Trecking prin Banat - ziua 4 - Ochiul Bei si cascadele Beusnitei

Campati in poiana din Valea Beului, langa o pastravarie, am beneficiat nu numai de un pastrav la gratar seara, dar si de faptul ca a doua zi dimineata ne-am trezit foarte aproape de locatiile noastre de vizitat. Camparea este permisa in poiana cantonului din zona, se plateste o suma modica, dar oricum nu stiu daca te verifica cineva, viperele cica misunau pe langa apa, drept pentru care nu mi-a mai trebuit nici spalat nici nimica, iar soarele era vorba aia de trei sulite pe cer si ne prajea fix in crestet.

Locul de campare de pe Valea Beiului (varianta mai putin aglomerata de corturile noastre care erau mai departe)

In foisorul de pe Valea Beiului de langa locul de campare, ne luam micul dejun si ne strangem de plecare

De la locul de campare se pleaca in lungul Vaii Beului pret de vreo ora maxim pana la Ochiul Beului. Un lac superb, cu o apa albastra perfecta, pe fundul caruia se vad pastravii cum innoata. Un fel de Hawaii romanesc. Lac de origine carstica, situat intr-un fel de crater, uimeste prin limpezimea apei si reflexiile copacilor de pretutindeni. Apa sa cica nu ingheata nici macar iarna cand este foarte frig, datorita faptului ca lacul este in permanenta alimentat de un izvor.

Numele lacului vine insa de la o legenda foarte frumoasa: o fata frumoasa, evident ca toate fetele din legende, a fost rapita si necinstita de un tanar de vaza al Imperiului Otoman, dupa care de rusinea cea mare fata si-a luat zilele. Atunci si-a dat seama si beiul ce isprava a facut si s-a pus pe plans, da' un plans de a dat nastere unui lac, care se numeste cum altfel decat Ochiul Beiului. Cealalta legenda se refera tot la un pasa, care avea un baiat foarte frumos cu ochi albastrii foc si care, plimbandu-se prin zona la vanatoare, s-a indragostit de o fata din zona care pastea oile pe camp. Pasa cand a aflat, evident ca a omorat fata, iar saracul tanar a plans cu mult amar pana a decis sa isi ia si el viata, iar lacul a ramas ca marturie a lacrimilor sale scurse din ochii sai albastrii ca apa Ochiului Bei.

Pe drumul ce merge in sus pe Valea Beului incep apoi diverse terase care se succed inspre cascadele Beusnitei. Valea insasi este atat de frumos terasata, incat nu este de mirare ca mai sus mama natura a creat asemenea minunatie de cascade. Poteca prin padure merge in lungul apei, dar caldura nadusitoare iti reaminteste ca totusi esti intr-o zona cu clima sub-mediteraneana. Noroc cu apa ce iti da senzatia de racoare.

Cascadele Beusnitei (in numar de 3, cam la 500m unele fata de precedenta), cica au luat nastere prin actiunea apei in timp de cateva milenii in solul calcaros. Calcarul dizolvat in apa a fost depus in mai multe straturi de-a lungul raului, formand tuful calcaros, roca moale si permeabila, ce a permis modelarea a nenumarate forme, mini-baraje, ochiuri de apa si cascade succesive (explicatia geologica).

Prima cascada a Beusnitei este si singura vizitabila: pana aici vine poteca cu tot muritorul de rand. Mai departe insa, descoperirea celorlalte doua cascade este pentru cei care vor sa vada dita' viperele sanatoase, care evident stau si ele prin potecile nemarcate. La a doua si a treia casacada, apoi pana la izbuc am mers numai eu cu Stefan si cu Catalin, Felicia ramanand cu restul.

La celelalte cascade se ajunge urmand poteca nemarcata se depaseste prima cascada prin stanga, apoi se merge in lungul apei pana la o a doua cascada, ceva mai mica de inaltime, dar mai dezvoltata pe latime.

De fapt a doua cascada nici nu am remarcat-o cand am urcat, crezand ca este doar un alt prag terasat in lungul apei, dar dupa ce am ajuns la izbuc si nu numaraseram decat 2 cascade, am recitit descrierea traseului din ghidul zonei si mi-am dat seama ca numai asta putea sa fie a doua cascada.

Ultima cascada este foarte frumoasa, are o serie de cascade care ies in fata, se situeaza pe planuri diferite, mi s-a parut mult mai complexa si mai atragatoare decat prima, poate mai ales pentru ca nu erau atatia turisti in ismene pe acolo. Si ca sa o pozez a mai trebuit sa merg si pe apa ca sa o imortalizez din unghiurile cele mai bune.

Reintorsi apoi la Ochiu Bei, ne intalnim cu Obyy, Lavinia si Razvan care asteptau ca Felicia, Dilly si Alexandra sa ne gaseasca. Valentin si Stefan pleaca si ei in cautarea Feliciei, si uite asa se invart cel putin vreo jumatate de ora in cerc unii dupa altii. Evident am primit reprosuri ca de ce ne-am dus asa departe, de parca nu as fi spus unde mergem, ca Laurentiu nu si-a imaginat ca ne ducem chiar pana acolo. Reusim sa plecam de la Ochiu Bei, ajungem la locul de campare, ne luam la revedere de la saracul Max care era cam nemultumit de toata istoria cu tura pe care le-o organizase Gabi (ce sa le fac daca se duc intr-o tura fara sa se documenteze), ne hurducaim iarasi pe drumul forestier prost de pe Valea Beului si oprim la Cascada Vaioaga, situata chiar langa drum.

Cu pasi repezi ne ducem la Oravita unde speram sa prindem trenul ca sa ne plimbam pe celebra cale ferata Anina-Oravita. In gara ne intalnim si cu Florin Andrei si Zelma, alti carpatisti aflati cu biciletele prin zona, si cum am ratat trenul, nu avem alta solutie decat sa mergem cu taxiul pana la Anina si de acolo sa venim inapoi cu trenul. Slava cerului ca am pierdut trenul, ca altfel trebuia sa facem drumul monoton cu hardughia pe calea ferata dus/intors, si sincer, chiar nu se merita.

Ne suim in 2 taxiuri, parca 50ron ne-am luat intre Oravita si Anina, totul pe fuga ca sa prindem trenul de 17p.m. din Anina spre Oravita (ultimul pe ziua respectiva). Taxiurile ne duc foarte repede, asa ca avem timp sa si luam ceva de la alimentara din Anina, ca eram complet hamesiti, apoi ne punem in fund in gara si mancam.

In poza de jos si cea de sus se poate vedea gara din Anina, populata de data aceasta de multi multi carpatisti care mai de care - pe banci, pe liniile de tren, pe bordura, pe trotuar etc.

Razvan proptit de un stalp, devoreaza ultimele semnale de internet pe telefon, restul mananca pe sinele de tren.

Felicia si Stefan pe bancile garii din Anina, apoi Stefan cu tratatia din tren ca nu avem vagon restaurant pe personalul asta.

In sfarsit vine trenul, un tren normal, personal d-ala jegos de pe vremea impuscatului, dar ce face reclama din om, noi suntem fericiti nevoie mare sa ne suim in el, ca stiam ca multa lume vine numai ca sa se plimbe cu trenul asta.

Traseul caii ferate Anina - Oravita pe mine nu m-a dat insa pe spate: merge prin muntii Banatului, dar care sunt de fapt niste dealuri impadurite, opreste in cateva halte de sate uitate de lume, intr-adevar traverseaza niste vai pe niste viaducturi la inaltime (dar noi nu putem sa vedem asta pentru ca suntem in tren, vedem si noi o vale sub noi), apoi mai trece printr-un catralion de tuneluri. La primul tunel suntem foarte incantati, la al douazecilea intrebandu-ne deja cate mai urmeaza!?

Nu pot insa sa nu imi amintesc ca intr-o halta ma uitam pe usa afara ce vorbea controlorul cu un taran de-al locului, care i-a zis ca l-a muscat vipera de picior. Avea o rana destul de urata la picior, dar o spunea de parca era ceva firesc si normal, si imi dau seama ca asa si este pentru oamenii locului. Este un risc al locurilor unde traiesc, un risc pe care l-au acceptat si si-l asuma, fara tam-tam-ul, sperieturile si fricile prin care am trecut noi cand vedeam numai o vipera. Ei s-au invatat cu toate aceste pericole, pe cand pentru noi erau o noutate.

Poza de grup in gara din Oravita (de la stanga la dreapta): pe randul de jos sunt Max si Felicia, pe urmatorul rand Laurentiu, Miruna cu Gabi cargo in spate, Stefan inalt in spate de tot, Catalin, Cristi, Alexandra, Ileana si Iuliana.

Sederea noastra la Oravita nu s-a terminat insa aici, distractia abia incepea. In primul rand ca era noaptea de inviere si nu se cadea sa nu mancam si noi bine, in al doilea rand ca nu stiam unde sa mergem sa campam si s-au discutat cel putin 10 variante, in al treilea rand pentru ca nu stiam cand o sa mai vedem mancare gatita. Am mancat ca porcii si mie mi-a dat Obyy si vin sa beau, eram perfect trotilata cand am plecat spre intunericul noptii sa cautam locuri de campare. Pana la urma ne-a dus Razvan la un loc stiut de el langa Lacul Buhui, langa Anina, unde ne-am montat corturile in miezul noptii, sperand ca nu le vom pune pe vipere. Am ajuns pe la 12 noaptea aici, adica noi si sfanta lumina mai venim la miezul noptii, doar ca nu am avut decat lumina frontalelor la montarea corturilor. Noroc cu cortul meu instant care se pune in 2 secunde si le-am luat iarasi fata la toti - ei tot mestereau la corturi, eu eram gata demult. De dormit am dormit bustean, desi am avut cortul in panta, dar m-am proptit in rucsacelul mic si mi-a franat la fix alunecarea.