Valea Crapaturii - 29 mai 2011

Duminica dimineata ne trezim cu greu. Eu am dormit destul de prost din cauza oboselii acumulate, Dan si el se resimte cam ca un robotel, Luci inca este in parametrii normali. Cip si colegul lui in schimb sunt foarte fresh, ca ei nu au fost ieri cu noi in tura si nu au asa motive de oboseala. Cand ies insa din cort problema se limpezeste pentru ca creasta este deja in ceata, iar plafonul de nori gros pare sa coboare din ce in ce mai mult. Pe ceata si pe ploaie nu avem ce cauta pe trasee nemarcate si pe stanci de descatarat, asa ca ma relaxez si le comunic ca nu urcam acolo. Cip pare putin dezamagit, caci ar fi vrut sa faca o tura faina in Crai, dar la cum se prezinta vremea isi cam da si el seama ca nu prea sunt sanse. Pana la urma, de comun accord cu Cip, hotaram sa urcam pe valea Crapaturii pana in saua omonima si pe urma om mai vedea ce o mai fi.

Mancam la Plaiul Foii cate ceva din traista, apoi ne suim in masini si purcedem spre Zarnesti, luand intrarea spre valea Crapaturii. Eu stiu ca exista indicator in drumul mare, Cip insista sa urcam pe nu stiu unde spre Coltii Chiliilor ca pe acolo au mai urcat ei data trecuta. Urcam, numai ca printre fanete ne vom pierde, pt. ca nu urcam pe marcaj, si abia intr-un final glorios vom da in drumul de caruta de sub creasta cumva, cel care duce la schitul din Coltii Chiliilor. Intrebam pe unul altul de pe acolo de intrarea spre valea Crapaturii, nimeni nu stie, drept pt. care mai mergem pe drum inspre Zarnesti, nadajduind sa intersectam firul vaii - asa cum rezulta de pe harta. La un moment dat, drumul incepe sa ia o curba de nivel si sa se contureze o vale mare si adanca, iesim din padure si se vede clar dita' mai valea cu apa, cu izvor, cu terminatia finala sus in saua Crapaturii.

Odata valea nimerita, umplem sticlele cu apa si incepem sa urcam pe firul vaii pe care se intrezareste o poteca clar conturata. Si eu si Dan incepem sa ne miscam din ce in ce mai in reluare in momentul in care incepem sa urcam sustinut. Dan chiar ma intreaba asa de cateva ori daca eu chiar nu ma resimt dupa tura din ziua precedenta. O febra musculara deja incepe sa-si faca simtita prezenta la mine si incep sa ma misc din ce in ce mai roboteste.

Odata intrati pe vale mare lucru nu este de spus, urcam putin prin padure, apoi deja incepem sa dam de pereti de stanca in lungul carora vom urca pe toata durata traseului pana in saua Crapaturii. Nici valea asta nu mi-o mai aminteam, o facusem de mult cu Adi Lica si cu un prieten de-al lui Vamos, asa ca din coborare ce sa mai tot tii minte. De data aceasta insa valea mi se pare mai frumoasa decat ma asteptam, peretii de stanca apropiati creand un fel de chei sau de defileu prin care noi trecem. Pt. o tura de recuperare si de vreme proasta a meritat traseul dus-intors.

Ajungem si in portiunea superioara a vaii unde treburile stau putin mai abrupt. Grohotisul, indiferent de poteca facuta, aluneca si o ia la vale de numai la deal nu-ti vine sa urci, dar il biruim. Noroc ca tancuri de stanca si pereti frumosi ne acompaniaza si ma bucur vazandu-i, si mai trece timpul si mai urcam un pic si aproape ajungem in saua Crapaturii.

Ajungem si in saua Crapaturii, pe cer sunt chiar nori cu senin albastru, doar ca situatia este locala. In Crai daca dimineata nu este vreme buna, nu prea are cum sa se imbunatateasca mai tarziu, ba din contra. Pe valea Crapaturii, pt. ca este intr-adevar o crapatura radicala in lama muntelui intre creasta principala si Piatra Mica, prin aceasta crapatura sau taietura se creeaza un culoar extraordinar de circulatie al aerului, al cetii si al norilor, a.i. acestea nu prea mai zabovesc acolo, asa ca este senin destul de mult timp pe aici prin zona.

Din saua Crapaturii, vedere spre valea omonima

Din saua Crapaturii vedere spre urcusul spre Piatra Mica

Baietii ar vrea sa urce spre Piatra Mica, ei inca mai pot, dar eu refuz categoric, chiar daca mai este doar o ora de urcat si chiar daca este vreme buna. Desi nu am mai fost de multisor pe acel varf, oboseala din ziua precedenta isi spune cuvantul si chiar nu imi mai vine sa ma misc de nici o culoare decat inapoi la vale. Ar mai fi existat varianta sa urcam pana pe vf. Turnu si de acolo sa coboram pe o padina in jos, dar simt ca nu mai pot urca nici macar un metru. Coboram pe acelasi drum si gata si, pe deasupra, nici vremea nu se prezinta atat de incantatoare ca sa zic ca merita efortul pana mai sus.

Pe valea Crapaturii coboram asa cum am urcat, numai ca acuma este la vale, dar fiind destul de abrupt tot necesita ceva fortari, si muschii de la picioare resimt asta. Ajungem insa cu bine in drumul de caruta, ne pierdem iarasi printre fanete si apoi ne oprim in niste cai.

Apai la cai daca m-am oprit stau si le fac la poze pana ce nu mai pot, mi se fac poze pana ce nu mai pot si abia apoi reusesc sa ma dezlipesc de ei si sa coboram la vale spre masini.

M-a lasat calul sa ii pun mana pe boooooooot !!!