Traversare de la cabana Negoiu la Barcaciu prin valea Puha - 25 mai 2013

Dupa multe peregrinari mai departe de casa, adica prin celalalt munte preferat al meu - Bucegii, ma hotarasc sa mai stau si eu acasa sau macar sa fac o tura prin zona. Ma gandeam la o tura mai pe langa casa, cand vad pe carpati o noua aparitie: un nene din Sibiu (nou aparut), care propune un traseu de legatura intre Cabana Negoiu si Cabana Barcaciu. Traseul evident ca nu il facusem, din simplul motiv ca trebuie sa ajungi cu masina la capatul drumului forestier de unde se urca la cabana Negoiu, pentru ca apoi sa ai nevoie de alt mijloc de transport la capatul drumului forestier de la Poiana Neamtului, acolo unde iese traseul ce coboara de la Cabana Barcaciu. Dat fiind aceasta logistica beton pe care Viorel o avea pusa la punct in mod exemplar cu transportul, ma consult cu sotii Bucur si decidem sa ne inscriem in tura. Teoretic trebuiau sa mai vina si niste colegi de-ai lui Viorel, dar fiindca se prognozau cativa stropi de ploaie pe dupa-masa, s-au retras toti din tura. Spre sfarsitul saptamanii Viorel deja ne anunta ca am ramas numai noi 4 (din pacate Mihaela nu poate veni din cauza serviciului), asa ca sambata dimineata plecam cu masina lui Viorel (+ un sofer special cules din Sibiu de catre organizator), mergem pana la Porumbacu de Sus, luam calea drumului forestier care mi se pare destul de bun, trecem de cariera si, cand nu se mai poate inainta, la ultimele serpentine inainte sa inceapa poteca marcata, parcam masina, o incredintam in grija soferului, si fiecare o ia pe drumul sau: noi vom urca spre Cabana Negoiu, iar soferul se va duce la Sibiu, pentru a reveni seara la Poiana Neamtului sa ne culeaga de acolo.  

La Cabana Negoiu eu nu mai fusesem decat o data acum cativa ani cu Liviu si cu regretatii de la Amicii Muntilor. Nu fusesem impresionata nici de gasca, nici de cabana, asa ca nu mai revenisem. Revenind acum drumul mi se pare mai mult o plimbare: urca atat de lent, incat nu pot decat sa bag o viteza de zile mari, desi eram foarte obosita ca lucrasem mult zilele anterioare. Viorel ne propune sa coboram si in firul Vaii Serbota pentru a vedea cascada omonima, asa ca aveam sa vad ceva nou.

Cascada ma uimeste prin marime si debit (evident, este primavara !), dar sincera sa fiu nu ma asteptam sa fiu atat de incantata de curgerea de apa. 

Inca o serie de curbe, care mai de care mai line si ajungem la cabana foarte repede, cu tot cu bucla pe la Cascada Serbotei si inapoi. Sunt orele 11.00 a.m., am facut numai vreo ora jumate pana aici si pe mine cel putin ma mananca foarte tare sa mai facem ceva, in afara de anostul drum programat, pe un fel de curba de nivel pe la limita padurii intre Cabana Negoiu si Cabana Barcaciu. Sedem in fata cabanei si baietii mananca ceva, mie in schimb nu imi este foame, m-am si indopat ca pe gasca de dimineata cu chestii consistente. 

Cabana Negoiu este asa cum o stiam: mare, cam urata, sala de mese este goala, parca a tras cineva cu tunul pe acolo, dar este doar sambata dimineata si lumea nu a urcat inca la cabana. Dar magarii, magarii sunt prezenti la datorie, sunt acolo, chiar foarte amabili si prietenosi si imediat vin la mine sa le dau ceva de mancare. Mancare nu prea am si nu le dau nimic, dar in schimb ii mangai si ii iau in brate, macar cu afectiune sa se aleaga urechiatii.

Tot gandindu-ne ce traseu sa abordam spre Cabana Barcaciu, eu tot trag sa iesim undeva in creasta si apoi sa coboram pe Piciorul Scarisoarei. Tineam eu minte de anul trecut ca Valea Puha este foarte practicabila, asa ca nadajduiam sa putem face un scurt-circuit pe acolo cumva. Cerem ca atare informatii de la cabanier: "Toate traseele sunt marcate. Puteti merge pe oriunde !", ca urmare ii explic pe unde ne gandeam noi sa mergem, iar cabanierul raspunde ceva cu vf. Ciortea, si atunci imi pica fisa ca omul habar nu are zona, ca eu ii zic ca vreau sa cobor rapid la Cabana Barcaciu si el imi tot da cu Varful Ciortea, care ne lungea drumul substantial.

Viorel este destul de neincrezator, imi tot spune ca avem mult de mers pe creasta si daca iesim pe Muchia Serbota sus in varful omonim. Eu stau putin si ma gandesc si nu imi amintesc un traseu atat de lung, intre Varful Serbota si Refugiul Scara este maxim o ora, este aproape platou, foarte putin de urcat si de coborat, nu ai cum sa faci o ora. Viorel este destul de reticent, ca ne pierdem prin jnepeni, ca este zapada pe sus si nu putem trece, ca este lung drumul. Se decide sa mergem pana in Valea Serbota, unde se bifurca traseul prin caldarile vaii omonime si traseul spre Cabana Barcaciu si acolo sa ne decidem.

Pornim pe Drumul Podurilor, cu vedere spre Varful Negoiu, dar din pacate noi nu vom merge prin Valea Saratii, ci de la vechea Cabana Negoiu vom coti la dreapta pe curba de nivel spre Valea Serbotei. Fosta Cabana Negoiu imi pare insa mult mai cocheta, primitoare si adecvata mediului alpin, se mai poate caza lumea si aici vara, nu stiu insa cat de mizerie este inauntru.

Magarii sunt raspanditi pretutindeni, troneaza la soare in fata cabanei vechi si strajuiesc bifurcatia.

Bucur este atat de incantat de aceasta priveliste, incat ma pune sa ii fac poza printre magari

Mai departe lasam in stanga Valea Saratii, mergem o perioada pe curba de nivel, depasim si bifurcatia spre Muchia Serbotei, apoi ajungem in firul Vaii Serbota, undeva deasupra cascadei pe care am vizitat-o mai devreme. Valea este larga si apare ademenitor in fata noastra, parca invitandu-ne sa ii descoperim tainele si marcajul firav care apare din cand in cand pe cate un stalp sau pe cate o piatra. Aici decidem sa mergem pe Valea Serbotei in sus si sa iesim undeva in zona Seii Scara, noi habar neavand ca traseul pe care aveam sa il urmam iesea de fapt in Saua Puha, la vreo 10 minute mai jos de Saua Scara (unde se afla si refugiul omonim).

Aici incepe sa ni se destainuie cu ale sale secrete Valea Serbotei: blanda, frumoasa si salbatica in acelasi timp. Urcand si urmarind pe unde merge poteca marcata (desi nu era cazul), simt cum ma cufund in linistea fara de sfarsit a muntelui, incep sa aud mai mult pasarelele si vantul, si mai putin colegii de tura. Apa susura din abundenta pe firul vaii, iar iarba este atat de deasa, incat poteca si asa rar umblata abia se vede cum serpuieste.  

Valea Serbotei merge mai intai paralel cu muchia omonima, pentru ca in portiunea superioara sa se imparta de fapt in doua caldari glaciare: una intre Varful Serbota si Mazgavu, iar alta intre Varful Mazgavu si Scara (intre acestea ultimele doua tronand evident cu succes Saua si Refugiul Scara). Traseul marcat va urca pe pragul glaciar ce ne conduce catre cea de-a doua caldare, dominata la partea superioara de Saua Scara, iar in dreapta undeva dupa niste stanco-picioare-muchii este Saua Puha. Eu insa, avand in vedere ca nu mai fusesem niciodata pe aici si nici nu aveam harta cu noi, nu stiam toate aceste detalii geografice si suspansul locatiei de iesire in creasta ma facea sa-mi dau singura bice ca sa vedem unde iesim. Am uitat sa spun ca intre timp a inceput ploaia, m-am baricadat in fasuri, s-a oprit ploaia, iar a mai stropit putin, in acelasi timp soarele ne incalzea, iar s-a oprit ploaia, iar iese soarele si tot asa pana ajungem sus in Saua Puha.

Saua Puha este undeva in dreapta caldarii glaciare de sub Saua Scara si avem de traversat o limba de zapada pana acolo sau putem sa ocolim limba de zapada urcand abrupt in sus in Saua Scara. Zapada fiind insa moale, traversam pana pe partea cealalta si aflu cu stupoare ca aceasta este Saua Puha si ca exista un nou traseu marcat care coboara prin caldarea Puha, direct in platoul Scarisoarei. Nu va trebui sa mai urcam Varful Scara pentru a lua traseul marcat din Saua Garbovei. Felicitari celor ce au marcat acest traseu, exact asa ma gandeam si eu sa propun traseul, avand in vedere ca stiam cat de prietenoasa este Valea Puha. Traseul proaspat marcat si-a spus cuvantul si ne-a usurat decizia.

In Saua Puha avem insa contact cu norii negrii din toate partile: din caldarea Serbotei vedeam numai norii negrii care se strangeau deasupra Varfului Negoiu, dar acum avem vedere si spre Varful Ciortea si nu prea imi place ce vad - norii astia se crapa si dau in noi, asa ca renuntam la planul de a mai urca pana sus la Refugiul Scara (ca sa il vada si Bucur) si o taiem val-vartej spre Piciorul Scarisoarei prin Caldarea Puha.

In Piciorul Scarisoarei iesim acolo unde poteca ciobaneasca era conturata inca de multa vreme, nascand intrebari iscoditoare cu privire la noi trasee practicabile prin masiv. Pana ce au marcat astia si poteca ciobaneasca si s-au linistit toate intrebarile.

Odata iesiti in muchie se intampla si inevitabilul: incepe sa ii toarne, dar delicat, nu cu apa, nuuuu, ca ne uda, ci cu gheata direct, cu bilute mici de grindina. Pelerinele pe noi si fuga in jos la vale spre Cabana Barcaciu, unde deja visez la ceva cald de mancare, o masa copioasa si pe cinste.

Pana sa ajungem noi la cabana trecem pe langa rhododendron deja inflorit. Nu ma asteptam sa gasim si zapada si flori in acelasi timp, ma gandeam ca se exclud una pe alta. Dar uite ca delicatele floricele ale naturii razbesc acolo unde nu te astepti. Ma incapatanez sa merg cu pelerina pe mine pana la cabana, desi nu mai ploua, ba a si iesit soarele, dar ma gandesc ca macar asa se usuca si pelerina si nu va trebui sa o strang uda. Ajungem la Barcaciu, nea Petre culegea cu un sistem avansat de foarfeci mugur de brad, dar lasa treaba imediat ce aparem ca sa mai stea de vorba cu noi. Degeaba, ca mie dupa ce mananc mi se face somn si adorm bustean pe o banca. Atipesc putin, dar un somn odihnitor care m-a refacut mai mult de somnul prost din ziua precedenta.

Stam pe la Cabana Barcaciu vreo 2 ore, abia mai imi venea sa ma ridic de pe banca, era atat de bine sa stau acolo la soare, fara griji si fara stres, incat imi venea sa raman pana a doua zi in linistea aia de acolo. Nea Petre chiar ma invita sa raman acolo, mai erau doar trei nemtoaice care mai stateau la cabana (deci nu era rost de chefuri si betii de falsi muntomani). Dar gandul ca a doua zi trebuie sa vad cu ce ma intorc de la Poiana Neamtului ma cam tulbura, asa ca decid sa cobor cu baietii jos, mai ales ca avea sa ne astepte masina la scara, la capatul drumului forestier.

Surpriza mare negativa este insa drumul forestier care a fost facut pana aproape de cabana, cu ocazia taierilor facute prin padure. Traseul pe care il stiam odata ca urca la cabana acum il recunosc cu greu: drumul forestier se tot intersecteaza cu poteca marcata, pentru a se separa definitiv abia in portiunea inferioara unde incepe sa coboare abrupt, iar drumul forestier trebuia sa coboare mai lent.

Ajunsi la Cabana de la Poiana Neamtului, asteptam la soare pana vine masina sa ne ia, mai pozez cateva caprioare care sunt puse intr-o ingraditura si ma gandesc cu nesat ca deja mi-e iarasi foame si ca nu am nimic de mancare acasa.

Cu ocazia acestei mici asteptari la Poiana Neamtului, am timp sa remarc cum se vad si de aici creste semete care se inalta, amanunt pe care alte dati nu-l remarcasem, fiind dornici sa ajungem sus cat mai repede.