Brana Ursilor reloaded dupa 11 ani !

Enigma mare cum am ajuns eu in tura asta, chipurile atat de usoara. Vroiam o tura teapana, sa-mi storc creierii sa vad cat pot sa rezist. Vroiam sa vad cat poate duce fizic corpul meu, ca sa ma mai linistesc ca pot sa fac tura de 3 zile in Crai propusa de Mugurel Ilie pe carpati.org. Mai intai am vrut sa merg in tura Feliciei de 3 zile cu integrala Pietrei Craiului. Apoi mi-a venit ideea ca mai bine reintregim echipa de anul trecut de soparlit prin Crai si balaurim in formula binecunoscuta. Apoi Combei si Dedex s-au retras din tura din varii motive si eu cu Petru am decis ca nu vrem sa ne suportam reciproc 3 zile. Apoi m-am inscris oficial in tura Feliciei, apoi Felicia a anulat tura din cauza prognozelor de furtuna. Apoi mi-a zis Radu ca vine totusi in Crai de Rusalii, am corupt-o pe Simona sa vina cu mine, apoi m-am speriat de ploile de care toti s-au speriat de pe diverse site-uri meteo, mi-am dat seama ca nu am chef sa dorm la cort in tunete si traznete, mi-am dat seama ca este un drum mult prea anevoios sa merg fara masina (ca nu aveam masina la Bucuresti) pana in Plaiul Foii, mi-am dat seama ca daca risc sa merg pe vreme proasta merita macar sa avem o gasca acolo, ori noi eram 3 zgribuliti, mi-am dat seama ca ceva nu era in accord cu mine insumi si am decis sa nu mai merg nici in preiubitul meu Crai. Dar am pus repede o tura in Crai pe care o organizez pe carpati.org ca sa compnesez esecul acestui week-end ... prima din seria pe 2013 de Descoperind abruptul vestic al Craiului.

Totusi trebuia sa merg undeva, erau 3 zile libere de Rusalii si gandul de a nu fi in muntii mei dragi imi dadea o stare de neliniste. Mi-am dorit atata sa merg in aceste zile pe munte, trebuia sa gasesc o tura care sa se tina si care sa imi faca si mie placere. Scrutez profund turele de pe carpati, unele s-au anulat, altele se tin (sub semnul amenintator al cator ploi ?!), asa ca aleg tura lui Radu de o zi pe Brana Ursilor. Radu mi-a marturisit ulterior ca tare s-a mirat cand mi-am manifestat interesul de a participa la tura lui care era pentru incepatori (dat fiind profilul meu foarte complex cica), dar s-a obisnuit cu ideea si evident ca m-a acceptat. Imi fac ca urmare bagajul si, dupa 2 pahare de vin ca sa mi se faca si foame, ma pun la somn. La 3 a.m. ma trezesc speriata ca am pierdut trenul, nu, nu l-am pierdut, mai sunt 3 ore pana sa trebuiasca sa sune alarma, dar cine mai poate sa adoarma de frica ca nu aud ceasul. Abia reusesc sa mai adorm pe la 4.30 a.m. si suna ceasul la 5.45 a.m., crezand eu ca daca iau un taxi pana la gara am timp suficient pana la tren sa imi iau si bilet. Teapaaaaaaaaaaa, toata lumea pleaca in aceasta dimineata, asa ca in gara de nord curg cozile carduri carduri. Ma asez si eu la o coada si se pare ca am succes pana cand vine randul unuia in fata mea sa-si ia un bilet foarte complicat: 4 in 1, nici aia de la casa nu intelegea, in fine, pierd trenul, il anunt pe Radu ca vin cu urmatorul (care fiind IR ajungea inaintea lor care erau cu R), iau bilet, ma sui in tren, dar mi-e frica sa mai adorm ca poate ratez statia de la Sinaia. Proaspat ajunsa in Sinaia, ma duc in statia de taxiuri de langa parc si sprijin o banca la plaja pana ma suna Radu ca au ajuns si ei. Ma intorc inapoi aproape de gara si in formatia completa ne indreptam spre Castelul Peles ca sa luam Drumul Regal spre Poiana Stanii chiar de la inceput. Ma napadesc amintirile din facultate de cand veneam si stateam la Economat pe pile in vacantele de ski. Cata vreme a trecut si eu tot cu dragoste de munte am ramas, doar ca am mai progresat, fac si trasee grele acum spre marea mea fericire.

Mergand spre Castelul Peles, Radu ia in cap o tabla de la un indicator si ii acordam primul ajutor, apoi in fata castelului ne imortalizam intr-o poza de grup, nu de alta, dar este un loc consacrat unde vedem ca toti se pozeaza.

Poza de grup la Castelul Peles (de la stanga la dreapta): Radu, Iuliana, Mihaela, Irina si Cristi

Ne imbarligam noi ce ne imbarligam pe potecile din spatele castelului si dam in poteca frumos pietruita ce ne va urca in Poiana Stanii. Nu mai mersesem niciodata fix de la inceputul acestui traseu, asa ca era o noutate pentru mine. Urcam agale pe serpentine si ajungem in Poiana Stanii, unde ma intampina alt amar de vreme de cand nu mai fusesem nici pe acolo. Ne ducem pana la stancile lui Franz Iosif sa admiram Valea Prahovei si mai tragem o poza de semi-grup.

Poza de semi-grup la Poiana Stanii (de la stanga la dreapta): Irina, Iuliana, Mihaela si Cristi (Radu facea poza)

 Dupa multi ani de zile revenind in locurile mele dragi si in Poiana Stanii

 

Din Poiana Stanii incepem sa urcam pe traseul marcat spre Piatra Arsa, caldura coplesitoare, nori negrii care deja se strang pe cer, poteca urca, dar parca nu mi se mai pare atat de abrupt ca alte dati si uite asa ajungem in scurt timp la bifurcatia spre Brana Ursilor. Poteca branei se abate spre stanga din traseul marcat intr-un moment prielnic, cand aproape am ajuns in muchia matematica a piciorului de munte spre Piatra Arsa.

Cam asa arata aceasta bifurcatie, urmand ca apoi brana sa mearga pe o curba de nivel care urca si coboara lin, traverseaza vreo 2 vai micute de abrupt care ies in Platoul Bucegilor (dintre care pe una o identific eu ca fiind Valea Genune), serpuind in total pret de maxim o ora si ceva pana la a iesi langa noul schit de la Sfanta Ana.

Si acum urmeaza momentul fotografic si fotogenic pe Brana Ursilor sau din gama ce se face in traseu cu carpatistii, pacat ca nu am avut un tonomat din ala care sa ne faca poze la minut. Ar fi iesit haioase.

Sa explic cum au fost facute pozele de mai sus: au fost facute 5 poze prin rotatie, fiecare facea cate o poza restului de grup. Dar poza este facuta in acelasi loc pe Brana Ursilor si teoretic in spate se vede Poiana Stanii (cand nu o acoperim noi).

La schitul Sfanta Ana sa imi pice fata rau detot, nu mai fusesem de ani de zile pe aici si nu imi aminteam decat un gard in spatele caruia se putea descifra sumar o chilie simplu amenajata. Acum insa troneaza dita' mai hardughia pe principiul manastirilor si bisericilor din Romania care se extind la maxim. Intram sa vizitam si sa ne minunam de cum invadeaza contructiile muntii astia.

Dar cand plecam de la schit, desi imi era o foame de lup si ochisem o masa cu banci pe care puteam sta sa mancam, noh ghinion ca nu se poate, caci vine toata hoarda de caini a schitului dupa noi dand din coada nevoie mare si se uita asa mieros in ochii nostri, ca este clar ca nu o sa avem liniste si pace sa mancam aici. Asa ca plecam, cu cainii dupa noi evident !

Acompaniati de alaiul canin ne indreptam spre drumul forestier vechi care coboara de la Cota 1400 la Sinaia, drum pe care in facultate coboram cu schiurile in Sinaia cand era zapada multa. Cred ca voi mai incerca experienta asta si la iarna neaparat (macar de dragul vremurilor de demult care imi fac placere sa mi le amintesc). La bifurcatia spre Poiana Stanii ne indreptam catre noul loc de pelerinaj al manelistilor din Sinaia: Poiana Stanii la amiaza, ca dimineata cand urcaseram noi era inca bine, frumos si normal. Ne asezam pe marginea drumului forestier sa mancam, crezand ca nu trec multe masini, pentru a ni se da peste cap aceasta presupunere in momentul in care incep sa curga cate 4-5 masini deodata, improscandu-ne cu apa din balti, holbandu-se la noi ca la niste maimute primitive care urcau si mancau pe drum in loc sa se deplaseze cu masinile. Dar sa ne concentram pe meniul nostru complet: eu mananc peste spre disperarea celorlalti, ei ma refuza sa manance impreuna cu mine, asa ca-s obligata sa il indes pe tot in mine, ca altfel imi curgea conserva in rucsac oricat as fi strans-o la gura si imputeam totul ... asa nu am imputit decat sticla cu limonada si cu apa de trandafir a Mihaelei, drept pentru care am fost pedepsita sa beau ultima, ca sa nu mai simta ei mirosul de peste.

Traducere la poza: se bea cate un "dop" de limonada cu miere si cu apa de trandafiri (fata mea arata ca era buna limonada: pe bune ca era buna, doar ca eu aveam si peste in gura si era o combinatie ideala !)

Ajungem si in Poiana Stanii din nou pe ziua de azi, acum insa este aici un fel de talcioc pe care il ocolim cat putem si ne indreptam spre Poiana Tapului, de unde intentionam sa luam trenul spre Bucuresti. Ploaia ne ocoleste in mod miraculos, asa ca ne tot lalaim pe drum, avand timp berechet pana la tren: baietii culeg flori de soc, eu imi odihnesc pestele din burta care inca mai innoata in limonada cu apa de trandafir, apoi mai zacem unii peste altii tolaniti langa apa la intrarea in Poiana Tapului.

In Poiana Tapului mai infulecam o ingheata si ne indreptam spre trenul personal, care de data aceasta arata civilizat si are si aer conditionat. Mai sa fie, cu asa personal mai circul, pe bune de nu.

Eu cu Radu si cu Cristi infulecand inghetatele in drum spre gara (la terasa ne afumase unul cu o tigara)

O tura banala, dar prin locuri dragi mie, in care probabil iarasi nu voi mai ajunge pentru urmatorii 5 ani, dar niste locuri in care oricate schimbari s-ar produce (cum ar fi hardughiile care tot apar in Poiana Stanii), ele vor ramane locurile primelor mele ture pe munte - asa ca ... este nasterea mea ca om de munte acolo. M-am bucurat foarte mult sa cunosc oameni noi si sa rad atata impreuna cu niste "aparenti" straini, desi in turele pe munte rar am intalnit oameni alaturi de care sa nu ma simt bine.