La catarat in Buila - partiala creasta Fotoreporterului - 21-22 septembrie 2013

Vroiam sa fac Creasta Vartopel-Arpasel din Fagaras, numai ca se pare ca nu reusesc sa aliniez astrele de nici o culoare. Toate potentialele combinatii de n luate cate x pentru a face Creasta Arpaselului par sa nu se potriveasca inca de nici o culoare. Asa ca ma trezesc vorbind cu Tazu' ca noi ce facem in week-end ?!
"Pai si ce sa facem, vad ca in Cozia este soare, face Stelica tura, as vrea, da' n-as vrea ... !", parea cam banal sa merg pe traseu marcat dupa atatea explorari pe nemarcate, "Da' in Buila cum este vremea?!", "Mmmmmm, pai pare buna !", "Ok, hai sa vad daca fac rost de masina !" Orele care urmeaza este la mine un fel de centrala telefonica, vorbesc din 5 in 5 minute cu Tazu', cu Andreea si cu Mihai, ca sa aranjam un week-end in Buila pe ultima suta de metri: Andreea nu avea unde sa mearga si cauta idei, asa ca am agatat-o si i-am explicat ca trebuie obligatoriu sa ocupe loc in masina din Bucuresti, il ia si pe Andrei Done, Mihai avea alte planuri, dar i le-am schimbat eu, si uite asa sambata dimineata pornesc cu trenul spre Valcea, de unde sunt culeasa din gara catre Cantonul Cheia din Buila.

Pana la Cantonul Cheia ne fataim in sus si in jos pe un drum forestier aproximativ naspa, dar practicabil, pret de numai o ora si jumatate. La inceput fiecare sunet ciudat scos de masina este acompaniat de hi-urile si auch-urile noastre, dupa care ne-am obisnuit si la intoarcere mai ca nu am mai zis nimica la gropile luate inevitabil. Ajungem la Cantonul Cheia, montam corturile si dam spre Santinela sa cataram ceva.

Incepe ploaia insa dupa ce am pus o mansa, toata lumea a apucat sa se catere, mai putin eu si Andrei, drept pentru care suntem foarte nesatisfacuti. Incerc sa ma catar dupa ce se opreste ploaia, dar este stanca atat de uda, incat imi da un sentiment de insecuritate maxima si renunt. O pisica pe tabla era mai relaxata decat mine. Mai astept sa se usuce stanca si cu chiu cu vai reusesc sa catar traseul muncitoresc denumit 1 Mai - teribilul grad de 2A sau 2B, care mi se pare insa foarte naspa, m-am chinuit ca dracu' la un horn care ocolea o surplomba. Cand sa ne mutam mai jos sa mai punem o mansa, iara ploua, asa ca mergem la cort si gata. Bere, papa, caldurica in foisor, fasole cu ciolan moca de la cabanier si pe urma somn de voie.

Fasole cu carnati si cu ceapa de la cabanierul de la Cantonul Cheia 

Duminica dimineata este insa vreme buna, asa ca ne trezim, mancam si bem cafele vreo 2 h, dupa care ne indreptam spre Creasta Fotoreporterului, de grad 2B cica - numai ca noi am ratat fix lungimile mai tari se pare. Andrei si Andreea intr-o echipa in fata sondeaza terenul si eu cu Tazu' ultima echipa in spate. Eu adun tot ce gasesc agatat prin pitoane si dupa tancuri de stanca, bucle, anouri, tot ce tine de echipament. Mihai ramane la cabana, ca nu are cum sa mai vina cu noi ca nu avem decat 2 semicorzi, asa ca se va aciuia pe langa unii care pun manse in Santinela.

Intrarea in Creasta Fotoreporterului se afla din saua din care se urca in Santinela prin spate (sau altfel spus retragerea din traseele de alpinism). Aici incepe muchia matematica cu o prima lungime mai tare pare-se, pe care noi am ratat-o.

Pe noi Mihai ne-a indrumat sa mai mergem putin in sus pe langa creasta propriu-zisa pe dreapta, dupa care ne inscriem pe un valcel abrupt in stanga pentru a iesi dupa prima portiune de creasta.

Incepand de aici, urmatoarele lungimi nu as zice ca mai au grad de dificultate 2B, ca nu se compara clar cu dificultatea traseelor din ziua precedenta din Santinela. Lungimile de coarda pe care le-am facut noi au doar cateva pasaje mai tari, unde m-am tras in bucla, pentru ca eram echipata numai cu bocanci (ceilalti isi pusesera papucii de catarat). In rest, toata creasta este un fel de boschetareala, dar o boschetareala mai simpatica decat aia de saptamana trecuta de pe Fruntea Oii din Cozia, mai putin friabila si cu mesteceni robusti si tancuri tepene la care am regrupat din greu.

 

Poza de semi-grup inainte sa plecam in traseu (de la stanga la dreapta): eu, Andreea si cu Tazu'

Andrei a plecat in traseu, se duce si Tazu', dar ni se incurca corzile intre ele. Andreea trebuie sa le descalceasca, asa ca eu cand vin cu curatenia generala din spate, nu mai trebuie decat sa culeg totul si sa ma transform intr-un pom de craciun.

Ne regupam pe la un palc de copaci si se croseteazo-descalcesc corzile, una mie, una tie

Raman eu cu Taz cu semicoarda mea verde, Andreea cu Andrei cu a lor rosie

Urmatoarea portiune de creasta se merge putin pe o creasta super lata de cativa metri, apoi se descatara vreo 2 metri pana intr-o strunga.

De aici urmeaza o portiune de catarare mai tare, pentru care toti ceilalti si-au pus papucii de catarat, dar eu m-am incapatanat sa trec in bocanci. Fiind secund nu mi-a fost foarte greu, ca m-am tinut in bucla. Mai greu mi-a fost sa merg la aderenta pe stanca verticala cu bocancii si sa sper ca Tazu' ma tine bine ca sa mai salt aia cativa centrimetri si sa ajung si eu la prizele cheie din perete.

In poza de jos si cea de sus se vede aceasta bucata care m-a incordat la maxim in bocanci pe stanca.

Urmeaza o bucata de creasta care este foarte incerta, se merge pe dreapta crestei, apoi creasta coteste la dreapta si acolo incepi sa te cateri in sus. Nu a pus Tazu' pe aici nici o asigurare, nici nu stiu de ce am mai mers legati in coarda, dar vorba aia nu stii cand apare marele pasaj.

De undeva de sus Andrei avea o alta vedere asupra acestei bucati de creasta, unde Andreea si Tazu' erau regrupati jos.

Urmeaza o bucata de creasta simpatica si deloc expusa, mie cel putin asa mi s-a parut. Pe aici as fi mers si eu cap, si Tazu nu a pus decat un anou sau doua de asigurare si a regrupat sus undeva unde incepea o alta portiune mai ingusta. 

Ajunsa si eu in regrupare vad portiunea de creasta pe care am urcat-o de jos.

Si cum dardaiam noi asa la umbra peretelui, vazand vis-a-vis cum sclipesc ceilalti pereti in soarele arzator de toamna, reusesc sa ma aleg cu o poza infofolita.

Ies in poze numai cu ochii inchisi, pe bune, am un ghinion fantastic

Vedere din Creasta Fotoreporterului spre Valea Cheii si Brana Caprelor (brana aia inverzita din peretele din dreapta jos)

 

Vedere din Creasta Fotoreporterului spre Varful Stogu (tunelul de trecere prin munte este undeva in stanga sus)

Urmeaza portiunea de creasta mai ingusta, dar nu mi se pare expusa, adica nu aveai marii pereti sub tine. Se mai intamplau niste chestii pe acolo, fete cazute de iarba etc si abia pe urma veneau marii pereti, deci subtire. 

Parcurg bucatica de creasta si sus in regrupare printre mesteceni ma asteapta Tazu' cu Andreea.

Mai departe pleaca Andreea pe creasta latareata si ne anunta ca au mai bagat o nuca si doua bucle in 2 pitoane gasite, asa ca sa ne uitam dupa ele.

Se duce si Tazu' si pe urma plec si eu, traseul facand un fel de zig-zag. Recuperez frumos buclele, anourile si nuca, sunt foarte strangatoare, virez la stanga peste o lespede si pe urma ma bag pe un hornulet in dreapta ajungand in regrupare.

Aici reusesc sa primesc si eu cea mai tare poza, tare pentru ca am fost prinsa cu ochii deschisi, ceva neobisnuit pentru mine.

Mai departe mai depasim o lespede neteda peste care mergem la aderenta si Tazu regrupeaza deasupra ei.

In fundal spate se vede sus Poiana cu Mesteceni (chestia aia verde cu copaci inclinata diagonal dreapta in sus), creasta noastra urmand sa se infiga sub poiana asta cam perpendicular pe perete, iar traseul de iesire este printr-un horn in sus in poiana.

Din pacate aici Andrei a gasit o bucla de cordelina si a concluzionat ca de aici se face retragerea din creasta daca nu vrei sa o faci pana sus, cand de fapt mai aveam cel putin doua lungimi pana in Poiana cu Mesteceni. Mai aveam o lungime de creasta normala, apoi acea iesire in poiana sus precum spusesem (cireasa de pe tort cu alte cuvinte). 

Cand am ajuns noi acolo, deja fusese montata coarda de rapel, Andrei coborase si Andreea se pregatea si ea de rapel, asa ca nu am mai avut ce face. Noi nici nu stiam traseul si numai cu o semicoarda riscam sa ramanem blocati pe acolo pe undeva daca nu ne ajungeau 50 de metri, asa ca era cam riscant sa continuam singuri.

 Rapelam un horno-valcelo printre copaci si apoi Andrei se pune pe recuperat coarda.

 

Recuperam coarda si o dam la vale pe poteca prin padure, iesind undeva pe o curba de nivel spre Santinela, unde Mihai se catara. Mergem la corturi la canton si mancam, ca ne este foame taica bine detot, apoi ne suim in masina pentru un nou drum de vreo ora si jumatate pe forestierul spre Baile Olanesti. Tazu' ma lasa pe mine la gara in Ramnicu Valcea, ei pleaca mai departe spre Bucuresti si Mihai la Calimanesti.  

 

Si cutulina care a stat mereu cu noi, a mancat cu noi, a venit cu noi si pana sus in creasta si pe urma mi-a povestit Mihai ca ii era frica sa mai coboare pe chestiile alea abrupte pentru ea.