Muchia Fruntea Oii - 15 sept. 2013

Vreme urata in toata tara, nimic interesant la orizont, mai bine stau acasa si mai bag o data serialul cu cum a fost pe Acele Morarului. Dar vad ca pe carpati se pun ture si asta ma atata, doar ca sunt in Bucegi si nu as mai bate un drum pana acolo, asa ca incep sa ma uit prin zona sa vad cum sta treaba cu fronturile atmosferice. In Fagarasi clar va fi urgie, dar frontul se va opri in creasta inalta a acestora, astfel ca, in momentul in care ma uit in Cozia este soare si frumos - exact asa cum ma asteptam: un microclimat perfect pentru cand se dau marile batalii in restul muntilor. Avand o tara cu influente oceanice din nord, aceste influente se opresc in lantul carpatic si in felul acesta muntii Cozia capata un microclimat mai special submediteranean - de unde si vegetatia specifica si lighioanele aferente (adica vipere).

Il intreb pe Mihai daca vrea sa facem muchia Fruntea Oii duminica si ca vrea sau ca nu vrea, o sa mergem pe acolo, ii fac eu o schita cu sageti colorate si a inteles ca vrea, ca doar se pravale muntele peste el in casa. Sambata stau si citesc toate jurnalele de pe carpati despre nemarcatele din muntii Cozia, imi iau notite din jurnalul lui Laura - motiv ca sa facem noi in teren orice fel de alte premiere, mai putin ce scria in jurnal acolo.

Sambata noapte reusesc sa adorm foarte tarziu, asa ca ma setez pe autocarul spre Valcea de la 8.40 a.m., in loc de cel de la 6.30 a.m. Ajung in Caciulata destul de tarziu, dar plecand pe Valea Pausii spre Manastirea Stanisoara (punctul nostru de plecare in traseu), avem surpriza sa fim luati cu o masina cei 7 km de forestier pana la manastire. Draguti oameni, ne-au dat si bomboane, ne-au felicitat pentru ce facem si noi am dat-o la deal pe un vant turbat de rece care batea numai pe culme.

Documentare mare si incercam sa estimez cate craci o sa luam in cap, cum or sa se agate betele de pe rucsac in jungla amazoniana tipic romaneasca din Cozia, cate ace o sa am in bluza seara cand o sa ma dezbrac acasa, cat nisip o sa inghit cand o sa ma agat disperata cu unghiile de stanca friabila, ah, si cum o sa astept 3 h trenul.

Muchia Fruntea Oii (curbura aia stancoasa din centrul pozei spre dreapta) vazuta de deasupra Manastirii Stanisoara, marginita lateral stanga de o parte care se vede din Marele Amfiteatru si de Coltii Forfecii care domina clar extrema stanga a imaginii.

La bancuta de mai sus de Manastirea Stanisoara ne echipam, pentru ca Mihai imi spusese ca sunt si pasaje de catarare si este nevoie si de coarda, asa ca adusesem tot echipamentul si doar nu o sa-l car. Pun toate sarsanalele pe mine, toate anourile si zelburile atarnandu-mi ca la pomul de craciun. Urma sa aflu ca Mihai chiar facuse muchia matematic si d-aia avusesera nevoie de coarda.

Intrarea inspre Muchia Fruntea Oii se face din traseul marcat care urca de la Manastirea Stanisoara spre varful Cozia prin Muchia Vladesei, la putin timp dupa ce se pleaca de la manastire, acolo unde un mic adapost cu bancuta marcheaza virajul traseului la dreapta in traversarea unor vai secate demult.

In acest punct o poteca destul de clar conturata urca sustinut inainte (usor stanga), urmand ca apoi sa ne orientam mai mult dupa miros. Stiu ca trebuie sa mergem sus si stanga in acelasi timp, neavand cum sa ratam Fruntea Oii, ca ne dam si noi seama cand o sa fim strajuiti pe stanga de marii pereti.

Catarare cu betele pe stanca, sunt convinsa ca imi sta foarte bine in postura asta de echipata pana in dinti si cu bete pe o muchie pe unde speram sa ma catar

Urcam pret de vreo 10-15 minute si tot tinem stanga, ca am si eu un fix in cap sa intru in parcurgerea muchiei cat mai de jos si sa nu ratez nici o bucatica din ceea ce credeam ca va fi o bijuterie a catararii. Ajungem in muchie si imediat identific locul denumit La Balcon: o zona destul de plata de unde te uiti frumos in toate partile, avand un parapet natural de piatra de vreo 80 de cm, exact ca balustrada sau parapetul de la un balcon.

De aici se vede jos Cascada Gardului si abia acum pot si eu sa inteleg de ce se face referire la un gard ... pentru ca modul in care acest perete de stanca strajuieste si inchide valea este exact si precum gardul de la curte. Pe acolo pe undeva prin stanga limitei gardului urca traseul ce duce mai sus spre Coltii Foarfecii.

Vedere de La Balcon spre continuarea Muchiei Fruntea Oii (dreapta) si Coltii Forfecii (stanga sus)

Mai departe eu speram sa putem catara direct pe muchie, chiar daca stiam ca se poate ocoli si pe dreapta prin padure, in stanga fiind clar ca nu se poate din cauza marilor pereti.

O luam pe poteca de curba de nivel foarte urcatoare care ocoleste pasajele de catarat ale Muchiei Fruntea Oii prin padure. Prin padure este bine, dar de cate ori revin in muchia matematica sa vad unde ne aflam si daca nu cumva se poate urca direct in sus, am surpriza sa descopar ceva ceea ce nu ma asteptam intr-un asemenea hal: o friabilitatea a terenului extraordinara, de' ma simt ingrozitor de nesigura chiar si daca nu este expusa zona. Pamantul este foarte sfaramicios, uneori cu mazga neagra care nu-mi poate sugera decat o mare alunecare ca pe o coaja de banana. Cand vrei si tu sa pui mana pe stanca sa te tii bine de o priza, descoperi ca pe orice pui mana se misca si cade. Cand in sfarsit gasesti un copacel si iti amintesti de bunii tai prieteni jnepenii, incercand sa faci o analogie si aici in Cozia, descoperi ca aici toti copacii sunt uscati (rar am nimerit unul mai strabatut de seva care sa-i dea robustete) si cand pui mana pe ale sale craci totul fac crack si s-a rupt in mii de bucatele. Canci sa ai de ce sa te tii, mergi ca pe oua. Acum incep sa inteleg de ce nu prea se face cine stie ce catarare in Cozia, ca totul este ingrozitor de friabil, inteleg de ce tot trage Mihai de mine sa mergem pe poteca de ocolire si sa nu ne punem problema de a catara matematic, asa ca incep sa rationez aceste idei si sa accept ca intr-adevar nu prea o sa ma catar mult azi, de dragul sigurantei. Va trebui sa mergem pe poteca, urmand sa admir zarile doar din punctele in care se poate iesi in muchie. Asadar ocolim tot ce este de catarat si friabil din Muchia Fruntea Oii pe potecile din dreapta deocamdata.

Ajungem la nenumarate puncte de belvedere, dar care in curand voi descoperi ca toate imi ofera aceeasi priveliste. D-aia imi place mie Craiul: maret, surprinzator la fiecare pas si plin de cotloane cat se poate de variate.

Vedere din Muchia Fruntea Oii (zona intre La Balcon si Prispa cu Pini) inspre Manastirea Stanisoara

Vedere de la Prispa cu Pini spre muchia care urmeaza (adica padurea aia) si varful Cozia in fundal

Dupa niste urcusuri relativ interminabile prin padure si multe abateri la stanga spre muchie pentru panorame, ajungem si intr-o zona mai plata cu multi pini, identificand eu repede locul ca fiind Prispa cu Pini din jurnalul Laurei. De aici se prevesteste ca vom merge o portiune de creasta prin padure, asa ca ma conformez terenului, injurand ca mi-am carat echipamentul de catarat si tot asteptand si sperand in sinea mea la catararile de final pe care mi le tot promite Mihai.

Ne taram printre copaci, ni se prind betele in sute-j-de-mii de craci, sarim busteni, imi intra crengi in ochi, in urechi, in gura nu mai vorbim, bine ca am casca, nu ca ar cadea pietre, dar parca toate crengile sunt prinse cu elastic si cand treci pe acolo functioneaza pe principiul prastiei fix in pupilele tale. Incercam sa identificam poteci de ocolire caci citisem de o brana care ar merge pe stanga pe la marii pereti si ar iesi mai departe, dar pe unde sa o iei, nu prea mi-e clar, se vede totusi o potecuta slab conturata pe muchie, asa ca tinem si noi muchia matematica si asta este, nu mai facem marile explorari astazi, ca deja ma dispera vegetatia asta care-mi intra peste tot cand ti-e lumea mai draga.

Recunoastem si Poiana cu Fagul, nu ca am vedea un fag care ar domina clar poiana (de altfel eu vad mai multi fagi), dar ma gandesc ca poate unul dintre ei este mai important ... doar ca nu prea stiu care. Multi fagi in orice caz si nici eu nu am chef sa scot jurnalul si sa citesc toate indicatiile. Jurnalul avea rolul sau bine definit ca in cazul in care ne pierdem si chiar nu stim ce sa facem, sa imi dau seama unde ne-am ratacit, dar nu era cazul, muchia matematica fiind destul de usor de urmat. Pe aici pe undeva cica ar trebui sa iasa si un triunghi rosu care apare numai de 3 ori pe copaci pe tot parcursul sau de sub Coltii Foarfecii pana in Muchia Vladesei. Ne gandim sa mergem putin pe poteca stanga/dreapta, poate vedem si noi un marcaj, macar asa de curiozitate, dar nu avem nici o sansa, se pare ca nici unul din cele 3 marcaje nu este in aceasta zona, asa ca abandonam ideea si ne inarmam cu nervi si rabdare si cu o noua culegere de injuraturi pentru urmatoarea portiune prin padure in lupta cu cracile nemiloase.

Vedere din Muchia Fruntea Oii spre Coltii Foarfecii si stana din Foarfeci (ar trebui sa fie in seuta aia mica din dreapta dupa care incep peretii Marelui Amfiteatru)

Vedere din Muchia Fruntea Oii spre Marele Amfiteatru si varful Cozia cu releul sus detot

Vedere din Muchia Fruntea Oii spre Durduc si undeva in spatele acestuia ar trebui sa fie Scocul Ursului

Continuam urcarea prin padure si muchia incepe sa se ingusteze. Chiar se ingusteaza, dar sa va explic ce insemna ca se ingusteaza. In stanga oricum muchia este strajuita pe tot parcursul sau de marii pereti, doar ca pana la un moment dat, erau versanti normali de padure si in dreapta. Acum insa simtim cum se inalta semeti sub noi marii pereti si in dreapta, iar eu acest simtamant il am din ce in ce mai mult mai ales cand terenul simt ca imi tot fuge de sub picioare si ma uit in jos ca sa imi dau seama unde as ateriza. Nu prea as ateriza ca nu am unde decat foarte departe si foarte jos, chiar avem sub noi marii pereti si incep sa ma bucur ca avem coarda ca in cazul in care terenul devine si mai expus si mai friabil sa o scoatem la aer curat sa o mai folosim putin.

Urmeaza o portiune mai abrupta, foarte friabila si cu ceva portiuni de catarat prin niste chestii ingrozitor de pline de ace, nisip sau pamant sfaramicios, multe crengi uscate care nu iti ajuta la absolut nimic cand te tii de ele, care paraie dubios crescandu-ti nivelul adrenalinei in sange, creier si inima, prize miscatoare nu mai vorbim ... o adevarata simfonie intr-o continua miscare browniana. Niste hornuri pline de chestiile de mai sus si care cred ca se puteau si ocoli, daca avei tupeul sa mergi prin aceleasi ingrediente friabile mai pe marginea prapastiei. Dar cum eu prefer chestiile mai sigure, aleg sa merg cat mai pe stanga in lungul unui perete de stanca ce pare sa ne ghideze traseul pe moment.

 

 

Dupa o succesiune nedefinita de pasaje de catarare prin chestii miscatoare, de' parca am fii intr-un parc de distractie unde la fiecare pas mai apare pe dupa colt un monstru care te sperie, cam asa apar si pe aici tot felul de minuni care simti cum te duci cu ele la vale cand faci greseala sa faci un pas inainte sau inapoi. Ajungem din nou intr-o zona somitala de varf cu multe pietre, de fapt o mare lespede inclinata pe sub care ne-am tot soparlit noi, intuind eu ca este penultimul varf din succesiunea ce alcatuiesc Muchia Fruntea Oii si anume Varful cu Lespezi. Ma asteptam sa arate cu totul altfel, motiv pentru care am fost profund dezamagita de muchia asta, pentru ca muchia nu a vrut sa se schimbe si nici eu nu am vrut sa imi schimb parerea despre cum vroiam eu sa fie.

Din Varful cu Lespezi vedem si ultimul varf al Muchiei Fruntea Oii, intitulat de Laura Varful Uscat. Denumit asa cu siguranta nu pentru ca ar curge o cascada pe acolo. Dar pentru a ajunge acolo noi incepem sa coboram matematic cat mai pe muchie pana dam de niste peretei ce trebuie descatarati. Daca as fi fost in Bucegi sau in Crai as fi descatarat fara probleme pragurile respective, nu erau foarte mari, dar aici se pune insa o alta problema: mai sus mentionata si mult vehiculata friabilitate, totul se misca, pun un picior simt cum imi aluneca, incerc sa prind ceva se misca, caut o craca, este uscata. Vreau si eu sa descatar si nu pot, ma si vad facand un rapel dupa unicul copac solid ca sa dau jos astia 3 metri de chestii friabile si miscatoare. Investighez si pana la urma gasesc ocolind mai pe jos o zona unde pot traversa si prin singurele 2 prize fixe din toata muchia asta. Sarbatoare, am descatarat si nu s-a miscat nimic.

Vedere din Muchia Fruntea Oii de pe Varful cu Lespezi spre Varful Uscat (chestia aia stancoasa de pe mijlocul pozei care arata ca o partie sau ca o trambulina de sarituri)

Vedere de pe Muchia Fruntea Oii spre Marele Amfiteatru si varful Cozia. Eu ma tot uitam sa vad daca coboram pe Scocul Ursului si cum am putea traversa Amfiteatrul conform spuselor lui Dinu Boghez si sa iesim in traseul de Coltii Foarfecii pentru coborare - planuri mari.

Ajungem intr-o sa si de aici vedem minunatia despre care zicea Mihai ca o avem de catarat si unde cica folosim coarda ! "Bai Mihai, dar eu am citit in jurnalul Laurei ca aici este foarte friabil si riscant si ca ei au ocolit prin stanga, iesind apoi pe un horn sus in muchie !", te intelegi cu Mihai "Nuuuuuuuu, noi aici am catarat si i-am asigurat pe cei cu care am fost data trecuta !", asigurare la craca uscata a copacului de pe varful Uscat evident.

Mihai da de cateva ori din picioare, se tine de niste chestii miscatoare doar ca sa se echilibreze o fractiune de secunda pana astea isi schimba pozitia de echilibru, deci un echilibru hiper-super nano-secunda, si ajunge sus zicandu-mi sa vin si eu, ca stie el, a mai fost pe aici. Ma uit intrebatoare la ragaliile care cica imi vor servi pe post de prize miscatoare, ma uit la pamantul care se sfarma vorba aia numai cand intind mana spre el, stancile nu prea sunt si alea care sunt se misca, ma chinui ingrozitor, intre timp Mihai cauta sa-mi faca asigurare la ceva, dar pana la urma reusesc sa ma concentrez numai pe singura bucata de piatra care o am in stanga mea, prind o priza buna de picior si sunt sus.

Vorba vine sunt sus, adica am trecut de pasajul ala, ca aici ne asteapta un patinoar artistic pe pamant si chestii alunecatoare, fiind o fata cazuta fara pic de prize de catarat. Mie incep sa mi se cam inmoaie grisinele, ca stiu ca daca alunec n-am in ce sa ma opresc sau de ce sa ma prind si stiu si pragul de cativa metri pe care tocmai l-am coborat. Nu-mi place, il cam boscorodesc eu pe Mihai, dar pana la urma daca tot se duce el in fata, sa ma asigure si pe mine. Dar el aici si-a gasit sa vorbeasca la telefon, pe taramul celor mai instabile pamanturi.

Sus in poza nu se vede decat un copac falnic si maret, uscat evident, dar inca plin de soliditate - de acolo ma va asigura Mihai. Numai ca pana sa croseteze el coarda in jurul copacului, eu am tot traversat incet incet pe prize de picior cautate cu multa migala si rabdare si m-am tot dus pe lespezi de piatra mult in dreapta. Asa ca pana la urma nu mai fac nici o catarare pe fata aia cazuta, ci un fel de traversare pe branele de nisip si ajung la copac. Descalcim coarda din jurul copacului si mai catar un hornulet pana in varful Varfului Uscat. De aici Muchia Fruntea Oii ia practic sfarsit, adica asta este cel mai inalt punct al sau, impadurit evident, si de aici vom cobora si vom mai cocota niste moate de stanca de dragul de a tine matematic muchia pana in poteca marcata spre varful Cozia.

O tentativa de asigurarea la unul din copacii tepeni, nu a mai fost nevoie de coarda, ci doar de un Daisy si un zelb alungit de semicoarda, nu ca ar fi fost sus sau greu, ci pentru ca era friabil (asta cred ca a fost cuvantul zilei pe care nu numai ca l-am aprofundat, dar l-am si simtit pe pielea mea).

Mai cataram niste chestii friabile, mai ma apuc de singurele craci care tin pana se rup, reusesc sa ma trag deasupra lor, ajungem intr-o sa, si deja mi s-a luat de toate chestiile astea care se misca peste tot si se agata peste tot de tine. Iesim in scurt timp la poteca marcata de varful Cozia, in zona de deasupra lanturilor si sub punctul de belvedere cu bancuta de la Coltul lui Damaschin.

Ne schimbam, ne dezechipam, ca mult am folosit si echipamentul, dar bine ca l-am avut ca pe friabilitatile alea nu stiu ce faceam altfel. Mancam si incepem sa dezbatem continuarea traseului. As vrea sa fac poza la toata Muchia Fruntea Oii de sus de pe Durduc, dar mi-este o sila monumentala sa mai cobor pe urma. Nici sa ma duc pana la Coltii Forfecii nu am chef, mi-au taiat cracile astea tot elanul. Decidem pana la urma sa coboram de unde suntem direct la Manastirea Stanisoara in speranta ca gasim o ocazia pe drumul forestier pana in Pausa.

Coboram pe Muchia Vladusca, fix de sub manastire ne iau unii cu o Dacie d-aia veche si ajungem in Pausa val vartej. Am grija sa imi fac un cucui cat imi iau rucsacul din spate din bena, noroc ca nu i-am indoit omului barele cand am dat cu capul. Mergem in Caciulata la o terasa, Mihai isi savureaza traditionalul Pepsi, eu berea si ciorba de burta, ca sa fiu insa profund dezamagita de niste papanasi reci. Apoi incep sa astept unicul autocar spre Sibiu, care culmea, cand vine nu opreste in statia de la Hotel Traian cand ii facem cu mana. Ca urmare, ma duc val-vartej la ultimul tren, care noroc ca oprea in Pausa, ca altfel se facea Mihai de o gagica la el acasa duminica seara. Oricum a fost pedepsit sa stea cu mine pana m-am suit intr-un mijloc de locomotie spre Sibiu, desi ii era foame si ar fi vrut si el sa se duca acasa, dar asa-i cu echipele de cataratori, impartasim si bunele si relele impreuna, in cazul de fata asteptatul autocarului sau al trenului.