Trecking prin Banat - ziua I - vf. Măgura Trescovăţului

Nu stiam ce vreau sa fac in vacanta de 1 mai (Pasti), dar vad in schimb prin februarie o tura pusa de Felicia pe carpati.org in Cheile Nerei. Auzisem ca este foarte frumos, ca sunt multe vipere, ca este foarte cald, ca este nemaipomenit, tot felul de pareri, dar nu stiam ce sa cred, caci trebuia sa vad cu ochii mei. Concluzionez ca merit si eu o vacanta si decizia finala o iau in momentul in care citesc mai bine programul turei si imi dau seama cate locuri noi as vizita cu aceasta ocazie. Evident ca nu stiu cum, cu ce, cand voi ajunge acolo, dar pe principiul noi gasim solutii ma hotarasc sa raman ferma pe pozitie si o sa astept sa-mi apara oportunitatile. Initial intentiona sa vina si Tibi din Medias cu prietena lui, dar pana la urma nu a fost acceptat in tura si a ramas ca vom pleca din Sibiu eu si Dedexii, iar din Orsova ne va culege Felicia cu masina. Dedexii nu au mai putut veni, asa ca am ramas eu sa-mi fac logistica deplasarii la destinatie singura.

Am plecat marti de dimineata pe 30 aprilie, cu tata cu masina pana la Pitesti (ca sa trimit pisica pachet la Bucuresti), de la Pitesti am luat 2h un tren in care am murit de cald pana la Craiova, in 15 minute la Craiova am schimbat trenul si m-am suit in alt tren care venea de la Bucuresti si mergea la Timisoara, am cautat de am innebunit vagonul 21 (desi trenul avea numai 6 vagoane), descoperind asocierea intre 6 = vagonul 21 = ultimul vagon), mi-am luat locul in primire si am mai rumegat timpul inca 2h infernale pana la Turnu Severin, unde imi propusesem sa innoptez. Din gara am luat un taxi pana la Hotel Traian (hotel in care mai statusem si vara trecuta in documentarile mele pentru doctorat), am lasat bagajul si am plecat la plimbare prin oras sa vad ce s-a mai schimbat de asta-vara pana acum. Nu se schimbase nimica, am mancat o pizza la o terasa, m-am spalat pe cap si m-am bagat la somn dusa pana a doua zi la 6.00 a.m. Imi pusesem ceasul sa sune la 8.00 a.m. ca sa prind trenul de 10.00 a.m. spre Orsova (aflata numai la 25km), dar trezirea asta foarte matinala mi-a dat tot planul peste cap. La 7.00 a.m. deja spargeam usa restaurantului pentru micul dejun, bag in mine ca sparta, ca nu se stia cand voi mai manca pana diseara, apoi iau un taxi spre autogara. Cand ii spun taximetristului ca vreau la Orsova, nu ma mai duce la autogara, ci intr-o statie de autobuz catre Orsova, de unde ma cuplez cu inca 2 persoane si luam un taxi privat (adica la negru) pana la Orsova, contra modestei sume de 7lei. Eu eram cu toate sarsanalele, asa ca in centrul Orsovei, ma dau jos din taxi si ma tarasc efectiv in reluare cu toate dupa mine maximul pe care il mai puteam duce, vreo 50m pana in parcul orasului.

Cu toate papornitele pe banca in parcul din Orsova ... la 9 dimineata

Ma fatai in jurul bancii din parcul Orsovei cu sacosele plantate pe ea. Sa ma plimb mi-e frica sa-mi abandonez bagajele, cu ele in carca este criminal - ca am mancare pentru o saptamana, deci pica orice varianta. Sunt asadar constransa si obligata sa ma misc in cerc restrans. Abia pe la 10.00 a.m. indraznesc sa le sun pe fetele din Constanta - Ileana si Alexandra, care erau venite de ieri seara in Orsova la o pensiune si mare-mi fu mirarea sa aflu ca ele sunt la o pensiune din centru. Nu-mi vine sa ma mai tarasc cu toate bagajele dupa mine pana acolo insa, asa ca o sun pe Felicia sa vina sa ma ia de acolo cand ajunge in oras. Ma culege Felicia si ne plantam 200m mai incolo la pensiunea unde ne intalnim incet incet toata gasca de carpatisti. Cristi cu Catalin si Lavinia ajunsesera deja acolo din Bucuresti/ Tulcea, Ileana si Alexandra din Constanta coboara si ele la terasa din camera lor de cazare, Felicia si cu mine aterizam fix la masa, vine si Razvan din Bucuresti si mai asteptam dupa Stefan si Laurentiu din Bucuresti, care inca erau la cumparaturi. Ca sa zic asa in vreo 2h ne-am strans cu totii si am mancat cu totii, astfel ca la plecare mie mi se facuse iarasi foame si as mai fi mancat ceva.

Ne grupam pe 3 masini, acum erau prea multe masini si aveam de unde alege: eu, Felicia, Alexandra si Ileana in Matiz, Ştefan si Laurenţiu in duba (+ bagajele noastre), Răzvan, Cristi, Lavinia si Cătălin in Duster, lasand masina lui Cristi in Orşova. Aglomeratie mare in duba lui Laurenţiu, dar fara acest spatiu suplimentar de bagaje nu stiu ce ne-am fi facut, caci in mod evident nu incapeam 4 persoane cu rucsaci si corturi si izoprene in matizul Feliciei.

Duba lui Laurentiua arhiplina de bagajele noastre: rucsaci, corturi, tone de izoprene

Plecam de la Orşova spre Sviniţa, trecand prin Cazanele Dunarii (cele Mari, si ocolindu-le pe cele Mici). Mai fusesem pe aici cu ani in urma cu Alex Rufa prin 2007 si imi aminteam peisaje mirifice de pe abrupturile stancoase spre apele Dunarii. Acum insa nu mi se mai pare atat de formidabil. Oprim la statuia lui Decebal sculptata in stanca si ne facem prima poza de grup atarnati de balustrada podului.

Poza de grup la Statuia lui Decebal (de la stanga la dreapta): Cristi (obyy), Felicia, Razvan (fromo), Lavinia, Catalin, Iuliana, Alexandra si jos este Ileana - lipsesc Laurentiu si Stefan care nu erau interesati de obiective culturale !

La podul de unde se vede statuia lui Decebal, un nene vrea sa ne duca si cu barca prin Cazanele Dunarii, dar cum noi trebuia sa urcam pe Măgura Trescovăţului in aceeasi zi, renuntam la idee din lipsa de timp. Notam insa ca data viitoare prin zona trebuie sa ne dam si cu barca.

Plecam mai departe spre Sviniţa, Felicia ma tot streseaza sa pozez drumul ca este cu stanca pe o parte, trecem imediat pe langa Manastirea Mraconia si continuam pe un drum mai mult decat terifiant in lungul Dunarii.

Trecem de Dubova, revenim pe soseaua din lungul Dunarii, trecem si de ruinele Cetatii Tricule si la prima fantana oprim sa aprovizionam cu apa, caci nu se stie ce mai urmeaza.

De la fantana de la Izvorul Fetei plecam mai departe, apoi trecem de mititelul sat al Sviniţei si incepem sa holbam ochii dupa intrarea in traseul spre Măgura Trescovăţului din muntii Almajului. Parcurgem vreo 6km de la sat si intr-adevar, asa cum spune si descrierea traseului ecoturistic Trescovaţ, in dreptul unei pensiuni mai mult sau mai putin turistice (numite cica la Starişte), incepe si marcajul traseului ce ne va urca in varf.

La pensiunea La Stariste parcam masinile, schimb apa din sticle deja incalzita cu una proaspata si rece, facem rucsacii pentru dormit o noapte sus in varful muntelui (cei care nu aveau rucsacii deja pregatiti) si ne avantam in caldura coplesitoare a acestui munte. Cred ca erau cel putin 40 de grade afara, o caldure de nedescris, curgeau apele pe noi, motiv pentru care, desi mi-e frica si sila de vipere, nu-mi mai pun momentan parazapezile.

Muntele pe care urcam cica este de natura vulcanica, fiind specific pinul negru de Banat si tot felul de alte plante tipice unei clime continentale cu influente sub-mediteraneene si animalele locului, adica vipera cu corn. Cu greu ne pregatim cu totii si suntem gata de plecare la umbra copacilor din drumul de caruta.

Prin caldura coplesitoare am un sentiment ciudat cand urc, sunt mereu cu gandul la viperele pe care mi le imaginez tolanite peste tot prin caldura din jurul meu, este un traseu atat de usor, dar totusi cu atatea pericole, nu ma face sa ma simt foarte in largul meu, si apai mai este si caldura asta. Dar este frumos, cu soarele care patrunde printre frunzele copacilor, cu verdele crud al padurii si, pe masura ce capatam altitudine, cu panoramele spre un cot al Dunarii.

Urcam pe un drum de caruta cateva sute de metri si imediat dam de o coliba locuita pe stanga, unde o tanti de jos care era pe la pensiune imi spusese ca locuieste soacra ei si ca putem sa mai luam apa si de acolo, mai sus existand doar o sursa de apa intr-un izvor cimentat (pe care noi nu l-am gasit ... am gasit altul in schimb).

In poza de jos si cea de sus sunt momente din apropierea de coliba localnicilor, poza facuta de mine de jos si cea facuta de Obyy de sus cu toata gasca cum ajunge acolo.

La coliba cu pricina vom fi intampinati cu o mirare crescanda pe fata oamenilor, desi este evident unde urcam, dar mirarea noastra este si mai mare in momentul in care auzim ceea ce avea sa devina lait-motivul turei: "Da' cine va chinuie maica in halul asta ?!", moment in care toti suntem pe jos de ras, iar eu arat cu degetul spre Felicia, de' parca nu am fi venit de bunavoie cu totii in aceasta tura. Nu prea inteleg oamenii ca noi chiar facem ce ne place. Localnici altceva nu au stiut toata viata decat truda aspra a pamantului, dar in schimb primim blagoslovenie cu "O sa va manance serpii acolo!" Cu replica asta m-a atins in punctul meu sensibil la scarbosenii din familia reptilelor. Radem, glumim, mai bem apa si dam mai departe pe poteca.

Ne asternem iar pe drumul cu cele 40 de grade ale sale, fiecare cu gandurile lui si eu benoclandu-ma dupa vipere sa nu calc pe ele.

Desi este foarte cald, drumul este foarte frumos si imi dau seama cata nevoie aveam de asemenea verdeata si revenire la viata a naturii din jurul meu dupa o iarna atat de lunga. Mi-era atat de dor de natura, incat uit de serpi si de vipere si incep sa ma bucur de verdele padurii, de lianele din copaci si chiar si de o broasca testoasa. M-am adaptat repede la programul de vacanta, ca sa zic asa.

Dupa ce iesim intr-un mic punct de belevedere de unde vedem frumoasa Dunare, intram din nou in padure, dam de un izvor care curge vertiginos la vale, re-alimentam cu apa la maxim si ne intrebam retoric oare de ce nu ne-a zis nimeni ca intersectam dita' mai apa in drumul nostru?!

Plecam de la izvor si incepem sa urcam mai departe pe drumul de caruta pana la urmatorul salas parasit.

In aceasta poiana viram practic 90 de grade la dreapta, moment in care drumul de caruta cam dispare si isi face loc poteca napadita de vegetatie - un bun motiv pentru mine de a lua inteleapta decizie sa imi pun parazapezile si sa pot umbla pe urma linistita prin boscheti.

Pe aici pe undeva prin padurea-poiana asta facem noi ceva ca nici nu ne dam seama cand dispare marcajul si ajungem intr-o noua poiana cu un nou salaj parasit de-a binelea.

In aceasta poiana facem un popas, timp in care norii se strang si de la caldura coplesitoare care ne amenintase pana acum, ne trezim ca suntem amenintati de o furtuna, in conditiile in care evident ca nu imi luasem la mine nici un fas si nici o pelerina.

Cu Stefan si Felicia la taclale si o mica gustarica

Pornim mai departe dupa ce facem iarasi un viraj de vreo 180 si in aceasta poiana, dar intuim undeva in capatul de sus in dreapta poteca ce trece printre doua colibe si regasim si marcajul cand intram din nou in padure.

Mai mergem inca putin si ajungem intr-o noua poiana de unde se vede Trescovăţul in toata splendoarea sa. Ne chiombim dupa traseu in continuare, constientizand ca mai avem ceva de mers zdravan si facem evident prima poza de grup pentru posteritate.

Poza de grup in traseul de urcare spre Magura Trescovatului (de la stanga la dreapta): Catalin, Razvan, Alexandra, Ileana, Stefan, Iuliana, Laurentiu si Lavinia pe randul de sus, apoi pe randul de jos Cristi si Felicia.

Mergem putin in fata pe poteca si ne trezim in fata unui fenomen cel putin bizar, si anume o placuta pe care scrie "Sfarsitul traseului ecoturistic Trescovăţ", desi noi nu ajunsesem inca in varf si desi marcajul continua mai departe prin padure. Panica mare, unii vor sa ne intoarcem, unii vor sa dormim acolo! Eu insa ma duc mai departe si gasesc marcajul care continua si de aici inainte voi merge in fata ca sa ma asigur ca nu se mai pierde marcajul si se rataceste drumul. Este destul de tarziu si, asa cum spunea si Felicia, as vrea sa vad locul de cort pe lumina ca sa nu punem naibii cortul pe vreun sarpe. Bag mare in fata prima si vad ca incet incet se tine toata lumea dupa mine in ritmul impus, desigur insa cu multe alte pauze. Transpiram ca naiba, dar deja ce mai conteaza, simt si cativa stropi de ploaie si o iau iar la goana la deal. Traseul merge acum pe o curba de nivel ce urca usurel intr-o sa de unde circuitul se continua mai departe prin spatele varfului, sau pentru noi va mai continua inca vreo 20 de minute numai pana pe varf. Ultimul urcus din sa pana pe platoul varfului Trescovăţ este mai abrupt, dar deja suntem sus in imparatia cerurilor: avem Dunarea la picioare si abrupturile ametitoare ale acestui con vulcanic. Poza de grup pentru prima reusita din acest periplu de ture si fuga sa cautam loc de cort prin paduricea de pe varf.

Poza de grup pe varful Magura Trescovatului (de la stanga la dreapta): Iuliana, Alexandra, Ileana, Catalin, Lavinia si Felicia, iar in spate sunt Stefan, Cristi, Razvan si Laurentiu

Sesiunea de photo-shooting pe Magura Trescovatului - fericita sa vad abrupturi stancoase.

Se intuneca putin, ne ameninta cum ca ar da o ploaie micuta, apoi iese din nou soarele si avem parte de un apus superb cu vedere la Dunare.

Treburi casnice prin jurul locului de campare. Eu voi dormi cu Stefan in cort (aka tesla4536), asa ca ajut la montat, mai ales ca de carat m-a scutit Stefan si eu ii sunt foarte recunoscatoare pentru asta. Dupa ce montam corturile mergem la vatra de foc sa mancam, luand inteleapta decizie de a nu face focul avand in vedere ca suntem tocmai pe granita si in parc national, unde este interzisa camparea si facerea focului. Vis-a-vis la sarbi se aud petreceri de 1 mai muncitoresc, la noi la romani este numai intuneric si o liniste desavarsita.

Picnicul de seara, fiecare cu ce are prin traista: Cristi face prima lui supa la plic, eu fac niste paste si o supa cu multa fidea sa ma alimentez, Razvan face mamaliga, Lavinia un piure cu peste si tot asa - meniu de 4 stele. Mancam si ne bagam al somn cand incep sa ne piste tantarii.

A doua zi dimineata ne trezim la 6.00 a.m., ora ca avea sa devina trezirea de aproximativ fiecare dimineata ca in cantonamente, nu ca in vacanta (dar aveam sa ma adaptez cu un succes nebanuit nici macar de mine la acest program de vacanta). Mananc cu greu si eu cu Stefan suntem ultimii, asa ma misc eu la orele astea.

In poza de jos si cea de sus, sefa ne pune sa facem poze de grup inainte de plecare, in lumina suava a rasaritului pe Dunare.

Stranse toate bagajele si adunata toata lumea, incepem coborarea de pe varful Trescovăţ si cand ajungem in saua de unde se continua circuitul, luam decizia sa facem toata bucla, ca sa nu ne intoarcem pe acelasi drum. Teoretic si pe harta drumul ramas era mai scurt, asa ca daca nu am fi pierdut marcajul ieseam chiar foarte aproape de masina.

Imediat din saua de sub varf mergem putin prin padure, apoi iesim intr-o poiana aflata cumva in spatele varfului fata de punctul din care veneam noi, iar poiana asta o parcurgem pe curba de nivel pe toata lungimea ei, continuand in padurea din fata si avand in permanenta varful in spate.

Pana aici a fost usor, dar mai departe, continuand prin padure ajungem la alta poiana mica cu o coliba parasita, pe langa care trecem razant si continuam in jos, tinand usor directie stanga.

Intram din nou in padure si la urmatoare poiana are loc momentul democratic al traseului, adica oricat am cauta marcajul, reusesc sa il gasesc pana ce poteca teoretic intra in padure din nou in stanga jos: gasesc chiar si un marcaj pe un copac care imi arata viraj de 90 de grade, deci vin de sus pe curba de nivel si incep sa cobor vertiginos in jos, dar in jos nu mai reusesc sa gasesc nici o poteca pe firul vaii asa cum arata pe harta (si noi nu aveam harta la noi!), ci doar o poteca in dreapta care se transforma intr-un drum de caruta, mai trece intr-o poiana si apoi intra iarasi in padure in dreapta jos sub forma unui alt drum de caruta.

Nu mai avem marcaj, dar am certitudinea ca acest drum trebuie sa coboare undeva la Dunare, altfel nu avea cum sa fie atat de bine conturat, si tot coborand asa, prin unele poieni, zaresc jos in stanga alte poieni cu un drum. Continuam in jos inainte pe directia perpendiculara pe Dunare, avand fluviul ca directie cat de cat de orientare sa stim unde coboram, dar ne este frica sa nu dam de vreun perete de stanci in momentul in care poteca se pierde si ajungem deasupra Dunarii. Ar fi insemnat sa trebuiasca sa urcam mult inapoi, ca sa ocolim daca era vreun abrupt si la ora asta a diminetii chiar ca nu aveam chef, asa ca decidem sa nu coboram drept in jos (desi ulterior de la Dunarea am vazut ca nu erau pereti abrupti, doar plaiuri inierbate, deci se putea cobora fara probleme).

Luam decizia sa ne intorcem la ultima poteca vizibila si de acolo viram stanga in padure pe un alt drumulet. Dam intr-un drum ce coboara spre dreapta mult, ne baga prin niste maracini frati cu jungla, dar care ne scot intr-o poienita cu niste colibe.

Daca suntem la colibe suntem salvati, exista cu siguranta si un drum de caruta de la civilizatie, il dibuim rapid in stanga jos si in cateva minute suntem in soseaua ce merge in lungul Dunarii.

La sosea soferii lasa bagajele, noi ne cocotam pe parapet spre mirarea putinelor masini care trec pe acolo si in scurt timp ne vin si masinile. Coechipierii fusesera luati un kilometru cu o ocazie si ajunsesera foarte repede la masini. Iesirea din traseul marcat era la un kilometru mai in fata de mers spre Sviniţa, dar nici acum nu stim pe unde ar fi fost acel trsaeu marcat si pe unde ar fi trebuit sa o luam. Cert este ca ajunsesem cu bine jos, pe la orele 9-10.00 a.m., fara balaureli prea multe si eram in grafic cu timpul pentru a ajunge pe seara si la locul de campare de la intrarea in Cheile Nerei - al doilea traseu al expeditiei noastre.

O broscuta testoasa pe care am vazut-o prin iarba in drumul de urcare spre Magura Trescovat