Valea Galbenele - Hornul Coamei - Brana Mare a Costilei - Valea Priponului - 31 august 2013

Tare rau cum am ajuns eu sa fac Hornul Coamei. Adica tare este faptul ca eu nu imi doream sa ajung pe acest traseu, dar vicisitudinile m-au obligat sa ajung cu "de-a sila" pe un horn super fain, in ciuda vointei mele si a dorintelor mele inca negraite de a-l parcurge. 

Targetul meu era sa fac Acele Morarului, numai ca m-am inteles atat de bine cu Ciprian, incat joi seara cand vorbim aflu ca el si-a facut program cu creasta Costila-Galbenele. Eu credeam ca el merge oricum cu prietenii lui pe Acele Morarului si eram mandra ca acceptase sa vin si eu, el de fapt astepta un semn de viata de la mine si in lipsa acestuia in timp util, isi schimbase planurile de week-end. 

Ma uit ceva vreme la telefon fara un plan de week-end concret, desi telefoanele sunasera joi cu propuneri, dar eu nu raspunsesem la nici o provocare. Nu trece mult si imi revin din asa-zisul soc ca nu mai fac Acele Morarului, inghit in sec cam cum inghite un copil mic cand vede o inghetata pe strada si mama nu vrea sa i-o cumpere, ma consolez cu gandul ca totusi Ciprian vrea sa mearga pe acest traseu in viitor.

Imi fac planul de bataie si vineri dimineata il anunt pe Petru ca nu mai merg pe Ace, asadar sunt libera pentru orice alt traseu. Petru vorbise cu Cristi Combei sa mearga la catarat in Rasnov, dar ii surade imediat propunerea mea de a face o vale de abrupt sambata si duminica un catarat cu profesorul Combei (care isi anuntase disponibilitatea pentru incepatori). Cip nu se hotaraste daca sa vina cu noi, se tot fataie, intre timp eu vorbesc la Caminul Alpin, vorbesc cu Anta sa mergem cu ei cica pe Valea Galbenele, totul se leaga intr-un final, avem un plan, asa ca seara pe la 21.00 p.m. il culeg pe Petru de la gara din Bucuresti si ne indreptam spre Busteni. Pe la miezul noptii deliberam cu Anta, Darius si Sandu traseul, iar eu cica am avut cuvantul de final: am zis ca facem Valea Galbenele si Hornul Coamei si asa a ramas. 

Sambata dimineata la 8.00 a.m. era data plecarea, dar evident ca abia dupa sfertul academic ne urnim spre Refugiul Costila. Urcam incet spre refugiu si ajungem cand deja ceva lume incepea sa se stranga pe acolo. Se pare ca ora 10.00 a.m. este clasica pentru plecarea in traseele de alpinism, cand se mai incalzeste stanca. Luam o pauza lunga la refugiu, timp in care au ocazia sa mi se raceasca toti muschii si sa mi se faca lene, dar ma aleg cu o poza de facebook.

Cum spunea Tibi: "Cald si soare la refugiu acolo !" Completarea mea ar fi: "Sa tot stai asa ..."

Pentru a intra pe Valea Galbenele avem de urcat putin pe Valea Costilei, cam pana la crucea de metal

Reperul cu crucea de metal il aveam de acum cativa ani de zile de cand facusem Valea Galbenele in rapeluri noaptea si retinusem ca ajunsesem in firul Vaii Costilei pe undeva pe la o cruce. Cum am vazut si retinut eu toate detaliile astea pe intuneric nu stiu, dar se pare ca informatia s-a sedimentat bine acolo si pana azi a ramas. 

De data aceasta Anta ne duce pe o varianta care urca abrupt peste niste bolostarci imediat in dreapta, dupa ce depasim branita de iarba din spatele Refugiului Costila. Urcam pe aceste praguri stancoase, nu tocmai micute, dar nici imposibile de trecut: o incalzire binevenita pentru ce avea sa urmeze as zice eu, catarare d-aia masiva de Bucegi, nu dantelarie delicata de Crai.

Ajunsi apoi in muchia ce desparte Valea Costilei de Valea Galbenele (varianta domoala si continuarea celebrei Creste Costila-Galbenele), mergem putin paralel cu Valea Costilei pe versantul drept al acesteia (in sensul de urcare) pana cand ajungem cam in dreptul peretelui cu crucea metalica. Aici facem un viraj puternic la dreapta prin salbaticia padurii la propriu. 

  

Valea Costilei (central stanga) si Creasta Costila-Galbenele vazute din urcarea spre poteca de traversare in Valea Galbenele

Poteca spre Valea Galbenele urmeaza apoi un hatas scurt prin padure pe o curba de nivel, astfel ca in maxim 10 minute ajungem in Valea Galbenele

Poteca de acces in Valea Galbenele (in fundal se afla si lantul de-a lungul acelei stanci spalate)

Intrati pe Valea Galbenele lucrurile devin mai simple din punctul de vedere al orientarii (tot inainte pe firul vaii in sus). Momentan insa portiunea inferioara este plina de busteni si crengi de la avalanse. Incep timid si saritorile, deocamdata nu avem nici o saritoare mai dificila (cel putin nici una nu mi-a pus mie capac), iar valea are aspect de canion.

In scurt timp ajungem insa si la saritoarea cu bolovan mare detot surplombat si incastrat. Anta incearca sa catere prin dreapta cu un ramonaj ceva, dar nu ii iese, pe cand Darius deja se catara pe fetele din stanga pentru a ocoli saritoarea.

Trebuie sa recunosc ca ocolirea acestei saritori mi-a dat ceva emotii, ca teoretic zici ca este usor sa ocolesti pe acolo. Practic mergi doar la aderenta, fiind totul foarte friabil si nu te poti baza pe prize, asa ca traversarile pe care le-am facut cu expunerea spre vale le-am facut in speranta sa-mi tina bocancii (macar ca era stanca uscata).

Continuam apoi mai departe pe firul vaii fara probleme, saritori dragute, catarabile, abordabile, fete cazute, nu-mi mai amintesc ca pana la iesirea din canion sa mai fi intampinat vreo problema.

Dar la iesirea din canion avem o noua varianta de saritoare cu bolovan incastrat si surplombat, modelul deja arhicunoscut pentru saritori problema. Darius ocoleste iarasi pe fetele de stanca din stanga, baietii se duc in sus ca niste cataratori ce sunt, eu raman si incep sa ma smiorcai, iarasi trebuie sa merg la aderenta si nu imi place sa fac asta cand totul este friabil.

Incepand sa catar ocolirea saritorii vad ca stau pe niste prize foarte mici si il pun pe Darius sa imi dea coarda, macar sa ma pot tine de ea, daca cumva imi scapa pamantul de sub picioare. 

Cu aceasta saritoare cu bolovan ia sfarsit zona de canion a Vaii Galbenele, am impresia ca de aici in stanga se face si accesul in Creasta Costila-Galbenele (sau cel putin pe acolo am orbecait prin 2008 in cautarea potecii pe curba de nivel spre Refugiul Costila). De aici mai departe valea se deschide mult, fiind dominata de marii pereti, desi firul vaii isi mai pastreaza conformarea cu saritori, mult mai usoare insa. Cataram tot felul de mini-hornulete, mergem la aderenta pe fete cazute, o zona foarte placuta de catarat si fara emotii pentru mine.

La un moment dat, cand valea face cotul spre dreapta catre Strunga Galbenele, talvegul devine foarte larg si nisipos, iar fetele din dreapta incep sa adaposteasca foarte multe grote - printre care si Hotel Galbenele. Dar pana la hotel mai avem de urcat inca o portiune de vale la fel de simpatica, cu multa aderenta si catarare usoara.

Incepem sa vedem in stanga sus si Umarul Galbenele, in dreapta sus fiind in permanenta strajuiti de Coltul Galbenelelor. Ne-am hotarat sa mergem pe Hornul Coamei, asa ca vom amana Coltul Galbenele, si oricum nu ma incanta pe mine sa merg pe creasta aia ingusta fara asigurare.

Baietii la Hotel Galbenele in pauza de masa: Anta, Petru si Darius - masa am luat-o insa ceva mai jos in poteca, pantele de sub hotel fiind cam abrupte in caz ca scapa un rucsac din greaseala.

Identificam in stanga si celebrul Horn al Coamei, fix in punctul unde Valea Galbenele face cotul la dreapta spre strunga omonima, hornul fiind foarte subtire si ingust, de o inclinatie chiar modica si lipsita de fiorosenii. In 2008 cand am mai trecut pe aici il percepeam mai mult ca pe fisura si nu ca pe horn, dar am mai invatat si eu notiunile intre timp.

Incepem sa cataram Hornul Coamei, o frumusete de catarare, mult ramonaj, dar si stanca uda pe alocuri.

Desi zonele de umezeala se puteau ocoli pe dreapta sau pe stanga, eu ma incapatanez sa le fac prin talveg, sa stiu macar o treaba, ca am mers fix pe firul matematic al hornului, asa ca baietii ma vor asigura ori de cate ori oamenii normali ocolesc saritorile, mai putin eu, care ma bag unde este udatura mai mare. Merge ramonajul pe udatura, chiar functioneaza, mai ales cand stai relaxata ca esti asigurata in coarda de baieti.

In poza de mai sus se vede un pasaj cu un bolovan pe sub care se poate trece ca sa mergi mai departe, numai ca te uzi destul de tare, asa ca eu am catarat si am iesit pe fata din dreapta imediat deasupra bolovanului.

In poza de jos si cea de sus se vede o portiune unde ne-am asigurat pe aproape o lungime de coarda de vreo 30 m, era foarte ud si am preferat sa nu riscam, iar hornul este dotat si cu pitoane cu cordelina pentru rapel, asa ca am facut totul ca la carte.

Dar totusi o problema majora a existat, mai ales in portiunea inferioara a hornului pana ce mi s-au obisnuit mainile cu stanca uda si rece sau pana ce mi s-a pus sangele in miscare si a inceput sa mai circule si in degete. Pana una alta, avand in vedere ca Darius nu avea probleme termice, picioarele lui erau foarte calde si fiind in pantaloni scurti am profitat si eu de ocazie sa-mi incalzesc mainile (a se vedea cu zoom in poza de mai jos).

Urmam Hornul Coamei in continuare, fiind destul de lung ca desfasurare, de vreo 2 ori Rapa Mare (portiunea din Braul Acelor pana in strunga dintre Acul Mare si Degetul Rosu). Cataram mult in ramonaj si unde nu este stanca uda (mai ales pe partea dreapta a hornului) mai mergem si la aderenta, iar unde este ud peste tot si cascade arteziene isi fac aparitia peste noi, acolo bagam coarda.

In poza de jos si cea de sus se vede o portiune de horn foarte uda, baietii au ocolit-o pe fetele cazute din dreapta, Sandu s-a dus inainte si a ramonat, apoi m-a asigurat si pe mine si am venit pe fir.

Dar cum nu putea sa lipseasca, si-a facut aparitia si mult dorita si stimabila saritoare cu fereastra. Seamana mult cu cea de pe  Valea Seaca a Caraimanului, nu poti sa o parcurgi in sus direct, pentru ca are evident un bolovan surplombat, asa ca trebuie sa te bagi sub fereastra, te intorci cu fata la vale faci niste inginerii cu picioarele (parca spraitz m-au pus baietii sa fac), pe urma dintr-o miscare te lasi pe bolovanul din fata si iesi din saritoare, adica din fereastra cu fata catre horn (seamana mult cu saritoarea cu fereastra din Seaca Crucii).

Dupa saritoarea cu fereastra lucrurile se imblanzesc considerabil, panta hornului scade, anuntandu-ne apropierea de Brana Mare a Costilei, iar soarele isi face aparitia pe fetele din dreapta. Nu-mi vine sa cred ca chiar vom simti caldura razelor de soare. Sunt inghetata ca un pui de gaina beat, mainile nu mi le mai simt deloc, noroc ca la ramonaj si la aderenta nu prea aveam nevoie de degete, prizele oricum nu le mai simteam demult.

Iesirea din horn este foarte facila, hornul isi pierde oarecum aspectul de canion ingust si stramt si devine tot mai larg, dominat de multe fete cazute de stanca, multe muchiute, multe ale mini-hornulte, putandu-se catara practic pe oriunde.

Coltul Galbenelelor: imaginea care domina urcusul pe Hornul Coamei

Poza de grup in Brana Mare a Costilei (de la stanga la dreapta): Sandu, Iuliana, Darius si Anta, iar in spate este Petru - o echipa de soc pe cinste.

In Brana Mare a Costilei punem de un pranz copios, dar nu poate sa fie foarte copios pentru ca bate un vant rece, de-ti ingheata si creierii. Ma imbrac cu tot ce am pe mine si tot imi este frig, desi stau la soare. Mancam pe apucate si plecam pe Brana Mare a Costilei spre Valea Priponului, iar eu am grija sa iau cu mine si o doza de frisoane care au intrat in mine cat timp am facut plaja la soare si a batut vantul cel necrutator.

Vedere de pe Brana Mare a Costilei inspre Creasta Vaii Albe (undeva pe acolo pe dreapta trebuie sa fie si Hornul lui Gelepeanu)

Vedere de pe Brana Mare a Costilei inspre Valea Malinului

Vedere de pe Brana Mare a Costilei inspre iesirea din Hornul Coamei si in fundal Creasta Costila-Galbenele

Brana Mare a Costilei isi pierde putin aspectul de brana lata de iarba pe portiunea dintre Creasta Costila-Galbenele si Valea Malinului, urmand ca apoi sa fie mult mai bine conturata pana in Valea Priponului (daca ii gasesti intrarea corecta din Valea Malinului). Practic la traversarea Vaii Scorusilor si a fetelor ce duc inspre Valea Malinului, brana merge descendent, suferind si o veritabila intrerupere in dreptul Vaii Malinului (motiv pentru care nu i-am nimerit eu continuarea anul trecut cand am facut Brana Aeriana cu Marius si Cezar).

Cand ajungem in dreptul Vaii Malinului, cu ochii pironiti la creasta omonima pe care se misca incet niste omuleti, coboram paralel cu firul vaii pe fetele de iarba pana ce undeva pe partea cealalta se vede scris de acum pe stanca cu vopsea rosie: "Brana Mare a Costilei". Se pare ca aceste insemne fac parte din actiunile salvamontului care a inceput sa puna sageti si sa scrie tot felul de directii nemarcate prin Bucegi ca sa nu se mai rataceasca cei care merg pe nemarcate (sun din auzite doar).

Ajunsi vis-a-vis de continuarea Branei Mari a Costilei nu prea reusim sa gasim alta modalitate de a cobora in vale decat facand rapel pe dupa un tanc. Tousi, ulterior Darius si Sandu au gasit un fel de branita care serpuia putin si de acolo puteai sa sari in firul vaii.

La rapel pe dupa tancul de unde coarda nu vrea sa vina (ultimul vine pe picioare pe varianta de ocolire descatarabila)

In poza de jos si cea de sus este Valea Malinului vazuta din punctul de unde se continua Brana Mare a Costilei

Brana Mare a Costilei incepe din Valea Malinului cu o usoara zona de catarat sau mai degraba traversat ascendent dreapta o bucata de stanca, dotata cu un lant care mie mi-a prins foarte bine. Lantul pleaca de fapt un pic mai sus de unde este scris pe stanca denumirea nemarcatului, urmand ca apoi poteca sa iasa pe fetele de iarba si sa isi capete parcursul firesc de brana.

Imediat ce intram pe continuarea branei incepe sa se desfasoare sub noi admirabila Creasta Malinului, cu omuletii cu tot pe ea. Incep sa imi pun problema ca este facubila aceasta creasta, dar stiu ca este foarte friabila si are foarte putine pitoane, asa ca astept sa se faca o via ferrata pe acolo si poate ma duc si dupa ce monteaza o telecabina pana in varf.

La picioarele noastre se deschide palnia superioara a Vaii Tapului, strajuita in lateral de Creasta Malinului

Noi continuam sa mergem pe brana, eu cu ochii atintiti la Acele Morarului, care nu par deloc terifiante din acest unghi. Mai bagam un mic jnepening, mai un nor pe cer, mai un vant rece de inceput de toamna care imi mentine in viata frisoanele si ca urmare ma misc in reluare (vantul rece m-a secat de toata energia). Anta ne este ghid pe aceasta portiune pe unde mai fusese cu Mugurel si stia toate vaile ce se deschid sub noi: Valea Tapului, Valea Urzicii si Valea Caprelor (succesiunea vailor fiind cea pe care o intalnim cand mergem dinspre Valea Malinului inspre Valea Priponului).

In poza de jos si cea de sus se vede traversarea Vaii Urzicii, aici fiind si cel mai sensibil punct al acestei portiuni de brau, trebuind sa treci pe sub o stanca surplombata, dedesupt fiind talvegul adancit al vaii

Dupa intersectia cu Valea Urzicii, Brana Mare a Costilei continua foarte domol, usor descendent inspre Valea Priponului.

Intersectam si ultima vale din suita mai sus mentionata, Valea Caprelor (vale care vazuta de vis-a-vis de pe fetele Morarului are o intrare foare urata si verticala printr-un horn oribil, dar vale care aici pe sus pare facubila).

Mai mergem inca putin si incepem sa vedem in fundal Creasta Priponului si firul Vaii Cerbului. De Valea Priponului ne desparte doar un jnepening placut cu o poteca mare si lata si pe deasupra parca si cu momai.

Ajunsi in Valea Priponului mai mancam ceva, ma echipez cu genunchierele de coborare si ne continuam parcursul.

Intrarea in Brana Mare a Costilei este marcata din caldarea inferioara a Priponului cu o mare momaie asezata pe un bolovan, fiind de fapt foarte evident ca braul incepe pe sub niste pereti de stanca, ca orice brau care se respecta.

Pe Valea Priponului nu mai fusesem fara schiuri de ani de zile (Valea Priponului pe schiuri o dadusem in iunie 2013), dar este o vale frumoasa si usoara care este placut sa o faci mai ales la coborare, chiar daca noi aveam de facut fix portiunea foarte abrupta care merge paralel cu canionul.

Din caldarea inferioara a Priponului ne inscriem pe partea dreapta a firului matematic, acolo unde mai nou vad ca au inceput sa apara si momai.

Poteca coboara printre poienite combinate cu jnepeni pe partea dreapta a vaii (in sensul de coborare), apoi la un moment dat trece pe partea stanga a vaii pentru cateva zeci de metri in traversarea unei branite pe o stanca.

Dar serpuirea potecii nu se termina aici, dupa ce se traverseaza acea branita pe stanca poteca trece iarsi pe partea dreapta a vaii (in sensul de coborare) si mai baga niste jnepening si vegetatie pana iese in portiunea inferioara a canionului, acolo de unde incepe sa se vada deja Stana din Pripon.

In poza de jos si cea de sus se vede poiana stanei din Pripon si brana care trebuie parcursa spre stanga, dupa ce evident mai traversam inca o data valea.

Inainte de ultima traversare pe partea stanga a vaii (tot in sensul de coborare), Anta imi spune ca la stancile alea de unde noi facem spre firul Vaii Priponului, o potecuta merge pe sub perete si iese in Valea Caprelor deasupra hornului urat de la intrare.

Valea Priponului vazuta de pe brana ce duce la stana omonima. Practic valea face aici un mic cot si iese jos in Poiana de la Piatra Parlita, dar are o saritoare destul de mare si ca urmare aceasta micuta portiune de vale se ocoleste mereu (doar o data pe schiuri stiu ca am dat-o pana jos cand era saritoarea acoperita).

Dupa ce trecem de Stana din Pripon iesim val vartej in Valea Cerbului, de unde poteca marcata ne va duce jos in Poiana Costilei si apoi peste Munticel acasica la Caminul Alpin.

Duminica este programat un catarat la Sfanta Ana, acolo unde am facut eu primul rapel. Primul meu rapel de dupa crucea de la Sfanta Ana, nici nu mai imi aminteam zona de cat amar de vreme nu mai fusesem pe aici si nici nu stiam ca dupa ce treci de stanca micutului schit este dita' mai zona de faleza si trasee pitonate.

Noi trecem de schitul dezafectat si mai mergem putin, urmand sa ne catarm la nistre trasee unde spiturile sunt marcate cu albastru, galben si rosu. Cineva patriot si binevoitor a colorat fiecare spit ca sa il vada capul de coarda. Traseele cica sunt de gradul 5, am reusit sa le fac pe toate, doar la rosu m-am tinut intr-o bucla la o traversare unde mi se parea ca nu am prize de nici un fel.

Apoi m-a pocnit un somn, si desi baieti au mai pus niste manse pe sus pe undeva, am mers si eu cu ei, dar m-am uitat intr-un sictir total la trasee, fara sa reuseasca sa ma convinga sa ma mai catar. Am mancat apoi o ciorba in Sinaia si i-am pasat lui Petru cheile de la masina, eu eram prea teleghidata ca sa conduc si pe deasupra era si intuneric.

Concluzia: desi visam mult la Acele Morarului, nu mi-a iesit deocamdata, dar instant s-a gasit o tura foarte faina de facut pe un traseu pe unde nici macar nu avusesem timp sa imi doresc sa ajung. Pe Valea Galbenele imi doream sa revin, acum imi doresc sa revin pe firul secundar si pe hornul dintre fire, dar pe Hornul Coamei nici nu imi pusesem problema ca as putea ajunge vreodata: era un fel de subiect tabu pentru mine, dar la citirea descrierii din Kargel si la fata locului, situatia este mult mai abordabila decat pare, iar hornul nu este vertical deloc.