Trebuie sa schimbam deci traseul. Ii sun pe Dan si pe Catalina si le zic ca as vrea sa facem altceva si ramane pana la urma sa facem Braul lui Raducu, ca alt nemarcat mai usor nu stiam si parca chiar sa ma bag pe marcate ma simteam ca nu se merita. Dar, iarasi dar, ma gandesc eu duminica dimineata ca este soare pe cer si ar merge explorat ceva pana in Braul lui Raducu. Uite Valea Urlatorii, care stiam care are grad doar 1A si stiam ca da aproape de Poteca Schiell, deci putem pe urma sa continuam si cu braul pe care ni-l propuseseram.
Cochetez eu un moment si cu Valea Comorilor (unul din fire), dar Catalina care mai fusese recent pe acolo ma asigura ca nu este foarte usor, si cu toata udatura asta si in echipa actuala sigur nu este de noi. Mergem atunci pe Jepii Mari pana intersectam Valea Urlatorilor - asta insemnand cam a 3 vale mare pe dreapta cum urci pe Schiell, dupa Valea Seaca dintre Clai si Valea Comorilor. Dupa ce intersecteaza Valea Urlatorilor, poteca Schiellului incepe sa urce sinuos, enervant si vertiginos pana in saua cu pilon de metal. Deci Valea Urlatorilor este ultima vale pe care poteca marcata o intersecteaza, urmand apoi sa urce pe versantul stang al acesteia. Nu eram eu sigura care este valea, dar cum facusem Schiellul de un cincinal de ori, nu este greu sa imi dau seama care este intrarea propriu-zisa in vale.
Cam asa arata intrarea in Valea urlatorii - Catalina a denumit-o Cambogia, eu i-as spune jungla amazoniana. Stiam ca este de balaurit, dar de asta veniseram pe munte si dupa avertizarile lui Anta, nu se merita sa ne riscam pe ceva foarte alunecos. In fond si la urma urmei, vegetatia era prietenul nostru cel mai bun in lipsa prizelor si pe Valea Urlatorii se pare ca nu duceam lipsa de asa ceva.
Incepem sa urcam pe vale printr-o vegetatie nu numai abundenta, dar si inalta si care opune rezistenta. Daca ii dai un bat in cap insa, se mai da la o parte. In scurt timp ajungem la o mini-bifurcatie cu 2 fire. Nu ma documentasem deloc, nu stiam nimic despre aceasta vale, decat ca este usoare si ca are multe balarii!? Ma duc in fata in recunoastere si sunt in fata unei bifurcatii cu o saritoare mare pe dreapta (uda leoarca evident) si un scoc cu foarte multa vegetatie, foarte abrupt si cu un bolovan mare sus pe stanga.
Saritoarea mare de pe dreapta s-ar fi putut catara, nu parea imposibila, dar nu pe ud. Ma uit de o poteca de ocolire ceva, dar totul este ascuns sub vegetatie si nu am chef sa ma lupt cu marile jungle de acolo.
Imi indrept atentia spre scocul din stanga, aparent mai prietenos la prima vedere, dar la a doua vedere plin de un pamant foarte sfaramicios (acum am inteles la ce se referea Anta la telefon). Am descoperit cat de sfaramicios era pamantul dupa ce ma cocotasem deja la mama cucului si nu aveam alta varianta de coborare decat pe pamant pe fund. Urc scocul asta friabil, mai bine zis catar la firul ierbii si la bete, ca era o adevarata aventura sa prind ceva stabil pe acolo si sus imi dau seama ca nu pot iesi prin dreapta spre firul principal al Urlatorii cum vroiam eu, ca este saritoare suplombata de un bolovan. Ma inscriu atunci pe stanga pe o branita ingusta si ies intr-o muchie care despartea acest scoc de un fir secundar modest pe care il lasasem in urma mai jos. De aici incepe alta catarare la firul ierbii, al radacinilor si un dat din picioare in gol in pamantul negru si sfaramicios la fiecare atingere. Ajung cumva sus deasupra saritorii surplombate si incep sa traversez prin vegetatia delicata spre dreapta pana spre firul principal al Urlatorii.
Dan si Catalina vin si ei in urma si cand ajung la o poteca ce dadea in jos spre firul Vaii Urlatorii racnesc dupa ei. De fapt firul vaii merge paralel cu Schiellul, cateva serpentine din portiunea inferioara trecand la mica distanta de vale (deci se putea intra pe vale si de mai sus de pe Schiell, ocolindu-se astfel saritoarea aia mare, si nu trebuia neaparat intrat acolo unde Schiellul traverseaza valea). Dar de sus daca intram nu mai aveam atata adrenalina. Cand ne reunim cu totii, ii intreb pe Dan si Catalina cum sunt si spun ca-s incantati de balaureala.
Odata reintrati pe firul vaii am impresia ca valea se contureaza mai bine, evident tot invadata de vegetatie, dar se mai intrezaresc mici saritorele pe ici pe colo. Cu totul firabil in jur ne trebuia si noua ceva mai usor si nu foarte expus. O dau in sus, curioasa cat dureaza valea pana in Braul lui Raducu, dar avand o oaresce temere ca nu sunt pe firul vaii bun. Aveam sa ma lamuresc insa sigur cand ajungeam in brau si stiam cum trebuie sa arate zona acolo.
Saritorile le urcam direct pe firul vaii, nu ocolim decat daca ocolirea face parte din saritoare ca sa zic asa. Dar, desi nu ma asteptam, apar si niste saritori mai problema, nu ca ar fi fost foarte greu de catarat, dar in conditiile actuale de teren, cu totul ud si sfaramicios era o problema. Trebuia gasita o varianta de ocolire. Bine ca si ocolirea se facea tot pe chestii ude si sfaramicioase, dar nu cu stanca, ci cu niste radacinute sau smocuri de fire de iarba, care te rugai sa reziste alea 2 secunde cat te tragi de ele ca sa te echilibrezi intr-o alta pozitie la fel de instabila precum precedenta.
Ajungem apoi la o saritoare mai mare si mai surplombata, evident cu un mare bolovanoi incastrat. Asta clar trebuie ocolita pe undeva, ca pe drept nu este de noi.
Printr-o minune epocala eu reusesc sa urc fetele friabile imediat din dreapta si intrezaresc o varianta de ocolire prin dreapta sus a saritorii pe o brana stancoasa, dar uda, care insa nu imi place, ca risc sa alunec jos la baza saritorii. Asa ca ma intorc pe o curba de nivel inapoi, pana putem ocoli saritoarea tot prin dreapta ei, dar pe fete de iarba si buruieni mai abordabile si mai stabile cat de cat.
Mai urcam ceva vreme pe vale saritorele micute, ude si friabile, dar fiind mici nu este o problema. Apoi ni se deschide in fata ochilor un fel de canion care ne fascineaza si ne atrage in acelasi timp in maruntaiele sale. Daca aveam chef, probabil ca gaseam o varianta sa il ocolim si pe asta, dar sa scapam noi cireasa de pe tort?! Canionul are praguri de urcare, pe uscat bagai un spritz si erai sus, pe ud naiba stie cum o sa iesim de acolo, dar noi trebuie sa ne bagam acolo si sa aflam.
Dan se duce primul si este foarte incantat. Bine ca nu se plictiseste, ca atata ma stresase la telefon ca Braul lui Raducu este o plictiseala, ca ma gandeam de unde naiba sa ii scot adrenalina?!
Eu cu Catalina ramanem in urma si ne bagam in prima treapta a hornului: pana aici ne-a fost, de aici in sus este cam vertical hornul, si asta nu ar fi fost problema, dar este friabil, ud si mai are si muschi pe deasupra. Zambim frumos la Dan care este sus, ii explic cum sa puna coarda pe dupa un copac si sa ne fileze pe dupa spate.
Hornul nu este foarte greu de urcat, dar cu noua piscina deschisa pe el are un potential de risc destul de ridicat si noi fetele preferam sa mergem asigurate. Ca doar nu am carat degeaba hamurile si coarda. Este oricum singura saritoare la care am mers asigurate, in rest am ridicat slava buruienilor, brusturelui care are tulpina un pic mai groasa si celor 99 de fire de iarba. Ca jnepeni nu erau inca la altitudinea aia colosala lipsita de oxigen.
Dupa saritoarea cu horn urmeaza alte saritorele ma mici si mai usoare, dar incepe sa ploua marunt. Asta nu era in prognoza, adica ba era, dar cu un procent atat de scazut, incat nu imi imaginasem ca chiar o sa se si intample. Ma felicit inca o data ca am ales o vale usoara din care putem sa ne retragem oricand prin jungla amazoniana din stanga spre poteca marcata a Schiellului. Dar vrem in Braul lui Raducu, vrem sa ne convingem ca asta este Valea Urlatorii si sa zic si eu ca macar am facut bucata cea mai importanta din vale. Si asa fusesem profund dezamagita week-end-ul trecut ca facusem doar partial Creasta Fotoreporterului.
Incepe sa ploua din ce in ce mai constant si mai marunt, semn ca nu se va opri in curand, asa ca nu mai pot sa imi doresc decat sa ajung in Braul lui Raducu. Intrezaresc niste fete de iarba, semn ca valea se deschide, padurea se cam termina si sper sa castigam altitudine, dar cu ceata care tocmai se lasa mi-e greu sa recunosc locurile.
Mi se pare ca vad poteci, stanci mari in sus care ar trebui sa margineasca Braul lui Raducu, dar nu vad inca marile insemne cu rosu care stiam ca au aparut pe stanca in punctele cheie de orientare ale braului. Valea Urlatorii este singura zona din Braul lui Raducu unde trebuie urcat/coborat vreo 50 de metri in lungul vaii pentru a continua braul. Dar ochiul meu vigilent de vultur va vedea la un moment dat si marea opera de arta cu rosu de pe stanca. Pare-se ca a fost marcat Braul lui Raducu chiar cu punct rosu.
Marcajele din Braul lui Raducu, acolo unde acesta intersecteaza Valea Urlatorii
Pentru multi Valea Urlatorii este o vale banala si plina de balarii. Noi am gasit insa si cele cateva pasaje de catarare si sa le apreciem pe vremea acea ploioasa, mai bine zis sa le ridicam la rang de adrenalina gratie stopilor de ploaie si conditiilor de udatura maxima. Asa ca mie mi-a placut aceasta vale, abia astept sa o refac la primavara pe schiuri si ma bucur ca s-a gasit un moment potrivit sa ii descopar maruntaiele.
Incheiere cu o floricica, dar care de fapt nu cred ca este floricica, in orice caz este ceva dragut vazut in surplomba sub care ne-am adapostit de ploaie cand am ajuns din Valea Urlatorii pe Braul lui Raducu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu