Acele Morarului: un vis implinit - 7 septembrie 2013

Prolog. Merg pe munte de peste 10 ani de zile, cam de prin 2001. Mi-am inceput cariera in domeniul montan intr-un mod mai heirupist putin si inconstient de asemenea: Valea Morarului pe schiuri iarna si Brana Portitei combinata cu Valcelul Mortului ca prima mea tura pe munte, urmata de Varful Picatura cu rapeluri tarziu in noapte pe Albisoara Marelui V. Cam astea au fost primele mele experiente montane, putin traumatizante pentru mine la momentul respectiv din cauza lipsei de experienta montana. Asa ca am luat-o mai incet si m-am apropiat de munte cu pasi timizi si tematori. Trebuia sa simt nevoia sa fac trasee mai grele, nu sa-mi fie bagate pe gat cu de-a sila, asa ca am reinceput sa merg in drumetii, trasee usurele, am luat la rand toate traseele marcate si abia apoi am inceput sa abordez si nemarcatele. Asta a fost ritmul meu, mai lent sau mai rapid, am vrut sa iau contact cu ceva nou treptat.

Dupa primul meu contact cu catararea si schiul pe vai de abrupt am lasat-o deci mai moale si am inceput sa merg la drumetie, sau trekking cum se spune acum. Si tot vedeam eu Acele Morarului - asta se intampla acum 10 ani. Si tot vedeam eu Acele Morarului de sus, de jos, de la baza, de pe Vlea Cerbului, de pe Valea Morarului. Mai, astea se vad de pretutindeni frate, nu-ti dau pace ! Sunt obsedante ! Imi povesteste un prieten ca sunt grele ! "Sunt grele ?!", "Pai sunt grele ?!", inghit galusca in conditiile in care eu deja facusem vf. Picatura. Nu-mi permit sa visez sa merg vreodata pe acolo, dar imi spune ca este un brau care merge pe la baza Acelor Morarului. "Si este greu braul ala ?!", intreb eu, "Pai este mai ciudat asa !", mi se spune, si iarasi inghit galusca, eu care deja fusesem dusa silit-voit pe Brana Portitei. Dar mai bine asa ca am fost timorata de la inceput, pentru ca am ajuns sa imi doresc foarte mult sa merg pe Acele Morarului si ca urmare bucuria parcurgerii acestui traseu a fost pe masura.

Mult timp apoi nu mai m-am gandit la Acele Morarului, le vedeam si le priveam doar in taina, dar de cate ori le vedeam le faceam mii de poze, imi placeau la nebunie cum aratau asa provocatoare si inaccesibile pentru capsorul meu limitat pe atunci. Au trecut anii, am inceput sa fac mai multe vai de abrupt, a urmat primul meu nemarcat in Piatra Craiului pe coborarea inspre Poiana Inchisa si incet incet o noua lume a inceput sa mi se deschida. Dar eu eram rigida si inchistata si mi-era teama sa primesc cumva aceste noi trasee montane. Mi-era frica sa infrunt noi experiente, imi alegeam cu foarte mare grija coechipierii de tura pe astfel de trasee, dar continuam totusi sa merg pe trasee nemarcate noi pentru ca ceva ma atragea spre aceasta lume plina de explorari.

Pana cand intr-o buna zi mi s-a parut ca s-au terminat toate trasee accesibile mie si nivelul urmator mi se parea prea sus, prea departe, prea inabordabil, prea inaccesibil. Multe lume imi spunea ca eu pot face si trasee mai grele, dar eu nu si nu si nu, eu pe acolo nu merg ca mi-e frica si imi bagam repede in cap filmul cu cel mai traumatizant traseu din viata mea si ma linisteam, nu mai vroiam sa fac nici un traseu nou, necunoscut si de nedepasit. Si chestiile astea au tinut pana anul trecut cand ceva s-a intamplat si am pus piciorul in prag si am vrut sa imi testez limitele. Am inceput cu Brana Aeriana, desi numai adjectivul respectiv imi dadea fiori pe sirea spinarii, apoi am continuat cu multe ture in Crai cu echipa mea preferata si apoi in Bucegi si tot asa. Deja incepeau Acele Morarului sa fie in discutiile curente ale prietenilor cu care mergeam, fiecare isi dadea cu parerea si spunea ce credea. Dar nu, eu inca nu eram pregatita, nu ca tehnic nu as fi putut, dar nu aveam incredere in mine. Si totusi, intrebarea "Da' eu oare as putea sa fac Acele Morarului ?" incepuse sa incolteasca in inima mea, marcand o noua etapa in procesul apropierii mele de mult doritele mele Ace. Spunea un prieten ca "muntele trebuie sa iti treaca prin inima" (se stie el care este), apai bine, la mine muntele asta cred ca a crosetat o adevarata intersectie si cu un sens giratoriu fix in inima, ca eu chiar ma invarteam in cerc si nu aveam curajul sa abordez Acele Morarului.

In vara lui 2013 am revenit in forta la nemarcate, m-am dus intr-o tona de ture cu carpatistii, unele mai reusite sau nu decat celelalte, topul de serie detinandu-l trilogia lui Mugurel in Piatra Craiului. Si uite asa ma trezesc la sfarsitul lui august ca incepe sa se apropie iarna cu pasi repezi si eu nici macar nu am un plan de Acele Morarului. Ei draci, totusi este greu, trebuie sa merg cu cineva care a mai fost si stie unde-s pitoanele si stie sa se catere si se duce cap. Erau deja prea mult cerinte in fisa postului. Ii bag delicat soparla lui Mugurel si sper sa mai faca el o tura pe Acele Morarului, asta dupa ce imi daduse cu Degetul Rosu pe la nas in tura lui de proba. Dar Mugurel nu prea se simte bine si nu va mai face nemarcate grele o vreme, dar ma intreaba de ce nu m-am inscris in tura lui Eugen pe Acele Morarului ?! Eu teoretic nu ma inscrisem din motive tehnice, dar la o introspectie interioara mai atenta ma trezesc dandu-i lui Mugurel tone de explicatii spunandu-i de ce nu vreau sa merg.

Nu prea aveam idei cu cine sa merg deci pe Acele Morarului, intreb stanga dreapta, dar nimeni nu prea se ducea cap, toti erau cam rezervati. Offfff ! Acele mele ! Si cand oftam eu mai tare, imi amintesc de Ciprian, prietenul lui Mugurel cu care fusesem in tura mea de proba pe Degetul Rosu. Imi amintesc ca Mugurel il trimisese cap pe Degetul Rosu la hornul final si Ciprian zbarnaise in sus val vartej. Hmmmm, deci s-a dus cap, deci poate ! Mmmmmmm, ar merita o intrebare, cuget eu zambind in barba. Compun un mesaj cuceritor la care ma busea si pe mine rasul (noroc ca Ciprian are simtul umorului) si il expediez plina de pesimism. Dar zbang, imi raspunde pozitiv, nu-mi vine sa cred, si el vrea sa refaca traseul pentru ca i-a placut mult si se pare ca are mai multa incredere in mine decat am eu, desi am facut numai o tura impreuna, si pe deasupra pare suficient de dispus sa isi asume timp, nervi si rabdare ca sa merg secundul lui. Ciprian stia foarte bine ce face si dintr-o sclipire stia foarte bine si ce pot face eu (chiar daca eu nu stiam asta).

Ramane sa mergem pe Acele Morarului in primul week-end cu vreme buna, dar in stilul meu clasic si traditional reusesc sa incurc oalele si Ciprian crede ca nu mai vreau sa merg daca nu i-am dat nici un semn. Nu se va mai repeta greseala, sun de marti si stabilim clar ca facem Acele Morarului sambata. Gata, este totul aranjat, ma duc sa dorm la Caminul Alpin ca sa imi fac somnul de refacere a sistemului nervos, ca stiam ca o sa am nevoie de un cap limpede si stapanire de sine pe sus pe acolo. Dar cine a vazut traseu mult visat fara emotii !? Am emotii ca la scoala la examen, ba nu ca la prima intalnire cu un baiat, ba parca m-ar fi certat mama, desi ma simt ca si cum as merge la doctor si ma opereaza, frate, trec prin toate emotiile si starile cu putinta vineri. Abia mananc, dar ma indes ca pe gasca ca am nevoie sa fiu hranita de parca as face traseul vietii. Doamne, ma comport de' parca as fi indragostita si nu pot sa-mi iau gandul de la imaginea cu Acele Morarului care se inalta semet spre cer de oriunde le privesti.

Incep sa am temeri si vreau sa dau inapoi. Noroc ca ma cunosc suficient de bine si cand imi vine anxietatea asta am antidot, in cazul de fata batusem atat de bine in cuie tura cu Ciprian, ca de unde imi era rusine sa vorbesc cu el de tura, acum imi era rusine sa contramandez tura. Pai dupa ce i-am facut atata gaura in cap saracului om ca vreau pe Acele Morarului, acum sa il sun sa ii spun ca am emotii ?! Si ma apuc sa controlez emotiile cu niste ganduri cat se poate de pozitive. Si aici a avut efect ce ma invatase Mugurel, cat de mult conteaza coechipierul, ca oricum o sa fiu stresata pe traseu, dar conteaza sa ma simt in siguranta cu capul de coarda etc. Si capul meu de coarda, desi il cunosteam prea putin, imi dadea o teribila senzatie de siguranta, asa ca gata, ma gandesc ca daca nu pot sau mi-e frica, nu-s singura si o sa se gaseasca solutii, croseteaza Ciprian o asigurare ceva pe acolo.

N-are rost sa spun ca abia am dormit noaptea dinainte si m-am trezit cu mult inainte sa sune ceasul. Las', mai bine, macar am timp sa mananc. Dar nu pot sa mananc, ca merg pe ace, a venit in sfarsit ziua in care merg pe Acele Morarului, mai este putin si plec in tura, ma indes ca pe gasca iarasi cu cereale cu iaurt, bag imi mine pana imi vine vorba aia sa vomit, mi-am facut plinul, acum sunt gata de plecare. Apare si Ciprian cu Cristi si inca un baiat, iar Cristi cu coechipierul lui vroiau sa faca un traseu mai tare prin Costila. As fi preferat sa vina si Cristi cu noi, ca mai fusesem cu el in ture si stiu ca imi explicase cum sa catar niste saritori.

Plecam spre Munticel, Ciprian nu are chef sa mearga cu masina pe Valea Cerbului, asa ca ma baga la un mars prelungit de apropiere, cam lung, dar astfel am avut timp sa-mi pun ordine in cap la ganduri, mai ales ca Ciprian o taie in fata si ma mai asteapta si el din cand in cand cand probabil nu ma mai vede. Ajungem in Poiana Costilei de acolo o taiem spre Valea Cerbului, eu iarasi raman in urma, n-am ce-i face, Ciprian merge prea tare pentru mine si eu nu am chef sa ma obosesc inca de la inceput, asa ca il las sa se duca in ritmul lui, ca vin si eu in ritmul meu. Pe Valea Cerbului ma intalnesc si cu Mihai de pe carpati care imi ceruse informatii despre Valea Priponului, ii dau ultimele indicii despre intrarea pe la stana pe care o cauta si o taiem mai departe spre Morar. Ciprian inainte, eu muuuuuult in urma ! Incep sa ma simt aiurea ca merg asa de incet, desi cand ma uit la ceas imi dau seama ca am scos un timp rezonabil, merg in ritmul meu normal, nu merg eu prost, este doar Ciprian prea antrenat pentru mine. Oricum el vrea sa simta trairea muntelui, asa ca n-are rost sa mai imi fac probleme, cu cat o ia el mai in fata cu atat va avea timp mai mult sa intre in rezonanta cu muntele fara sa il barai eu la cap cu emotiile mele ca merg pe Acele Morarului.

Pe Valea Cerbului, imediat dupa ce trecem de intrarea spre Valea Priponului, cand poteca marcata se pregateste sa treaca pe partea dreapta a vaii, viram pe Brana Mare a Morarului. Eu nu mai fusesem pe acolo, dar Ciprian zice ca este varianta cea mai rapida de ajuns la Acele Morarului. Ma relaxez pe brana, asa ca ma bucur de traseul care de aici incepe sa fie cu totul nou pentru mine si savurez toate zarile cu satietate.

Brana Mare a Morarului este foarte lata, de fapt este dita' mai terenul de fotbal, doar ca putin cam inclinat si Ciprian imi arata incotro trebuie sa mergem si unde trebuie sa ajungem

Incepem sa vedem de sus Valea Cerbului si Valea Caldarilor, apoi Valea Priponului si brana de ocolire de pe la stana, iar lucrurile incep sa se vada cu totul altfel decat stiam eu pe aici. Ma bucura enorm sa vin prin locuri noi, atata timp cat atat de multi ani facusem doar Valea Cerbului si Priponul, in rest nu ma bagasem pe partea asta a Morarului.

Mergem usor urcator pe brana si dupa ce dam un fel de colt pe dupa o muchie incepe sa se vada de jos ceea ce avea sa devina Creasta Ascutita. Este destul de urcat pana acolo, ii spun lui Ciprian ca am broaste in burta de la cata apa am baut, nu stiu unde se dusese deja toata mancarea cu care ma indopasem atat de grijuliu de dimineata, probabil ca emotiile au estompat-o rapid, asa ca se milostiveste Ciprian de mine si imi spune ca o sa facem o pauza de masa. Pauza cu ochii la panta pe care o aveam de urcat pana sus la Creasta Ascutita.

Cu ocazia sederii pe bolovan imi pun si hamul pe mine si casca pe cap, ca sa nu le mai car in spate, dar pana sa ajungem sub Creasta Ascutita mi se face iarasi foame.

Urc ce urc pe pantele alea inclinate ca acoperisul de pe casa, fara poteca evident, dar ma gandesc ca daca ajung pe Acele Morarului se merita tot efortul, trebuie sa bag o gandire pozitiva ca sa depasesc portiunea asta care nu-mi place deloc. Ne ajung din urma si doua fete din Cluj pe care Ciprian le vrajeste val-vartej sa ne cuplam corzile ca sa facem rapel dintr-o bucata de pe Acul Mare. Ma bucura nespus ca Ciprian are ganduri d-astea organizatorice si rezolva totul, ca eu nu-s in forma mea cea mai buna. Sub Creasta Ascutita iar mai mananc ceva si raman in urma cu fetele de la Cluj (Andreea si Teo), ca Ciprian o taiese si era deja in Creasta Ascutita.

Mai arunc o privire spre Costila si vad cat de frumos se insira acum vaile pe care le-am traversat in week-end-ul trecut venind pe Brana Mare a Costilei pana in Valea Priponului: de la dreapta la stanga avem Valea Priponului, Valea Caprelor cu al sau horn inabordabil din Poiana de la Piatra Parlita (dar ocolibil tot pe la stana din Pripon), apoi Valea Urzicii si Valea Tapului, toate dominate somital de Releul de pe Costila.

Incepem urcarea spre Creasta Ascutita, in fundal zarindu-se ceea ce avea sa fie primul ac din Acele Morarului: Acul Mare, care chiar este cel mai mare

Urcus ca pe casa, noroc ca mai stau de vorba cu fetele si parca nu-mi mai dau seama cum urc la 70 de grade. Creasta Ascutita cica este de fapt toata muchia asta, numele luandu-si-l probabil de la portiunea de 100 de metri ascutita de maxim 1 metru latime, marginita stanga dreapta de versantii de pe Valea Cerbului si Valea Morarului.

Cam asa arata Creasta Ascutita in portiunea sa finala, pana sa dea in Braul Acelor. Eu ma imprietenisem deja cu Creasta Ascutita in tura de proba cu Mugurel, tot Ciprian trasese de mine atunci sa merg pe creasta, ca Mugurel nu avea chef, asa ca deja stiam cum sta treaba cu controlul emotiilor pe acolo pe sus si de fapt nu prea era rost de emotii, ca un metru latime nu ai idee cat de lat si de mare pare sa fie acolo.

Vin si eu de pe Creasta Ascutita si incepem urcusul pe Acul Mare. Da ce urcus, cam mergi in patru labe, noroc ca s-a facut poteca de cati au urcat pe Acul Mare, asa ca merg si bag 4x4 cat pot. Perspectiva incepe sa fie ametitoare, iar Creasta Ascutita iti dovedeste ca isi merita numele pe deplin.

Urcam ca pe casa, incep sa ma treaca niste oarescare fiori, ca panta devine mai abrupta si urmeaza si o portiune de stanca, dar la care Ciprian imi spune ca se depaseste asa pe creasta la liber ! "La liber ?!", hmmmm, sper ca stie ce zice, dar pana sa-mi expun eu temerile Ciprian era deja sus, si imi spune ca sa am grija ca este friabil totul. Asta a fost momentul meu cel mai critic din tot traseul, unde a fost naspa si am mers asigurata nu am avut emotii, dar aici cand ajung pe muchie si vad toata valea sub mine, aici am o problema de control a emotiilor. Ma uit la dreapta, nu-mi place ca este expus, la stanga este muchia destul de lata, ma uit dupa Ciprian, dar deja se tirase sus pe varf si eu eram acolo singura cu morcovii mei. Ma napadeste neincrederea, inghit in sec, si incep sa urc pas cu pas cu o frica in pantaloni cat China, incercand fiecare bolovan ca sa vad daca ma tine sau nu, ca doar fusesem averitzata ca este friabil.

Cam asa arata portiunea finala din urcusul la liber pe Acul Mare. Asa vazuta de jos pare bine, dar cand te uiti in jos si vezi toate vaile si pantele de iarba deschizandu-se sub tine, strang din fund si ma catar incet fara sa ma uit in jos. Ca prin minune reusesc sa ma concentrez pe ceea ce fac si sa ignor ce este sub mine si pericolul caderii sau al alunecarii si ma vad in varful Acului Mare. Cred ca aveam eu o fata cam timorata, dar se pare ca nu a remarcat nimeni, asa ca ma incadrez si eu frumos prin peisajul cu alpinisti de pe acolo. Ultima urcare pe Acul Mare cred ca a fost de fapt momentul meu critic: desi ceea ce avea sa urmeze era mai aerian si mai expus, mersul in echipa mie imi prieste foarte bine, asa ca nu ma timora atat de tare, mai ales ca ma pregatisem psihic cu imagini despre o creasta atat de ingusta, incat abia puteai pune piciorul pe ea. Faza mai naspa este ca ma durea stomacul, atat de mult imi somatizasem starile alea in urcarea pana aici, dar cum imi cunosc corpul si cum reactionez, bag repede 2 pastile de supt pentru stomac si ma refac imediat, lipindu-mi un zambet pe buze.

Pe Acul Mare insa este deja o echipa in fata (Claudiu Craciun cu Florin Petre si cu Iulian Pobleanu), fetele din Cluj nu stiu cum fac ca sunt gata mai repede si ne-o iau inainte, se duc pe Creasta Acului Mare si incep sa croseteze coarda cu cea a baietilor. In aceste conditii eu cu Ciprian nu avem decat de asteptat, noi mai lipseam pe acolo, asa ca am timp berechet sa ma uit la creasta, sa ma uit in jos, sa ma uit in sus, sa ma uit la Ciprian care este foarte calm. Pai atunci eu de ce sa nu fiu calma, doar am venit sa ma bucur de traseu si sa ma relaxez. Si de atunci inainte nu am mai avut nici cea mai mica emotie, au disparut toate ca prin minune din momentul in care am calcat pe Creasta Acului Mare.

Ciprian ma intreaba daca vreau sa ma fileze sau vreau sa mergem concomitent, si spre marea mea suprindere, dupa ce ma uitasem atata la creasta asta si vazusem cat de lata este, mi se pare suficient sa mergem concomitent. Lasam 10 metri de coarda intre noi, o ia Ciprian in fata, cand mai am 2 metri de coarda racnesc dupa el, cauta cel mai apropiat piton sau loc de regupare si vin si eu. Avantajul a fost ca netrebuind sa il filez am avut mainile libere si am putut sa fac tone de poze cu creasta mea preferata. Pentru ca da, Creasta Acului Mare este de departe preferata mea si mi-a adus primul zambet pe buze pe acest traseu (dupa toate emotiile pe care le-am avut, era si cazul sa iasa soarele si pe strada mea).

Incepem sa mergem concomitent pana la prima galma de pe Creasta Acului Mare. Aici este un piton si Ciprian imi zice sa vin si eu. La inceput mai am niste mici emotii la primii pasi pe creasta, dar ma adaptez repede, imi antrenasem bine creierul privind tone de imagini cu traseul pe Acele Morarului, asa ca totul imi parea foarte cunoscut (buna tehnica asta de previzualizare mentala).

Pana sa ajung la Ciprian deja nu-mi mai incap in pene de bucurie si incep sa zambesc spunandu-i cat de mult imi place. Ce usor este sa fiu fericita ! Vin pe o balarie d-asta de traseu si nu-mi mai trebuie nimic, imi place atat de mult, incat nu-mi vine sa cred ca in sfarsit imi realizez visul.

Stau in regruparea in care m-am asigurat in piton si Ciprian pleaca mai depare. Ii fac poze pe dupa galma si vad ca incepe sa catere alta galma, racnesc la el cand mai are doar 2 m de coarda, se opreste pe undeva si plec si eu. In euforia mea totala nici nu mai imi amintesc pe unde a asigurat Ciprian, eram atat de fericita, incat ma uitam, dar nu vedeam si nu retineam, eram distrata si in lumea mea total. Dar din cate imi amintesc eu a regrupat undeva la un piton, pentru ca mie nu imi incapea caraba prin urechea pitonului si pana la urma am pus o bucla de prelungire mai subtire.

 

Portiunea asta de creasta a fost mai subtire, era bucata aia terifianta despre care stiam ca trebuie sa merg incet. Aici eu imi facusem scenarii cu ma pun in fund, iau creasta intre picioare si merg cum pot, dar nu era cazul si nici nu era chiar atat de ingusta creasta, asa ca la incurajarile lui Ciprian, fac exact ce-mi spune, merg incet, nu ma grabesc si pun picioarele cu grija si cu atentie. Concentrandu-ma la ce imi spunea Ciprian, ignor orice alte sentimente sau stari care m-ar fi putut coplesi si mergeam frate de parca merg in fiecare zi pe cate o creasta d-asta fierastrau.

Pe acesta portiune am reusit sa ignor total haul de sub mine, de fapt nici nu mi se parea ca este atat de expus, nu cred sa fi fost mai mult de 100 de metri pana jos, asa ca m-am controlat foarte bine si sunt foarte mandra de mine pentru asta.

Urmeaza o portiune care se lateste din nou, doar ca de data aceasta va fi si in urcare, Ciprian baga un 4x4 in catarare, asa ca nu-mi va fi jena defel sa ma pun in patru labe pe acolo.

Eu stau in regrupare si astept sa se intinda coarda intre noi, racnesc cand se termina si plec si eu. Regrupam iar si pleaca Ciprian mai departe. De unde stau eu vad creasta asta de jos si pare foarte ingusta mai departe, dar deja m-am obisnuit cu stilul asta de mers si imi place extraordinar de mult.

Urmeaza ultima portiune de creasta mai ingusta, iarasi merg incet incet si Ciprian ma tot dascaleste sa nu ma grabesc si ajung undeva in regrupare inainte de inca o mare galma.

La marea galma ne asiguram intr-un piton si Ciprian imi spune sa tin cu sfintenie creasta matametica, sa nu ocolesc pe undeva, asa ca asta voi face, este expus ca dracu, dar cine se mai uita, eu sunt cu ochii la ce catar si ma concentrez sa nu cad sau sa alunec cumva, ca il mai trageam si pe Ciprian cu dita' mai smucitura din piton.

Dar cum tot ce este fain si frumos dureaza putin, se termina si Creasta Acului Mare si tocmai cand imi placea cel mai mult, Ciprian ma anunta ca gata, pot sa ma desfac din coarda, ne pregatim de rapel si suntem pe o intinsa pajiste, foarte inclinata insa ce-i drept.

In poza de jos si cea de sus se poate vedea cum ni s-au aratat noua Valea Cerbului si Valea Morarului din creasta ingusta si ascutita a Acului Mare

Si pentru ca am fost mai multe echipe pe Acele Morarului in acea zi, noi eram evident ultimii, am primit si poza cu cum ne vedem pe creasta vazuti de departe.

Coalitia pe care o negociase Ciprian cu fetele din Cluj nu a mai avut efect, ca le-au vrajit si baietii dinainte si am facut de pe Acul Mare un rapel parca de 60 de metri pana jos in strunga respectiva.

Rapelul se face pe o fata inclinata, dar nu verticala si cica ar mai avea o regrupare intermediara undeva la niste stanci pe care mi le-a aratat Ciprian, dar eu nu pot sa garantez ca am vazut ce trebuia (cica era cordelina rosie acolo).

Cat stam sa recuperam sforile de la rapel eu nu mai imi incap in pene de bucurie ca am facut Creasta Acului Mare si il innebunesc pe Ciprian la cap cu cat de mult mi-a placut, ca nu mi s-a parut greu, eram foarte fericita ca am trecut aceste pasaje pe care mi le imaginam terifiante: "Ma asteptam sa fie mai aeriana creasta asta a Acului Mare", ii spun eu lui Ciprian, primind urmatorul raspuns: "Da' ce vroiai sa fie mai aerian de atat ?!"

Urmeaza Degetul Rosu, primul meu ac facut in urma cu aproape o luna de zile cu Mugurel si cu Ciprian, il stiu, este usor si foarte frumos si abia astept sa ma scriu in carnetelul de pe varf.

Degetul Rosu si Acul Crucii vazute de pe Creasta Acului Mare din punctul de rapel

 

Aici ne regrupam si cu Florin si Iulian si mergem spre Degetul Rosu, urmand o imbarligatura de echipe, corzi, strigate, unii urca fara coarda si nu mai pot cobora, eu totusi vreau sa urc asigurata, dar hotarasc cu Ciprian sa mergem legati cu 10 metri de coarda intre noi.

Urcam la punctul de regrupare pentru prima lungime de coarda pe Degetul Rosu, un pic expusa brana, dar poteca clara si mergand cu grija ma agat val-vartej in piton. Asteptam sa plece fata dinaintea noastra si se duce Ciprian cap, urlu la el cand nu mai am coarda si regrupeaza la o clepsidra de stanca, cu pitonul de asigurare la 2 m de el fara sa il vada - regruparea de la Clepsidra lui Ciprian sa ii ramana numele.

In regruparea intermediara de pe Brana Degetului Rosu lasam rucsacii si ne ducem pe varf. Am iarasi ceva de munca la primul hornulet de intrare in a doua lungime, aici am mers la liber si data trecuta, asa ca nu ma las nici acum pana nu trec. Pana la urma imi arata Iulian niste prize de picior si reusesc sa fac marale pas si trec.

Serpuiesc pe potecuta de iarba pana sub hornul final de sub varful Degetului Rosu si astept sa vina Ciprian ca sa ma asigure si pe mine. Urc asigurata hornul final care este nevoie de un pic de aderenta si eu ma contorsionez putin la unele miscari, asa ca prefer sfanta coarda legata de mine. Nu este foarte expus, dar si daca as pica jos, nu mi-ar fi prea bine.
 

Urmeaza celebrele panorame de pe Degetul Rosu spre acele vecine si vaile ce se deschid sub noi

De pe Degetul Rosu se vede mult mai bine zona somitala a Acului Mare si punctul de unde am facut rapelul de la stancile alea din dreapta de pe varf.

Vedere spre Acul Crucii si Degetul prelungit putin mai jos in dreapta (p-ala l-am sarit)

Apoi vin si restul baietilor si se pune frate de o petrecere pe Degetul Rosu. Andreea, Claudiu, Florin, Ciprian, Iulian si eu misunam toti care incotro pe acolo. Serpuiala, viermuiala, poze de grup, poze individuale, poze in zarile indepartate, poze la caiet, scris in carnetel, pozat mesajele scrise etc.

    

O faza tare a fost cand eu ma pozam cu Florin si cu Claudiu si ma tot certam cu Claudiu sa nu-mi puna coarne in poza, l-am chemat si pe Ciprian la poza, iar Iulian care tocmai se pregatea sa faca rapelul se uita lung si milog parandu-i rau ca el deja a inceput sa coboare si ca nu mai apare si el in pozele de grup de pe Degetul Rosu.

De data aceasta Ciprian are ceva de zis in carnetel, caci data trecuta nu avusese nimic de zis si nici cand mai fusese cu baietii lui, asa ca acum chiar este de consemnat ca "In sfarsit a avut Ciprian ceva de zis !"

Imi scriu romanele in carnetelul de pe Degetul Rosu si ma cobor cei doi metri pana in regupare ca sa dau primul rapel pana in brana unde ne-am lasat rucsacii.

Florin sta jos la baza Degetului Rosu si ne face poze, eu astept sa coboare si Ciprian ca sa ii fac si lui poze, apoi cobor mai departe, corzile fiind deja montate de rapel de cand urcasem in varf. Foarte grijulii baietii astia, au pregatit totul, au facut un fel de autostrada pe aici la vale.

In poza de jos si cea de sus se vede zona de rapelat din varful Deegetului Rosu pana pe brana intermediara, apoi de la brana intermediara pana in strunga de jos.

Urmeaza Acul Crucii, cel mai greu ac cica. Aici am stat si am asteptat sa ne vina randul mult si bine, pentru ca Ciprian a zis ca echipa lui Claudiu a fost inaintea noastra, asa ca i-am lasat pe ei in fata si ei au fost 3 si nici unul nu mai fusese pe ace si au mers foarte lent, pana au gasit pitoanele, pana s-au hotarat cum sa urce, filat, ba nu cu prucise, ba nu filat, ba cu machard. Intre timp Florin s-a enervat ca inghetase si cred ca s-a dus cu un prusic ceva pe coarda si l-au filat pe Iulian, dar chestia asta cred ca a durat cam vreo 3 sferturi de ora, ca imi amintesc ca am stat mult si bine pe brane la soare asteptand sa se faca loc in regruparea de sub Acul Crucii.

Ajung si eu in regupare, putin expusa, dar cu grija se merge lejer pana acolo si ma pun in pitonul care straluceste acolo proaspat infipt. Primesc ultimele indicatii de la Ciprian, codul magic pentru dat coarda, regrupat si pot sa plec si eu. In sfarsit il filez pe Ciprian, ca pana acum nu avusese nevoie, dar pe Acul Crucii din pacate nu am putut sa fac multe poze din aceasta cauza.

Urca Ciprian, il aud ca regrupeaza pe undeva pe sus si imi da ok-ul sa vin si eu. Plec, dezasigur de la primul piton si cand ma uit in sus sa vad pe unde trebuie sa urc, vad coarda cum se duce puternic diagonal stanga si pitonul urmator care era mai in sus cum statea el asa dragut si liber fara asigurare. Urlu la Ciprian sa nu mai ma fileze ca ma scoate din linia cea mai usoara a traseului, dar el aude probabil doar niste strigaturi ceva si fileaza in continuare. "Nuuuuuuuuu, lasa moale coarda ca mi-ai ratat pitonul esential !" Pare-se ca intelege el ceva, ca daca am strigat cand ma fila, era clar ca nu avea decat varianta sa nu ma mai fileze. Initial vreau sa ma dau jos si sa renunt. Daca nu reuseam sa catar pe fisura in sus pana la urmatorul piton era naspa, daca cadeam aveam o pendulare zdravana si asta nu era problema cea mare, ci faptul ca as fi ajuns pe o linie dreapta fix pe o fata de stanca spalata pe unde nu as fi putut urca niciodata in varf. Ma pun in bucla de la primul piton si stau si cuget, ma uit, analizez, pare-se ca nu este foarte naspa in sus, dar trebuie sa nu cad, ca daca am cazut, acolo am ramas, cu prusice mai urc sus pana in varf. Ma odihnesc putin si imi iau inima in dinti, scot bucla si catar pana la urmatorul piton si abia apoi urlu la Ciprian sa fileze ca am ajuns in creasta. De aici linia pitoanelor coteste stanga puternic si sunt pe linia asigurata cu bucle, asa ca nu mai am probleme, am trecut de marele pas pentru mine. Mi-a facut-o Ciprian, sa-mi uite el asiguarea in pitonul ala, fix unde se schimba directia.

In poza de jos si cea de sus se vede Creasta Acului Mare, vazut si de jos si de sus, asa cum se urca frumos

Urc o catarare destul de usoara si frumoasa, pe multe prize de iarba si pamant, si dupa colt la un moment dat apare crucea din varful Acului Mare. De aici nu se mai tine creasta, ci se ocoleste pe stanga pe un hornulet aflat cumva chiar sub cruce.

Ajung langa cruce si bucurie mare, se vede superb in toate zarile, crucea se cam misca, asa ca nu prea pot sa ma tin de ea, dar Ciprian a gasit o regrupare buna aici in varf pe dupa un bolovan incastrat in stanca si cat stau eu in ultima asigurare primesc si poze. Cat mesteresc eu acolo ma intreaba "Cum ti-a placut Acul Crucii ?", raspunsul meu fiind foarte categoric si sigur "Inca imi place Acul Crucii". Uitasem deja de sperietura trasa jos cu bucla lipsa din asigurare, asa ca aveam din nou un mare zambet pe fata.

Vedere de pe Acul Crucii spre Degetul Rosu si Acul Mare din fundalul indepartat

Inainte de reguparea improvizata pe varf la bolovan - Ciprian a mai pus un anou pe dupa un tanculet fix in spatele crucii, urmand apoi o brana foarte ingusta si expusa pe care a trebuit sa merg cu foarte mare grija cu fata la stanca.

Pe aceasta ultima portiune primesc toata asistenta tehnica de rigoare, era foarte bine ca regrupase aici in varf si ne puteam auzi ca sa nu mai racnim unul la altul, si fac tot ce imi zice Ciprian. De vazut nu prea vedeam prizele, ca ar fi trebuit sa ma distantez de stanca si riscam sa cad la cat de ingusta era brana, dar daca ma duceam dupa indicatiile primite gaseam niste prize babane si de maini si de picior. Ajung si eu in regrupare si vad mai bine la ce a asigurat Ciprian, inventiv in orice caz, dar am inteles mai bine de ce imi spunea in fiecare moment ce sa fac, ca sa se asigure ca nu zburam amandoi de pe acolo cu bolovanul cu tot incastrat.

Din varful Acului Crucii urmeaza o descatarare usoara, dar totusi expusa spre regruparea de unde se face rapelul si unde sunt cateva tone de pitoane infipte in stanca. Se duce Ciprian si pe urma vin si eu in regrupare dupa ce trage coarda acolo.

De vis-a-vis echipa lui Claudiu deja catara Acul de Sus si ne face poze in regruparea noastra de pe Acul Crucii.

Cam asa arata regruparea de pe Acul Crucii, asa cum este ea vazuta de pe Acul de Sus, petele alea colorate fiind noi in regrupare, descarligand coarda, ca sa fim siguri ca nu stam sa o descalcim in coborarea la rapel.

Avand in vedere ca cica rapelul este putin deviat spre dreapta cum cobori, ca sa nu nimeresti in Rapa Crucii, il las pe Ciprian sa coboare primul, pentru ca el stie unde trebuie sa aterizeze.

In poza de jos si cea de sus se vede rapelul facut de pe Acul Crucii in strunga omonima

Din Strunga Crucii se vede foarte frumos o crestulita zimtata undeva mai jos, care iti atrage toate privirile.

Din Strunga Crucii imi atintesc privirile apoi spre ceea ce avea sa fie ultima urcare pe ultimul ac. Urcarea pe Acul de Sus se face pe o brana de iarba puternic ascendenta, situata pe partea stanga a acestuia. Branita asta ajunge undeva intr-o sa sus si de acolo daca ai chef, se poate catara cativa metri pana pe varful Acului de Sus.

Ciprian zice ca el se duce la liber, eu ma uit in sus si parca totusi este cam expus. Vazusem ca baietii echipasera cu vreo 3 bucle brana, deci erau pitoane, asa ca il rog pe Ciprian sa ma asigure si pe mine, macar prima oara pana ma lamuresc si eu cum este traseul.

Brana este usoara, adica in nici un caz nu are nimic tehnic, este doar o catarare pe bolostarci de iarba, miscatoare evident, asa ca ma felicit ca am vrut asigurare, ca pun mana numai pe chestii d-astea friabile care se sfarma in sapte numai cand te uiti la ele.

Ajung si eu sus in saua de pe Acul de Sus si nu pot sa ma uit in poza ca imi intra soarele in ochi. In fundal se vede Acul Crucii si Acul Mare proaspat parcurse si nu imi vine sa cred ca am facut acest traseu. Cred ca vreo 5 -6 ore ne-au luat toate acele, cu pauze si asteptat la coada cu tot.

Creasta Morarului pana la Varful Omu este usoara incepand de aici. Doar o portiune mai este ingusta, dar lata in comparatie cu ce a fost, apoi dita' mai autostrada pana la Cabana Omu. Eu o iau inainte ca ma misc mai incet, Ciprian ramane sa stranga coarda si restul lucrurilor de pe acolo.

Merg pe Creasta Morarului pana la varful Omu, ocolind pe curba de nivel prin dreapta doar zona de creasta stancoasa din dreptul Vaii Adanci. Apoi tot pe creasta pana la Omu, Ciprian ma depaseste, ca el merge ca migu, ii pasez restul echipamentului care era la mine, si continui si eu spre Omu. Aproape de varf incep sa se adevereasca gradele prognozate la 2500 de metri, nu mai stiu cum sa ma imbrac, desi nu ma imbrac, ca eram transpirata, dar imi ingheata si varful urechilor. In cabana in schimb este cald si bine si bag o ciorba la stomacel, Ciprian hapaie in fix 2 minute o friptura, Florin, Iulian si Claudiu mananca chiar 2 feluri de mancare. Nu fac greseala sa mananc mai mult ca pe urma ma molesesc. As mai fi mancat ca mi-era cam foame, doar ca mai avem de coborat destul Valea Cerbului pana jos.

Fericita nevoie mare la Cabana Omu dupa parcurgerea integrala a Acelor Morarului: un vis implinit

Coborarea pe Valea Cerbului a fost mai mult sau mai putin cosmarul meu. Era destul de tarziu, se intuneca in maxim 2 h si aveam garantia ca ne prinde intunericul in padure, iar Ciprian era foarte bucuros ca si echipa lui Claudiu coboara pe Valea Cerbului si vrea sa mergem cu ei, numai ca ei se cam grabesc sa plece in Bucuresti in aceeasi seara, asa ca merg cam repede, ceea ce genunchilor mei nu le place, ca este cam abrupta coborarea pe Valea Cerbului. In fine, a fost o adevarata strategie aceasta coborare, o strategie de care eu nu am avut habar si am boscoradit ceva in gand vazand ca astia coboara cam repede, dar se pare ca a fost o strategie bine gandita ca sa nu ne intalnim cu ursul. Eu nu eram dispusa sa imi solicit mai mult genunchii, astia vroiau sa o tot taie mai repede si Ciprian i-a tot rugat sa ne astepte si pe noi. Nu a avut Ciprian timp nici apa sa imi dea sa beau ca mie mi se terminasera rezervele. Pana la urma si am coborat cu totii jos la Gura Diham si ne-au dus si cu masina pana la Caminul Alpin ca pe lorzi.

Am fost foarte fericita ca am facut Acele Morarului, nu imi venea sa cred ca mi-am realizat un vis la care imi era si frica sa visez. Aveam eu niste prieteni care ziceau ca daca poti visa la ceva, inseamna ca si poti realiza acel ceva si mare dreptate aveau. Din momentul in care am inceput sa visez la Acele Morarului, am gasit si modalitatea de a ajunge sa fac practic acest lucru si nu m-am lasat pana nu am ajuns acolo unde imi doream atat de mult. Nu a fost usor, cel mai mult am avut de luptat cu mine insumi si cu neincrederea ca pot merge pe acolo, dar a fost o lupta interioara din care mi-am mai dovedit ca pot duce mult mai mult si ca pot sa-mi duc mai departe limitele.

Traseul mi s-a parut mult mai usor decat credeam si  antrenamentul mental facut in prealabil pentru portiunile mai aeriene a fost esential in acest sens. Important a fost si faptul ca mai fusesem prin zona cu Mugurel si Ciprian si ca putusem vedea Acele Morarului mai de aproape, astfel incat sa imi destram partial macar mitul ca sunt inabordabile. Si nu in ultimul rand, ghidajul pe care Mugurel mi l-a facut inconstient cu privire la alegerea coechipierului a fost esential, a insemnat mult pentru mine, pentru parcurgerea in siguranta a traseului, pentru incurajari si ghidajul pe care l-am primit pe tot parcursul traseului.

Concluzii:

1. Daca poti visa la ceva inseamna ca poti realiza acel ceva. Descurajarile si anxietatea isi au rostul lor firesc in evolutia noastra interioara, dar cu cat te cunosti mai bine, cu atat le depasesti mai usor

2. Siguranta este esentiala si in parcurgerea traseelor de alpinism usoare. Chiar daca unii sunt mai performanti si pot merge si la liber pe acolo, nu inseamna ca eu sunt obligata si trebuie sa fac asta, mai ales in conditiile in care faceam acest traseu pentru prima oara. Am mers asigurata ori de cate ori am simtit nevoia si asta mi-a permis ca eu sa ma pot bucura de traseu pe tot parcursul sau.

3. Mi-am impins limitele mai departe: pot sa fac mai mult si ma tine fizic si psihic. Un traseu la care m-am uitat dintotdeauna cu teama si admiratie in acelasi timp, un traseu la care nici nu ma gandeam ca il voi face vreodata, cu multa vointa si lupta interioara mi-am anihilat tot pesimismul, am razbatut si a fost superb, mai mult decat superb.

4. Alegerea coechipierului este sfanta. Mai ales cand vrei sa progresezi si sa faci trasee mai grele decat tot ceea ce ai facut pana atunci, este esential sa ai un coechipier in care sa ai incredere si care sa aiba incredere in tine mai mult decat ai tu. Acum la sfarsitul traseului inteleg mai bine de ce Ciprian imi spunea mereu ca nu are de ce sa imi fie frica, ca o sa ma descurc bine, nu-si facea el probleme ... ! :)

Si chiar daca am mai boscorodit la urcare si la coborare ca nu puteam sa tin ritmul, ma bucur ca am fost acceptata sa fac acest traseu la care visam atata, si am beneficiat de rabdare si intelegere pentru un secund mai ne-experimentat ca mine. Cu multumirile de rigoare pentru companie, cap de coarda si ghidaj.