-a prins, inghit micul dejun cu pamant, ma spal pe dinti si cu niste nisip si ajung gata machiata cu noroi sus in regrupare. Eugen ma scutura parinteste de nisip si purcede mai departe la filarea celorlalti. Intre timp Cioby avanseaza pe valcelasul de ocolire al saritorii de mai jos, care iese in poteca mai sus care merge paralel cu valcelul, se blocheaza un pic in varf, drept pentru care decidem ca este cazul sa ni se arunce din nou un fir de coarda ca sa urcam si restul, pana termina Eugen de urcat si pe Valentin.

Catararea nu este dificila de fel, doar ca este cu mult pamant ud si cu buruieni, coarda se blocheaza prin buruieni, iar pietrele se disloca cu mult elan. Deci nu-i nimic stabil, asa ca mai bine cu asigurare. Trecem si acest pasaj si incepem sa mergem pe o poteca foarte slab conturata care merge paralel cu valea, urmand ca la un moment dat sa se domoleasca panta valcelului si sa coboram usor in palnia superioara a acestuia, napadita de vegetatie, incadrandu-ne usor diagonal stanga (in sensul de urcare).

Poteca merge mai departe vizibil diagonal stanga sus, trecand pe la baza catorva valcele pe care le depasim. Nu urcam pe nici unul din aceste valcele, ci tinem diagonal stanga, de unde si numele braului Diagonal. Poteca serpuieste uneori in serpentine line, iar noi tinem cumva tot timpul stanga in sus prin padure, desi poteca braului se pierde si iar apare. La un moment dat iesim intr-o muchiulita, unde jos este alt valcel, iar braul merge pe cealalta fata a muchiei. Aici baietii descatara putin, drept pentru care eu cer coarda ca sa fiu sigura ca nu ma duc pana jos, daca nu vad bine ce descatar. Trecem de pasaj si mergem mai departe pe o curba de nivel ascendenta, de data asta in lungul unui nou valcel care se contureaza jos in vale, tot timpul incercand sa tinem directia diagonal stanga si sa nu mergem nici prea in stanga (astfel incat sa trecem pe celalalt versant), dar nici prea in dreapta (caci acolo trebuie sa avem perete de stanca).

Tot mergem asa pe o potecuta slab conturata care urca diagonal stanga sus, marginiti aproape mereu in stanga de un perete de stanca, discontinuu pe alocuri.

La un moment dat, se cam termina valcelele pe care le depasim si sus in stanga incepe sa se vada un fel de inseuare: cica acolo sus este Saua Vanturilor. Pana in sa mai avem destul de urcat, nu mult, dar foarte abrupt totusi, si nu greu, dar foarte injnepenit totusi, si nu neaparata asta ar fi problema, ci soarele care ne bate in cap si ne transpira la greu.

Cu ochii atintiti la inseuarea de deasupra palcului de jnepeni din stanga sus, de aici va incepe prima repriza de jnepening, dar asa finut, pe o poteca destul de bine conturata printre jnepeni, apoi o urcare in gat pe iarba, pe un fir superior de valcel pana sus in Saua Vanturilor.

Urcam panta abrupta si intr-un splendid plin soare si iesim printre multi alti jnepeni la baza unui bolovanoi. Aici Eugen decide sa il cataram, in loc sa il ocolim prin jnepeni pe curba de nivel ca sa iesim in Saua Vanturilor. Ca urmare, Eugen pune coarda pe dupa un jneapan si incepe filarea participantilor: urc prima, catararea este usoara, frumoasa, ies pe o crestulita in dreapta si ma infig in alti jnepeni pana sus in varf. A fost fain, ma bucur ca Eugen a ales varianta mai complicata.

Din varf, pe langa faptul ca bate un vant turbat (sub noi este Saua Vanturilor, numele oare ce sa spuna?!), se vede o privelsite absolut geniala catre Valea Jepilor si Caraimanul. Undeva sus deasupra noastra trebuie sa fie Brana Portitei, dar mai avem mult pana la ea, incluzand in oferta o buna repriza de jnepening - jnepeni care in aceasta perioada mai isi lasa si polenul, deci va fi un lux sa te freci de ei si sa fii pe post de albinuta. In varfuletul de deasupra Seii Vanturilor, Eugen declara pauza de masa, caci odata iesiti in Brana Portitei o vom tine lant pana sus in Crucea Caraimanului si nici nu aveam noi de unde sa stim cat ne va lua episodul asta.

Vedere catre Caraiman de deasupra Seii Vanturilor, sub peretele de stanca trecand Brana Portitei

Mancam pe acest varfulet nesemnificativ de deasupra Seii Vanturilor, dar cu o priveliste atat de minunata, iar dupa-masa incepem sa coboram pe curbe de nivel serpuitoare pana in Saua Vanturilor. Din Saua Vanturilor ne inscriem pe dreapta pe un fel de curba de nivel cu o portiune de balet prin jnepeni deasupra unui pasaj mai expus, dar foarte putin expus in comparatie cu ce avea sa urmeze. Toata traversarea se face de fapt pe cracile jnepenilor de sub noi, care nu fac altceva decat sa se balangane. Trec tinandu-ma cu mainile bine de cracile jnepenilor, dar Anta care ramane ultimul nu are senzatii tocmai foarte bune si va trebui sa i se dea un capat de coarda pentru stimulara increderii.

Atarnata pe jnepeni, doar ca nu se vede ce era dedesupt, un nu foarte mare, dar un perete de stanca

Trecem de Saua Vanturilor si incepem sa urcam pe versantul opus injnepenit, astfel incat in urma noastra lasam varfuletul unde ne-am luat dejunul. Pana in Portita Caraimanului urmeaza un jnepening veritabil, pe sub craci, peste craci, printre ele, pe oriunde gaseam vreo posibilitate de deplasare.

Jnepeni jnepeni, dar avem grija sa nu trecem muchia din stanga, astfel incat sa iesim in Brana Portitei undeva la cativa metri in dreapta de Portita Caraimanului (in sensul de urcare). Ajunsi in Portita Caraimanului aflu unde este ascuns intr-un caus oul kinder cu surprize - ou in care sunt bagate fituici cu numele celor ce au trecut pe acolo. O poza in Portita, ca nu pot sa ratez ocazia si apoi mergem mai departe.

In poza de sus si cea de jos sunt in Portita, apoi vedere spre abruptul Jepilor Mici care se vede hat departe catre Braul lui Raducu si zona Clailor.

Luam drumul branei spre Creasta Picaturii. Brana Portitei este plina de jnepeni in portiunea superioara a Vaii lui Zangur, apoi pe masura ce trecem o muchie si alta muchie, ne apropiem de traversarea Valcelului Mortului si brana incepe sa capete un carater mai alpin.

In dreptul Valcelului Mortului coboram mult pe curbe de nivel serpuitoare pana in firul acestuia, pentru ca mai departe sa luam poteca firava si greu de intuit a branei care continua spre Hornurile Vaii Seci.

In poza de sus si cea de jos este zona in care Brana Portitei traverseaza Valcelul Mortului, apoi Hornurile Vaii Seci

Mergem pe Brana Portitei care acum este mult mai firava, timida si foarte slab vizibila, doar instincul traseelor nemarcate iti poate spune ca nu poate merge nici mai pe jos si nici mult mai pe sus, caci esti marginit de stanca.  

Fiecare isi gaseste traversarile cele mai comode astfel incat sa ajunga in firul urmatorului valcel si tot asa. Exista situatii in care trebuie catarat sau traversat dupa legea celor 1000 de fire de iarba, sau in variantele mai norocoase jnepeni sau zade mai solide. Continuam pe poteca ce va traversa pe sub Spalatura Vaii Seci (o alta cale de iesire la Crucea Caraimanului, dar mult mai grea decat suratele sale Valcelul Mortului sau Hornurile Vaii Seci). Poteca este din ce in ce mai ingusta si firava, pe la buza stancilor si deasupra stancilor.

Panta insa nu mi se pare foarte abrupta, adica este abrupt sub tine, dar pe la 60 de grade asa, nu 80 cum avea sa urmeze. Merg in fata si ma indrept ca migul catre hornul micut care cica ne va scoate in Prispa Gemenelor, urmandu-i liderului de grup care este in fata. 

O privire inapoi catre Brana Portitei pe care am parcurs-o incepand de la Portita Caraimanului

O noua privire inainte catre ultimii zecii de metri ai branei care se va termina in momentul in care ne vom inscrie in catararea acelui mic hornulet din centrul pozei, care face la randul sau trecerea de la Brana Portitei la o alta brana mai micuta, mai aninata si mai expusa.

Ajungem numaidecat la baza hornului si baietii incep preparativele pentru echiparea cu o coarda. Lui Anta ii vin in cap niste pietre date de sus de capre, deci casca este esentiala. Vali vine langa mine ca sa stam feriti de pietrele ce le vor da baietii din horn si incepem sa admiram zarile, Crucea Caraimanului care se inalta semeata deasupra noastra - pare atat de aproape, dar totusi este atat de departe pentru ca toate traseele de ajuns acolo sunt dificile (cel putin din punctul in care stam noi).

Desi micul horn este mic, are vreo 10 metri in care te sfortezi ceva ca sa iesi la lumina deasupra. Baietii se catara si regrupeaza deasupra micutului horn, eu povestesc cu Vali despre arhitectura, de fapt si el este inginer, asa ca avem ce impartasi. Imi vine randul si incep sa catar hornul, ma impotmolesc un pic la inceput, dar dupa o mica sfortare depasesc pasajul si pe urma merge mai bine.

Din pacate hornul este spalat si ud in partea dreapta, asa ca cel mai important este sa incerci sa iesi din horn si sa faci un sprait pe lateralele acestuia. Nu prea mi-a iesit mie sprait-ul, ca trebuia sa fac un spagat mult prea lateral, dar m-au tras baietii pe coarda si m-am scos cumva. Ajung sus si asteptam sa catere si Vali, apoi incepe sfarsitul. Sfarsitul sfarsitului si sfarsitul traseului de iesit in Creasta Picaturii.

Dupa ce catara si Vali hornuletul, ne angajam in poteca firava care o ia un pic in dreapta sus pentru a se inscrie deasupra unui mare perete care scapa dedesupt sub noi. Intre noi si perete este de fapt doar o banda de jnepeni si cativa copaci care iti ofera cat de cat un oarescare confort. Si in aceste momente, vazandu-ma ca ma cam schimonosesc la fata, Eugen imi spune ca "Nu este cazul sa iti spun ce este sub noi ...", in sens de aveti grija ce faceti, ca un pas gresit si zburati in hau. Eu ma lipesc de perete si stau sa ma odihnesc si sa imi adun curajul, in timp ce Cioby se gandeste el sa inceapa sa imi povesteasca despre tot felul de trasee expuse. Imi iau curajul si inaintez lent. Cat inca sunt copaci si jnepeni merg eu cu un morcov, dar macar merg, sunt schimonosita, dar ma pot controla.

Vine insa momentul adevarului si jnepenii dispar, iar brana pe care urcam spre Prispa Gemenelor ni se desfasoara in toata splendoarea ei, lasand haul sa se vada la jumaț de metru de mine. Pana aici mi-a fost, asta chiar este un pasaj pe care nu mai pot sa il trec fara asigurare. Mai are si in capat un mic pas de catarare pe pamant si pietre si eu nu am incredere in combinatiile astea. Orice priza gresita poate fi fatala. Il vad si pe Eugen ca se cacaie si isi calculeaza bine fiecare pas, asa ca imi dau seama ca eu acolo voi fi foarte constipata. Il iau pe "nu" in brate si ii spun clar lui Eugen ca eu pe acolo nu merg decat asigurata, secund sau balustrada, dar asigurata. Cu alte cuvinte, brana este sora mai mica Branei Aeriene, dar mai rea, pentru ca fiind mai putin umblata nu are cabluri si din acest motiv este mult mai riscanta. Si brana cu pricina, nu se vede dar poza poate continua muuuuuult in jos.

Baietii se apuca de mesterit o asigurare, slava cerului ca exista jnepeni dupa brana, iar Vali ramane cu mine si ma pune sa stau in fund ca sa ma linistesc. Ce sa ma linistesc ca numai cand ma uit cat de ingusta este brana si cat de expusa este ma apuca toti dracii ! Nu m-am documentat cu privire la traseu si ca urmare nu am stiut de acest pasaj, altfel ma pregateam psihic ca sa il infrunt. De renuntat nici nu-mi pun problema, ci merg pe principiul noi gasim solutii. Numai linistita si relaxata nu ma puteam numi pe acel pasaj, dar imi iau inima in dinti, il las pe Vali sa vorbeasca acolo singur in urma mea, ma leg in coarda in semn ca macar ceva stabil sa am in mana si incep prima traversare. Nu ma uit in jos sub nici o forma, caci venind secund orice dezechilibrare pe aceasta brana inseamna pendularea mea pe peretele imens de sub mine. Merg fara sa ma uit si catar repede pana sus la jneapan de unde ma fileaza Cioby. Preventiv Eugen si cu Anta pregatisera deja inca o balustrada de coarda pe urmatorul pasaj. Chiar intelesesera ca am nevoie de asigurare si ca nu merg la liber pe aceasta portiune nici in ruptul capului.

Urmatorul pasaj incepe foarte frumos cu jnepeni, dar pe la mijloc asa se gandeste sa se rareasca si dispar jnepenii. Ca urmare, trebuie ori sa fac traversare pe o fata verticala de stanca, ori sa descatar putin pana la un pas mai jos unde poteca a fost rupta si s-a conturat doar juma' de metru sub mine. Pasajul asta imi da niste emotii de mor, dar macar aici sunt legata de balustrada cu zelbul si il pun pe Eugen sa intinda coarda la maxim ca sa nu ma trezesc cazand si cu picioarele in aer peste haul ala de sub mine. Eugen imi sugereaza sa fac traversarea pe stanca, dar la cat de mici sunt prizele mi se pare riscant, sansele sa cad sunt mari si semicoarda avea sa se intinda muuuuuult in jos cu mine atarnand pe perete. Asa ca fac vreo cateva incercari sa descatar la poteca slab conturata sub mine si reusesc cu chiu cu vai sa ajung acolo. Trebuia sa fac un pas mai mare care ma dezechilibra, apoi ma apuc de primii jnepeni pe care ii gasesc in cale si ajung sus la Anta.

De aici traseul continua printr-o zona mai putin expusa, nu ca nu ar fi haul fix sub noi, dar suntem mai protejati de jnepenii si cei cativa copacei din zona. Traseul urca usor in dreapta si trecem printr-un filtru de jnepeni, atat de greu de penetrat, incat daca mai departe cadeam, era greu sa penetram inapoi prin ei si asta imi dadea mie o senzatie de siguranta maxima.

O mica panta de iarba si bolovani de catarat, nu foarte stabili, dar asta este materialul aici. Ajunsa sus ma duc val-vartej si ma lipesc de peretele de stanca. Apoi urmeaza inca un pasaj expus, cu multi jnepeni sub noi (nu langa noi !), dar macar cu o poteca clar conturata (intr-adevar efectiv doar cat talpa bocancului). Poteca nu are insa mari diferente de nivel, ceea ce mi-a permis sa merg neasigurata incet incet. Inghit in sec, ma pun cu fata la stanca si ma tin cu mainile de prizele infime, facand pas cu pas lateral pana depasesc pasajul. Eugen sta cu mainile langa mine sa ma prinda in caz de ceva.

Inca cativa pasi, dam coltul pe dupa Creasta Picaturii si in sfarsit vad versanti mai primitori, nu ca nu ar fi abrupti, dar au macar 50 de grade si nu 80. Pfiu, gata, am scapat si de inconfortul asta dat de riscul de cadere si accidentare. Dupa colt mai avem de urcat niste fete de iarba inclinate, dar pe care cateri usor in patru labe sau chiar in doua picioare daca vrei, foarte asemanatoare cu Creasta Vaii Albe si abrupturile dinspre Valea Costilei.

In cateva secunde suntem in Prispa Gemenelor si de aici se vede in fata noastra o mare fata de iarba pe care trebuie sa o urcam pana la Crucea Caraimanului: o adevarata autostrada in comparatie cu brana ingusta care a fost pana aici.

Creasta mare, lata, in dreapta (in sensul de urcare) fata de peretele din stanga dinspre Valea Seaca a Caraimanului, fara expunere verticala (decat pe muchia din stanga, dar nu mergi pe acolo !), fete mai domoale decat verticala pe dreapta, o adevarata placere sa mergi pe acolo. Poze, fericire, imi mai revine putin si zambetul pe buze, de aici sunt din nou sigura pe mine si ma bucur ca am reusit sa trec de acel pasaj expus al branei si ca nu am abandonat.

Cam asa se vede din Creasta Picaturii in jos pe unde am traversat noi pe brana aninata

Vedere spre peretele Vaii Albe si creasta omonima, vazute din Creasta Picaturii

De aici inainte vom merge pe Creasta Picaturii si pe fetele late ale acesteia pana sus la Crucea Caraimanului. Eugen si Cioby o mai iau si pe fete de stanca, asa ... sa nu se plictiseasca, eu prefer insa de data aceasta poteca, desi fetele de stanca erau primitoare, dar inca nu imi revenisem din socul branei expuse.

Ultima portiune de creasta presupune o catarare usoara pe o crestulita stancoasa, mai ingusta, dar suficienta de vreun metru, nu prea imi place, nu mi-am revenit inca din soc, dar fiind pasajul scurt, ma incordez si il trec, ajungand sus langa Eugen si Cioby.

In zona Crucii Caraimanului bate un vant turbat, asa ca nu putem sta foarte mult acolo. O luam la trap pe Brana Mare a Caraimanului si de la Cabana Caraiman pe Valea Jepilor Mici. In maxim 3 h (desi cred ca am facut sub 2h) suntem jos in Busteni, unde Mugurel ne astepta cu masina. Am mancat rapid o ciorba de burta si ne-a adus in Bucuresti in vreo ora si jumatate (nesperat de bine comparativ cu ce imi aminteam eu despre traficul pe DN1 spre Bucuresti). Am facut-o si pe asta si am scapat cu viata, iar acum am o satisfactie maxima.

Ca o concluzie la aceasta tura, am de tras urmatoarele invataminte si pot sa spun ca:

1. Am fost nepregatita pentru aceasta tura dpdv psihic, pentru ca nu m-am documentat cu privire la traseu, desi erau jurnale despre iesirea din Brana Portitei in Prispa Gemenelor. Daca as fi facut acest lucru in prealabil (asa cum imi este obiceiul), puteam sa preintampin socul avut la vederea branei expuse si sa previzualizez mental pasajele expuse inca de acasa. Astfel, socul avut la vederea branei aninate ar fi fost mult mai mic, iar eu mi-as fi putut controla emotiile. Tehnica pre-vizualizarii este foarte buna, mai ales in cazul unui traseu mai greu - adica peste ce am facut pana in momentul respectiv.

2. Desi mi-a dat de furca brana expusa la care nu ma asteptam, nu mi-am pus problema nici o secunda sa abandonez, sa nu mai merg, sa ma intorc, sa plang, sa ma crizez .... ci am incercat sa imi controlez frica intr-un mod cat mai acceptabil pentru mine si anume cautand solutii: asigurare sau balustrada de coarda.

3. Pe moment am zis ca nu mai merg pe asemenea trasee, dar acum, ca greul a trecut, judecand la rece, stiu foarte bine ca pot trece zonele expuse cu o asigurare .... important este sa ai unde sa asiguri. Le-as trece si fara asigurare, pentru ca tehnic vorbind pot, doar ca mai am de lucru la controlul si acceptarea emotiilor. Eu trebuie sa ajung sa merg pe drumul meu la care ma concentrez, emotiile se desfasoara ele acolo in legea lor si eu trebuie sa nu le bag in seama.

4. Si nu in ultimul rand, a contat foarte mult echipa, desi eram oameni care nu ne cunoasteam intre noi, dar spiritul de munte al unor oameni deosebiti si-a spus cuvantul. Nu am fost criticata, injurata, nu s-a ras de mine, nu s-a comentat ca de ce mi-este frica. Nici un moment nu m-am simtit jignita sau rusinata ca mi-este frica sa parcurg acel pasaj. Am fost luata in serios si s-a cautat cooperarea pentru a putea trece cu incredere in mine acel pasaj. Atitudinea echipei, de la organizator si pana la indemnurile de a sta jos in fund ca sa imi treaca frica au fost o atitudine care m-a ajutat, chiar daca frica nu mi-a trecut, dar empatia celorlalti m-a sustinut enorm. Pe deasupra, daca este sa judecam la rece, Anta a avut nevoie de mai multe asigurari pe parcursul acestui traseu decat mine, doar ca el a avut nevoie pe pasaje unde eu nu am avut nevoie si invers. Asa ca nu am fost nici prima, nici ultima si nici singura care a avut probleme la trecerea unor pasaje expuse. Este o frica normala, trebuie doar sa invatam sa o acceptam si atunci ea dispare treptat.

Acum ma pregatesc psihic si lucrez mult la partea mentala pentru tura lui Mugurel Ilie in care am fost acceptata pentru 3 zile in Piatra Craiului, pe trasee nemarcate deosebite si pline de surprize. Tura lui Eugen a fost un episod foarte binemeritat pentru mine, pentru ca mi-am dat seama unde am slabiciuni si unde trebuie sa lucrez mai departe, astfel incat sa pot face fata la tura lui Mugurel fara sa fiu tentata sa abandonez. Acum m-am apucat sa citesc jurnale si sa ma documentez pe net despre traseele pe care le vom face, astfel incat sa imi inving in ritmul meu frica pentru ce ma va astepta (ritmul meu este ceva mai lent si asa functionez eu) si astfel incat sa stiu de pe acum ce pasaje delicate ma asteapta. Este ca si cum m-as documenta eu personal sa merg pe acel traseu sa il descopar, doar ca acum merg cu cineva de manuta care stie traseul si nu se va pierde, dar nu poate sa ma tina de manuta pe pasajele expuse, asa ca aici tot eu voi fi pe picioarele mele si va trebui sa ma descurc singura.