Saua Tigailor (tur-retur) – 7 dec. 2008

Duminica dimineata dormeam eu si Danutza frumos si visam, motiv pt. care telefonul lui Romeo la 8 dimineata a fost f. brutal. Eu, stiind cu cine am de-a face, imi inchisesem telefonul, Danutza insa il lasase deschis si tarrrrrrrr. Romeo ne tine la telefon vreo 10 minute - timp in care reusim sa ne dezmeticim si ne piere si somnul, dar mai zacem juma' de ora in pat ca e frig in camera si timp avem pana ajung Romeo si Cezar la gara. La 9.30 am suntem in gara in Busteni si ne asteptam coechipierii de tura, avand directia muntilor Ciucas.

Trecem de Sacele si incepem sa ne uitam dupa Babarunca, lasam masina intr-una din parcarile din micul satuc si alegem drumul forestier care urca prin Cheile Babaruncai.

Dana, Romeo si Cezar pe drumul forestier spre chei

Urcam agale pe drum, din fericire punem si GPS-ul in functiune, misiune care ii revine lui Romeo, pt. ca GPS-ul meu este sensibil la frig si trebuie tinut la caldura. Ne-a fost bine mai tarziu ca am pornit GPS-ul, nici nu banuiam eu ce gura aurita am avut cand am zis aievea sa salvez punctul de bifurcatie.

Continuam urcusul, trecem pe sub niste stanci care banuiesc ca sunt Cheile Babaruncai, si la un moment dat facem dreapta pe un fir de vale care serpuieste incetisor si ne scoate intr-o alta poteca (marcata cu punct rosu si care vine dintr-o poiana mica ceva mai sus de poiana Teslei). Este inca ora 13.30 si decidem ca putem inca urca pana la ora 15.00, ca sa avem timp sa ne si intoarcem cat de cat pe lumina.

Urcam si dam de o zona bantuita de ursi, in sensul ca observam in zapada o urma de labuta de ursulet si un observator nou nout, amenajat f. frumos. Exploram observatorul si ne pozam cu el, fiind singurul element mai interesat de pe acel traseu care merge uniform si constant numai prin padure.

In poza de jos si cea de sus, poze cu observatorul de ursi

De la observator o dam in sus pe vale, pe care o traversam si continuam sa urcam pe versantul ei drept pana ce incepe sa se vada aievea in zare saua Tigailor si stancile din zona. Urcarea devine din ce in ce mai anevoioasa pentru ca singura zapada existenta este bine indesata fix pe poteca, deci la fiecare pas te afunzi, iar pe langa poteca trebuie infruntati toti boschetii .

Urcam si la un moment dat nu stiu de ce, dar evident din lipsa de semne, sau semne acoperite de zapada, virez stanga si o iau pe un versant cu o mare de boscheti pe unde parca se vedea o urma. Poteca nu-i, restul se intorc pt. a inainta pe firul vaii, dar eu ma opintesc sa traversez boschetii, dau si de poteca si ii chem pe ceilalti.

Mergand noi agale pe poteca nemarcata, dam intr-un alt traseu marcat, care vine din Saua Tigailor si coboara spre poiana Teslei. Facem un popas de hranit, respectiv de inghetat maini si picioare pana mananca ceilalti, si hotaram totusi, in ciuda cetii si a orei tarzii sa coboram spre poiana Teslei si nu pe unde am venit si aveam puncte de GPS. Toate bune si frumoase, marcaj bun, zapada mica pana in poiana Teslei unde momentul este sublim si inevitabil in acelasi timp.

Cum spunea un vechi prieten de-al meu, „au trebuit sa se alinieze toate astrele ca sa prindem noi acea conjunctura”, nefavorabila insa in cazul nostru: in acelasi moment, adica in acel interval de timp necesar noua ca sa traversam poiana cea mare a Teslei, se lasa noaptea, ceata este la ea acasa, marcajul dispare, ba nu, se evapora in neant, pierdem directia, dam intamplator de stana, ne ametim complet si pana la urma scoatem harta sa luam un azimut. Directia culmii pe care trebuie noi sa coboram este spre vest, problema este insa ca, mergand spre vest, poiana nu se mai termina, desi pe harta este mai mica. Pana la urma, vazand ca intram in padure si nu reusim sa dam de marcaj, luam cap-compas punctul de bifurcatie cules de mine cand eram jos la intrarea in traseu si da-i in jos, rugandu-ne sa ne se piarda semnalul de la sateliti. Pericole majore stim ca nu avem de unde gasi in cale, doar padure, nu stanci, prapastii si alte cascade, stim ca e si un traseu marcat prin zona care ne scotea la masina, dar pe care noi in ceata era imposibil sa ii dibuim poteca. Mergem cap compas, coordonand GPS-ul cu busola din cand in cand, in caz ca pica satelitii si se face padurea prea deasa.

In acest exercitiu de orientare ne luptam doar putin cu o padure mai deasa de ceva puiet tanar, in rest Romeo tine directia, si ne strecuram pe potecute pe care probabil ca omul nu a mers niciodata. Strigam ca la balamuc ca sa ne avertizam prezenta si trecerea, dam si peste 2 cranii parasite demult, unul de vaca, respectiv cal (am identificat noi dupa dantura si lungimea maxilarului), strigam in continuare - „Corul ursilor” sau „Corul lupilor” ar fi trebuit sa ii spunem, si cu siguranta am speriat si respectiv bagat in barlog toate animalele padurii, care precum stim, nu ataca omul decat daca sunt atacate si agresate. Noi doar ne anuntam prezenta bezmetica prin noapte si nu le vrem raul, ci doar drumul spre civilizatie.

La un moment dat, in timp ce restul strigau si dadeau chiote de urs, dam intr-un drum forestier. Il identificam ca fiind aproape de acel punct in care dimineata am facut dreapta si o dam in jos pe drum. Stingem GPS-ul, ca acuma nu mai avem nevoie de el, nu mai e ceata si nici de marcaje nu mai avem nevoie, dita mai drumul nu o sa-l ratacim cu siguranta si il stim bine, doar mai avem inca memoria de azi-dimineata. Ajungem cu bine la masina, ne imbarcam, ninge, ba nu, e lapovita, mergem destul de incet, ne oprim in Faget sa mancam, ajungem la 11 p.m. in Bucuresti.