Trecking prin Banat - ziua 6 - morile de apa din Cheile Rudariei

In ultima zi din tura ne despartim parca cu greu de ultima noapte la cort, de tantarii si insectele care ne-au muscat (eu cel putin eram plina de muscaturi dupa 5 nopti numai la cort), dupa mancarea la primus (in caz ca mai vrea cineva inca o supa la plic) si dupa rutina zilnica a gospodariei la cort.

Ultima zi din tura Feliciei avem de facut un traseu foarte scurt, sau mai bine zis nici nu este un traseu, ci soseaua merge prin Cheile Rudariei in lungul careia sunt amplasate si morile principale, iar noi oprim masinile, vizitam moara si apoi mergem pe jos sau cu masina pana la urmatoarea moara.

Eram foarte nerabdatoare sa aflu mai multe si sa vad aceste mori cu ochii mei, mai ales ca arhitectura de lemn este foarte modesta si calda, apropiata scarii umane, iar zona adapostea cel mai intins parc mulinologic din sudul Europei, cu mori de apă care inglobeaza un sistem hidraulic ce isi gaseste specificul in folosirea ciuturii (asemanatoare celei construite dupa sistemul Kapllan) - informatii gasite pe site-ul Parcului mulinologic din Cheile Rudariei.

Site-ul Tarii Almajului spune si mai multe lucruri interesante: "pe valea Rudariei s-au păstrat în mod miraculos 22 de mori cu ciutură (roată orizontală cu cupe radiale), din cele 40 câte au existat. Așezate asemenea unor salbe de margele de-a lungul cursului apei, pe o lungime de 3 km în sat și în afara satului, morile valorifică potențialul energetic scăzut al râului Rudarica. Exploatând la maximum avantajele terenului, corectându-l prin tunele și baraje, țăranii rudareni au durat, an dupa an și veac dupa veac, un complex mulinologic monumental și pitoresc, ingenios și eficient, capabil să rezolve nevoile de măcinare ale celor câteva sute de familii din momentul maximei expansiuni a localitații. Roțile acționate de forța apei, inima morii, erau confecționate la început din lemn, iar apoi au fost înlocuite cu cele de metal, pe motive de durabilitate. Lagărul care susține mișcarea de rotație a rămas tot din cremene alb și este cea mai sigură soluție, pentru că aici nu pot rezista rulmenții. Făina produsă aici are un gust inconfundabil. Bobul de porumb este macinat de pietre cu o viteză mică, față de viteza morilor de curent. La început moara era proprietatea a până la 16-20 de familii care au contribuit la construirea ei. Pe baza unei întelegeri nescrise, fiecare familie are dreptul la un anumit timp de măcinat. Acest “rând la moară” se poate vinde sau se poate moșteni. O dată pe lună, o zi este rezervată întreținerii morii, aici fiecare familie cu rând își trimite un membru din familie, altfel riscând să-și piardă rândul. Morile poartă numele constructorului, numele locului unde este amplasată sau numele unei “familii șef”. Astfel întalnim nume ca: Moara cu Tunel, Rosoanea, Viloanea, Trailoanea, Îndaratnica dintre Ruari și Îndaratnica de la perete, Firizoanea, Popascu, Humbroanea, Maxinoanea, Vamolea, Brusoanea, Laiata, Moara din Țarina, Podu Ilochii, etc. Pe fondul transformărilor postrevolutionare (1989), mai multe mori au fost lăsate să cadă în paragină, amenințând astfel întregul sit mulinologic. În sprijinul acestui muzeu în aer liber au sărit cei de la Muzeul Astra din Sibiu, care, contactând fonduri europene, au recondiționat morile prin programul Euroart."

Moara de la Tunel

                                                                              Moara Rosoanea

                                                                                  Moara Viloanea

                                                                                    Moara Trailoanea

                                                                            Moara Indaratnica dintre Rauri

                                                                 O moara draguta de cealalta parte a apei

                                                                        Mori pe celalalt mal al apei

                                                                                Moara Batolea

                                                                                       Moara Firiz

                                                                   Prima moara din satul Eftimie Murgu

Dupa ce iesim din chei si se termina si morile (desi cica mai erau cateva pe undeva opriri prin sat), satul Eftimie Murgu este un sat tipic banatean, in care casele sunt insiruite la strada, iar decoratia fatadelor principale nu este mai prejos. Modele geometrice si placute multi-colore de ceramica smaltuita anima fatadele caselor, la umbra carora batranii ies in poarta sa vada ce se mai intampla prin sat. Cu o seara inainte cand ne duseseram sa luam bere din sat, toata lumea era pe strada principala, un fel de strasse sau de downtown, iar popa se plimba cu preoteasa de mana prin sat si era salutat de toata lumea. Un cliseu din viata satului de zi cu zi.

Din satul Eftimie Murgu am plecat spre Herculane si apoi spre Orsova. Peisajele tipic rurale ne-au incantat ochii si ne-am bucurat de salbaticia locurilor pana aproape de Herculane, apoi incet incet civilizatia a inceput sa fie omniprezenta odata cu intrarea pe soseaua ce venea de la Arad. Am lasat in urma peisajele simple si incarcate de nostalgia unei vacante de pasti si ne-am indreptat spre apele Dunarii.

Ultima oprire am facut-o tot la pensiunea din centrul Orsovei, unde am mancat ultima ciorba si apoi ne-am avantat in traficul spre Bucuresti. Multe multe ore in trafic, aglomeratie maxima in zona Pitestiului, off-road ca sa ocolim ambuteiajul, apoi cale sigura pe drumul vechi prin Gaesti si Titu, de frica sa nu mai ne impotmolim intr-o bara la bara de masini, pe autostrada pe care teoretic ar fi trebuit sa circulam cu peste 100 km/h.

Trecking prin Banat - ziua 5 - Cheile Carasului

Sfanta zi de Pasti, ne zicem fugitiv un "Hristos a inviat" si ne apucam de strans sandramalele, ca avem program de vizitat si astazi in Cheile Carasului. Locul in care am dormit apucam sa il vedem abia acum pe lumina: nu arata prea rau, ci chiar foarte bine, pe malul Lacului Buhui langa Anina, doar ca niste dobitoci se gandisera sa puna muzica tare in miezul noptii si pana la 4.00 a.m., drept pentru care in loc sa stam langa apa, a trebuit sa ne ducem cat mai departe inspre padure ca sa mai diminuam efectul pervers al undelor muzicale. Cu grija mare sa nu calcam pe vipere, desi viperele cred ca plecasera ele demult, strangem corturile, mancam fugitiv si ne indesam pentru a nu stiu cata oara bagajele in dubita lui Dilly. Si incepe asteptarea, asteptarea ca si Stefan sa fie gata: deja ne-am obisnuit sa il asteptam in fiecare dimineata si trebuie sa recunosc ca este distractiv sa il tot tachinam cand isi strange toate lucrurile imprastiate peste tot. Un fel de Mr. Bean, in varianta romaneasca.

Ma duc si ma mai plimb putin pe malul lacului Buhui, ca sa vad si eu minunatia de apa pe malul careia am stat. Draguta balta, un lac ca oricare altul, nu m-a impresionat in mod special cu ceva: are o cabanuta draguta si cica are si o pestera interesanta de vazut, dar cum pesterile nu sunt punctul meu forte, nu ma afecteaza ca plecam fara sa le vedem.

Ne suim in sfarsit in masini si plecam iarasi cu tot alaiul: eu cu Felicia in fata si restul dupa noi. Drumul spre Anina este destul de dragut, se merge mult pe forestier (doar vreo 4 km, doar ca mergem noi incet), si aproape de Steiendorf intalnim chiar si un motel cu cazare, loc pentru caprioare etc. Traversam toata Anina (lung orasul minier), coborandu-ne in a sa depresiune, pentru a urca apoi spre soseaua ce duce la Resita. O sosea foarte pitoreasca, cu panorame frumoase, doar ca din masina Feliciei nu am prea putut face cine stie ce poze fara balustrada in prim plan. Urcam, coboram, urcam, coboram, pana la un moment dat, apropiindu-ne de Carasova, oprim la o pensiune cu restaurant la intrarea spre un viaduct (stia Felicia de ea).

Ne dam jos din masini pe o caldura mai mult decat coplesitoare, dar deja ne-am obisnuit sa fim transpirati, lipicioasi si jegosi ca tiganii, aflam ca este pensiunea de unde se poate pleca in traseu in Cheile Carasului, poteca fiind undeva jos sub viaduct. Ca o confirmare a acestei informatii, ne trezim si cu un autocar de cehi sau polonezi, care sunt descarcati langa noi si se indreapta spre aceeasi tinta (doar ca se pare ca ei aveau sa parcurga cheile in toata lungimea lor si ii culegea apoi autocarul din alta localitate - mai smecheri).

In poza de mai sus se poate vedea pensiunea unde am lasat masina, cocotata sus langa viaduct, coborarea pe sub viaduct facandu-se pe o poteca, apoi avem de traversat un pod peste apa Carasului pentru a ajunge in poteca marcata. In poteca marcata incepem sa mergem in lungul apei si asa se va succeda intreg traseul nostru prin chei pana la Poiana Prolaz si inapoi. Mers pe malul stang al apei (in sensul sau de scurgere la vale), urcat si coborat arareori si foarte putin si cam asta este tot. Caldura mare, dimineata viperele inca nu iesisera, dar dupa pranz cand ne-am intors noi stateau la plaja nevoie mare, stanca, apa, slava domnului ca nu ne bate soarele in cap si cam atata. Acum cand stau si ma gandesc la traseu, a fost frumos, peisaje si natura nealterate de mana omului, dar acolo dupa cateva zile de facut chei, chei si iarasi chei, chiar nu prea mai aveam atata entuziasm de vazut alte chei, ca sa nu mai spun ca toate semanau intre ele, aveau, apa, soare, stanci si nelipsitele vipere.

Dupa ce am mers vreo 15-20 de minute pe langa cativa pereti de stanca, apa face un cot puternic la dreapta (in sensul nostru de mers) si in fata se vede prima mare pestera, care cica este pestera Liliecilor.

Lasam pestera pentru investigat la intoarcere si ne continuam drumul spre Poiana Prolazului.

Din Poiana Prolaz, unde incursiunea noastra ia sfarsit, ne vom intoarce pe acelasi drum inapoi la masina. Nu ne mai obosim nici sa traversam apa pe partea cealalta, pe unde continua si traseul, una la mana pentru ca: trebuia sa traversam in echilibru pe o sarma, tinandu-ne de alta sarma, pe partea cealalta era un soare demential si noi oricum ne topeam ca inghetatele, iar apoi unde-i soare is si vipere la oferta.

In Poiana Prolaz facem popasul de pranz ca sa ne punem burtile la cale, motiv pentru care dupa ce ca si asa mi se pareau monotone cheile astea, cu burta plina la intoarcere a fost si mai si.

Avem parte insa de intalnirea de gradul 3 al trupei noastre de pe carpati, cu grupul de vreo 10-15 oameni ai Mecanturistului (asociatie de la Galati) si cu grupuletul ravasit al lui Max cu Miruna si Gabi (alti carpatisti). Avand loc o asemenea intalnire de numeroasa, si fix in dreptul pesterii de sub Cetate, ne-am asezat in fund pe malul apei si am asteptat ca echipa numeroasa si combinata a multelor noastre grupuri sa se duca sa exploreze pestera. Eu mi-am facut siesta langa apa cu inca cativa puturosi la aceasta ora a dupa-amiezii ca si mine.

Ajunsi inapoi la pensiunea de unde plecaseram, ne-am pus burtile la cale cu niste mici si cartofi prajiti si o bere. Ne-am imortalizat in poza cu falcile umplute de mancare, fericiti nevoie mare ca ne vom infunda din nou in caldura masinilor fara aer conditionat.

Ne-am indreptat apoi spre Cheile Minisului, unde trebuia sa descoperim Cascada Bigar, soseaua trecand chiar prin cheile respective, iar la paralela 45 se gasea si cascada cu pricina. Cica era faina, zicea de zor Felicia, asa ca nu se putea sa o ratam.

Cascada Bigar este o cascada in tuf calcaros, peste poalele acesteia curgand in apa Minisului tot ceea ce izvoraste numai cu 200 m mai in amonte din izbucul Bigar. Site-ul The World Geography a facut o lista cu cele mai frumoase cascade din lume si a iesit castigatoare si cascada noastra pe anul 2013. Daca faci abstractie de podurile jegoase, pavilioanele parasite din zona si tevile care strabat vazduhul chiar pe langa cascada, da este frumoasa, dar cu anturajul tipic romanesc are toate sansele sa devina o cascada manelista.

Dupa ce am vizitat Cascada Bigar, am terminat de parcurs cu masina Cheile Minisului si am inceput cautarea unui loc de campare. Am gasit o poiana, dar numai ce am iesit 5 minute din masina sa testam orizontalitatea locului si ne-au jumulit tantarii, asa ca ne-am suit inapoi in masini si ne-am dus in Cheile Rudariei, de langa localitatea Eftimie Murgu, unde aveam sa vizitam a doua zi morile de apa si intreg complexul lor mulinologic. Am gasit in inima Cheilor Rudariei un loc frumos langa apa, unde am pus corturile, ne-am spalat, am fost cu Obyy in sat sa luam bere pentru toata lumea, am facut focul langa apa si Ileana ne-a cantat romante.

La cantat cantece de munte (dupa ce am scapat de romante si cantonete): cu Razvan si Lavinia, ne pusese Felicia sa cantam ca sa nu se supere Ileana ca nu ne place cum ne canta.

Trecking prin Banat - ziua 4 - Ochiul Bei si cascadele Beusnitei

Campati in poiana din Valea Beului, langa o pastravarie, am beneficiat nu numai de un pastrav la gratar seara, dar si de faptul ca a doua zi dimineata ne-am trezit foarte aproape de locatiile noastre de vizitat. Camparea este permisa in poiana cantonului din zona, se plateste o suma modica, dar oricum nu stiu daca te verifica cineva, viperele cica misunau pe langa apa, drept pentru care nu mi-a mai trebuit nici spalat nici nimica, iar soarele era vorba aia de trei sulite pe cer si ne prajea fix in crestet.

Locul de campare de pe Valea Beiului (varianta mai putin aglomerata de corturile noastre care erau mai departe)

In foisorul de pe Valea Beiului de langa locul de campare, ne luam micul dejun si ne strangem de plecare

De la locul de campare se pleaca in lungul Vaii Beului pret de vreo ora maxim pana la Ochiul Beului. Un lac superb, cu o apa albastra perfecta, pe fundul caruia se vad pastravii cum innoata. Un fel de Hawaii romanesc. Lac de origine carstica, situat intr-un fel de crater, uimeste prin limpezimea apei si reflexiile copacilor de pretutindeni. Apa sa cica nu ingheata nici macar iarna cand este foarte frig, datorita faptului ca lacul este in permanenta alimentat de un izvor.

Numele lacului vine insa de la o legenda foarte frumoasa: o fata frumoasa, evident ca toate fetele din legende, a fost rapita si necinstita de un tanar de vaza al Imperiului Otoman, dupa care de rusinea cea mare fata si-a luat zilele. Atunci si-a dat seama si beiul ce isprava a facut si s-a pus pe plans, da' un plans de a dat nastere unui lac, care se numeste cum altfel decat Ochiul Beiului. Cealalta legenda se refera tot la un pasa, care avea un baiat foarte frumos cu ochi albastrii foc si care, plimbandu-se prin zona la vanatoare, s-a indragostit de o fata din zona care pastea oile pe camp. Pasa cand a aflat, evident ca a omorat fata, iar saracul tanar a plans cu mult amar pana a decis sa isi ia si el viata, iar lacul a ramas ca marturie a lacrimilor sale scurse din ochii sai albastrii ca apa Ochiului Bei.

Pe drumul ce merge in sus pe Valea Beului incep apoi diverse terase care se succed inspre cascadele Beusnitei. Valea insasi este atat de frumos terasata, incat nu este de mirare ca mai sus mama natura a creat asemenea minunatie de cascade. Poteca prin padure merge in lungul apei, dar caldura nadusitoare iti reaminteste ca totusi esti intr-o zona cu clima sub-mediteraneana. Noroc cu apa ce iti da senzatia de racoare.

Cascadele Beusnitei (in numar de 3, cam la 500m unele fata de precedenta), cica au luat nastere prin actiunea apei in timp de cateva milenii in solul calcaros. Calcarul dizolvat in apa a fost depus in mai multe straturi de-a lungul raului, formand tuful calcaros, roca moale si permeabila, ce a permis modelarea a nenumarate forme, mini-baraje, ochiuri de apa si cascade succesive (explicatia geologica).

Prima cascada a Beusnitei este si singura vizitabila: pana aici vine poteca cu tot muritorul de rand. Mai departe insa, descoperirea celorlalte doua cascade este pentru cei care vor sa vada dita' viperele sanatoase, care evident stau si ele prin potecile nemarcate. La a doua si a treia casacada, apoi pana la izbuc am mers numai eu cu Stefan si cu Catalin, Felicia ramanand cu restul.

La celelalte cascade se ajunge urmand poteca nemarcata se depaseste prima cascada prin stanga, apoi se merge in lungul apei pana la o a doua cascada, ceva mai mica de inaltime, dar mai dezvoltata pe latime.

De fapt a doua cascada nici nu am remarcat-o cand am urcat, crezand ca este doar un alt prag terasat in lungul apei, dar dupa ce am ajuns la izbuc si nu numaraseram decat 2 cascade, am recitit descrierea traseului din ghidul zonei si mi-am dat seama ca numai asta putea sa fie a doua cascada.

Ultima cascada este foarte frumoasa, are o serie de cascade care ies in fata, se situeaza pe planuri diferite, mi s-a parut mult mai complexa si mai atragatoare decat prima, poate mai ales pentru ca nu erau atatia turisti in ismene pe acolo. Si ca sa o pozez a mai trebuit sa merg si pe apa ca sa o imortalizez din unghiurile cele mai bune.

Reintorsi apoi la Ochiu Bei, ne intalnim cu Obyy, Lavinia si Razvan care asteptau ca Felicia, Dilly si Alexandra sa ne gaseasca. Valentin si Stefan pleaca si ei in cautarea Feliciei, si uite asa se invart cel putin vreo jumatate de ora in cerc unii dupa altii. Evident am primit reprosuri ca de ce ne-am dus asa departe, de parca nu as fi spus unde mergem, ca Laurentiu nu si-a imaginat ca ne ducem chiar pana acolo. Reusim sa plecam de la Ochiu Bei, ajungem la locul de campare, ne luam la revedere de la saracul Max care era cam nemultumit de toata istoria cu tura pe care le-o organizase Gabi (ce sa le fac daca se duc intr-o tura fara sa se documenteze), ne hurducaim iarasi pe drumul forestier prost de pe Valea Beului si oprim la Cascada Vaioaga, situata chiar langa drum.

Cu pasi repezi ne ducem la Oravita unde speram sa prindem trenul ca sa ne plimbam pe celebra cale ferata Anina-Oravita. In gara ne intalnim si cu Florin Andrei si Zelma, alti carpatisti aflati cu biciletele prin zona, si cum am ratat trenul, nu avem alta solutie decat sa mergem cu taxiul pana la Anina si de acolo sa venim inapoi cu trenul. Slava cerului ca am pierdut trenul, ca altfel trebuia sa facem drumul monoton cu hardughia pe calea ferata dus/intors, si sincer, chiar nu se merita.

Ne suim in 2 taxiuri, parca 50ron ne-am luat intre Oravita si Anina, totul pe fuga ca sa prindem trenul de 17p.m. din Anina spre Oravita (ultimul pe ziua respectiva). Taxiurile ne duc foarte repede, asa ca avem timp sa si luam ceva de la alimentara din Anina, ca eram complet hamesiti, apoi ne punem in fund in gara si mancam.

In poza de jos si cea de sus se poate vedea gara din Anina, populata de data aceasta de multi multi carpatisti care mai de care - pe banci, pe liniile de tren, pe bordura, pe trotuar etc.

Razvan proptit de un stalp, devoreaza ultimele semnale de internet pe telefon, restul mananca pe sinele de tren.

Felicia si Stefan pe bancile garii din Anina, apoi Stefan cu tratatia din tren ca nu avem vagon restaurant pe personalul asta.

In sfarsit vine trenul, un tren normal, personal d-ala jegos de pe vremea impuscatului, dar ce face reclama din om, noi suntem fericiti nevoie mare sa ne suim in el, ca stiam ca multa lume vine numai ca sa se plimbe cu trenul asta.

Traseul caii ferate Anina - Oravita pe mine nu m-a dat insa pe spate: merge prin muntii Banatului, dar care sunt de fapt niste dealuri impadurite, opreste in cateva halte de sate uitate de lume, intr-adevar traverseaza niste vai pe niste viaducturi la inaltime (dar noi nu putem sa vedem asta pentru ca suntem in tren, vedem si noi o vale sub noi), apoi mai trece printr-un catralion de tuneluri. La primul tunel suntem foarte incantati, la al douazecilea intrebandu-ne deja cate mai urmeaza!?

Nu pot insa sa nu imi amintesc ca intr-o halta ma uitam pe usa afara ce vorbea controlorul cu un taran de-al locului, care i-a zis ca l-a muscat vipera de picior. Avea o rana destul de urata la picior, dar o spunea de parca era ceva firesc si normal, si imi dau seama ca asa si este pentru oamenii locului. Este un risc al locurilor unde traiesc, un risc pe care l-au acceptat si si-l asuma, fara tam-tam-ul, sperieturile si fricile prin care am trecut noi cand vedeam numai o vipera. Ei s-au invatat cu toate aceste pericole, pe cand pentru noi erau o noutate.

Poza de grup in gara din Oravita (de la stanga la dreapta): pe randul de jos sunt Max si Felicia, pe urmatorul rand Laurentiu, Miruna cu Gabi cargo in spate, Stefan inalt in spate de tot, Catalin, Cristi, Alexandra, Ileana si Iuliana.

Sederea noastra la Oravita nu s-a terminat insa aici, distractia abia incepea. In primul rand ca era noaptea de inviere si nu se cadea sa nu mancam si noi bine, in al doilea rand ca nu stiam unde sa mergem sa campam si s-au discutat cel putin 10 variante, in al treilea rand pentru ca nu stiam cand o sa mai vedem mancare gatita. Am mancat ca porcii si mie mi-a dat Obyy si vin sa beau, eram perfect trotilata cand am plecat spre intunericul noptii sa cautam locuri de campare. Pana la urma ne-a dus Razvan la un loc stiut de el langa Lacul Buhui, langa Anina, unde ne-am montat corturile in miezul noptii, sperand ca nu le vom pune pe vipere. Am ajuns pe la 12 noaptea aici, adica noi si sfanta lumina mai venim la miezul noptii, doar ca nu am avut decat lumina frontalelor la montarea corturilor. Noroc cu cortul meu instant care se pune in 2 secunde si le-am luat iarasi fata la toti - ei tot mestereau la corturi, eu eram gata demult. De dormit am dormit bustean, desi am avut cortul in panta, dar m-am proptit in rucsacelul mic si mi-a franat la fix alunecarea.