Valea Berii - culmea Bratocea - 25 aprilie 2009

Planul pt. week-end era platoul carstic de la Meledic-Lopatari, dar cum nu erau prognoze tocmai bune pt. vreme, am decis ca totusi un traseu clasic, cunoscut si fara prea multe noutati este cel mai indicat. De fiecare data gruparile vaste de stanci denumite Tigaile Mari ma uimesc si nu ma mai satur uitandu-ma la ele.

Lasam masina la Podul Berii si incepem sa urcam agale spre cabana Ciucas pe la orele 11.00, dupa ce am reusit sa prindem pe drum fix de 3 ori bariera la tren, motiv pt. care am facut 3h din Bucuresti in Cheia.

Denisa, Romeo si Moni urcand pe drumul forestier pe valea Berii

Urmam drumul forestier din lungul paraului Berii pana cand treptat acest drum incepe sa se transforme in poteca, intersectam si drumul care vine de la Muntele Rosu si in scurt timp ajungem la fanatana lui Ioan - singurul si ultimul punct de apa pt. platoul Ciucasului.

La fantana lui Ioan, ma fac ca iau apa in pauza de mers

In aproape 2h ore de la plecare suntem sus la cabana Ciucas, morti deja de foame (efectul benefic al aerului de munte sanatos) si ne hotaram sa ne adapostim in anexa darapanata ca sa imbucam cate ceva.

Fosta cabana Ciucas vazuta din anexa din spate

De pe valea Berii ne alegem cu inca doi membrii in grup, 2 catei - unul negru si altul alb, care se tin dupa noi non stop si trebuie sa le dam de mancare ca-s lihniti.

Cateii pandesc cu interes persoanele care mananca

Romeo milostiv le arunca de mancare la cei doi catei care inghit aproape instant totul

De la cabana Ciucas o luam prin ceata, pe un vanticel acompaniat de putina lapovita, urmarim marcajele cu indarjire, batand in acelasi timp poteca, Romeo ia puncte de GPS in caz ca incepem sa ne invartim in cerc pe ceata, iar cei doi caini, gratie faptului ca i-am hranit, acuma ne devin cei mai buni prieteni si nu se vor mai desparti de noi decat la sfarsitul turei, cand nu incap in masina cu noi.

Mergand spre saua cu bifurcatie de sub Tigaile Mari

Ajungem la indicatorul din saua de sub Tigai si continuam pe curba de nivel pe sub Tigaile Mari, coborand si urcand diferite valcele. Tinta intermediara este saua Tigailor (1745 m altitudine), si cum valurile de ceata se mai ridica, incepem sa mai intrezarim imprejurimile, iar la urmatoarea bifurcatie chiar avem parte de o mini-perioada de cer senin.

Intrezarim in departare culmea Bratocea, pe care intentionam sa coboram

Echipa de soc (adica colegii mei de tura): 3 oameni, 2 catei

Panorama spre o bucatica din culmea Bratocea

Valcelul Tigaile, care coboara aproape de sub varf si care duce pana in valea Berii

Vedere spre culmea Zaganu-Gropsoarele (ultima din fundal)

Pana sa ajungem in saua Tigailor, incepe sa se insenineze si zabovim pe drum ca sa admiram celebrele stanci care alcatuiesc culmea Tigaile Mari.

Ajunsi in saua Tigailor facem o pauza bine-meritata, desi vantul nu se poate spune ca este milos cu noi, si nici frigul, dar ne straduim de dragul artei pozelor.

Denisa, Romeo si Moni in saua Tigailor (+ unul din catei)

Formatiunea stancoasa denumita Turnul Goliat

O alta formatiune stancoasa imediat stanga langa saua Tigailor (directia de privire cum urci dinspre valea Berii)

Din saua Tigailor continuam pe un fel de curba de nivel care merge fix pe sub culmea Bratocea, avand intentia de a cobora mai apoi in pasul omonim. Pe culmea Bratocea avem insa de depasit destule fete de zapada proaspat ninse, unde evident trebuie batuta poteca.

Incepe din nou sa ninga, vine ceata deasa, cerul senin dispare si reapare in peisaj abia cand noi ajungem pe la Sfinxul Bratocei, unde alte formatiuni stancoase care mai de care ne ies in cale.

Este semnul ca incepem sa ne apropiem de sfarsitul culmii si in curand va incepe coborarea finala spre stana.

In poza de sus Denisa si in poza de jos Romeo, Denisa si Moni pe ultima portiune din culmea Bratocei

Cand coboram de pe Bratocea incepe din nou sa ninga si vedem in zare muntii Grohotis incununati de nori incarcati si destul de negrii.

Moni si Romeo traversand pe sub Sfinxul Bratocei

Poiana cu stana de la baza culmei Bratocea, poiana aflata la maxim 5 minute de pasul omonim

Ajungem in pasul Bratocea si de acolo incercam sa tinem marcajul care speram noi ca ne duce jos in Podul Berii. Acuma insa cand mai uit pe harta ma bucur ca nu l-am cautat mai intens, pt. ca observ ca ducea in Cheile Cheitei, si in nici un caz la masina noastra. Am urmarit insa sa taiem curbele soselei ghidandu-ne dupa zgomotole de masina, astfel incat am iesit dupa acest rationament fix in parcarea unde lasasem masina.

La masina a venit momentul dureros al despartirii de cateii care ne-au insotit in toata tura de 8 h, au fost asa cum se spune: "cainele - cel mai bun prieten al omului", motiv pt. care orice am mancat noi le-am dat si lor, inclusiv ursuleti Haribo, care nu prea stiau ei cum trebuie mancati, dar incercau sa-i mestece de cateva ori, vedeau ca li se lipesc in dinti si ca urmare ii inghiteau direct, ca era mai practic.

Poza dedicatie pentru cei doi catei care au fost super-bestiali.

Prin Subcarpatii Vrancei - Pasti 2009

Avand in vedere ca tocmai fusesem in Cheile Tisitei, vorbesc cu Pustiu' (care a copilarit in zona) si ma decid ca e o arie buna de explorat in vacanta de Pasti. Trec in revista manastirile apropiate, dar, de bine ce ma hotarasc unde vreau sa merg, ma face Pustiu sa ma razgandesc, zicandu-mi: "Lasa Pustiu, ca te duc eu la Tarnita la manastire ca am sapat cu maicile la rosi in vara lui ....!" Eu nu am fost incantata de idee, pt. ca biserica monument istoric de lemn le arsese in 2006, slujbele tinandu-se acuma in paraclisul din noul corp de chilii, dar pana la urma am acceptat.

Plec in Vinerea Mare din Bucuresti cu Florentina, urmand sa ne reunim cu Pustiu' undeva pe la Panciu. Sincronizarea a fost perfecta, noi venind din Bucuresti, el de la Brasov: am ajuns la circa 5 minute diferenta in intersectie la Bolotesti, unde este indicatorul spre Panciu. Mai zabovim putin, ne documentam daca se ajunge cu masina la Tarnita si urca Pustiu cu masina in fata mea, eu dupa el, trecea el, treceam si eu, dar ce santuri, gropi si aventura. Am ajuns cu totii bine sus la Tarnita, dupa 8 km de urcat constant un off-road veritabil prin padure.

A doua zi, in sambata mare, am urcat pana sus pe deal in Magura Odobestilor, de langa releu vazandu-se muntii Vrancei in departare si toata padurea pe unde mai deunazi urcasem cu masina.

Coborarea de la manastire pe drumul forestier pe care am urcat nu a fost atat de groaznica, invatasem manevrele si am coborat ca pe asfalt proaspat turnat, si pe deasupra m-am mai si delectat cu o mica herghelie de cai ce pasteau linistiti.

Dupa ce i-am facut damblaua Pustiului sa merg la Tarnita, ma gandesc ca trebuie sa ajung totusi si la Valea Neagra, luand astfel drumul in lungul Narujei, apa ce dezvolta undeva in munte niste chei de aproximativ 20 km lungime.

In lungul Narujei, la bifurcatia spre Vrancioaia a drumului Naruja-Nistoresti

La manastire la Valea Neagra vechea bisericuta de lemn inca exista, dar se slujeste numai vara in ea din cauza frigului de pe timpul iernii. Manastirea se afla de fapt in imediata vecinatate a satului Herastrau, satul Valea Neagra fiind ragiungibil numai pe un drum forestier si fiind adanc bagat in munte.

In drum spre Valea Neagra intalnesc mai multe zone mlastinoase 

Si caii sunt principalul mijloc de transport in Valea Neagra si un pusti mic ii mana de la spate.


In drumul de retragere spre Tulnici, constat ca omul a ramas fidel vechiilor obiceiuri traditionale, si nu se bazeaza pe tehnologia moderna.


Drumul din Vrancioaia la Paulesti si pana in Tulnici a fost extraordinar de frumos, pe alocuri neasfaltat, dar cu panorame si colturi mici de gospodarii traditionale.

Casute mici, cochete in felul lor, aceste sate par un colt uitat de lume. Aici inca exista scara umana a gospodariilor traditionale, omul isi construieste numai daca are nevoie, linistitor acest acest colaj de "arhitectura pastorala."

Cam din toate satele parcurse, din fuga automobilului care suie si coboara mereu dealurile, se vad in departare muntii.

O ultima privire spre muntii Vrancei, din intersectia Tulnici-Paulesti

Ultima oprire este micuta cascada a Putnei, pe care eu nu reusisem sa o vad data trecuta.

Cheile Tisitei - 11 aprilie 2009

Muntii Vrancei fiind o totala necunoscuta pt. mine, am aderat rapid la tura Danei cu Cezar. Sambata dimineata, abia la ora 8.00 plecam spre Buzau, echipa fiind insa completata si de Radu si Andreea in ultimul moment. Drumul pana la Lepsa, localitatea de plecare spre Cheile Tisitei a durat vreo 4 h, dintre care ultimii 70 km de la Focsani la Lepsa, prin Tulnici pe drumul DN2D, au fost cei hotaratori: drum prost, curbe multe, sate de traversat.

La orele 12 plecam de la panoul cu Pastravaria din Lepsa spre Cheile Tisitei: mai intai 1,5 km de mers pe sosea, apoi trecem Putna si alti 1,5 km drum neasfaltat, dupa care in sfarsit intram in rezervatia propriu zisa.

Sebi cu un prieten si cu ranger-ul la intrarea in Cheile Tisitei

Nu am vazut cerbul de pe panou, probabil ca vechimea panoului este substantiala, dar am vazut mormoloci de broasca

O broscuta in formare (biata broscuta o tinea Pustiu' de un piciorus ca sa nu fuga din poza, ca se tot misca)

Cheile m-au impresionat prin salbaticia locurilor. Brazii sau molizii sunt extraordinar de verzi, apa deosebit de curata, mizerie f. putina, lume asemeni f. putina, conditiile ideale pt. a te rupe de lume.

Portiunile de chei efectiv sunt putine si greu de observat, neavand lungime efectiva care sa le dea aspectul de chei propriu-zis, valea in sectiune fiind f. larga. Traseul este un drum forestier care parcurge valea in lungul apei, urcand insesizabil. De fapt, a fost candva un drum ce mergea pe vale, dar nefolosit demult, este degradat si zona transformata de altfel in rezervatie, deci exclus circuitului auto.

Se poate remarca ruptura drumului in zona de legatura dintre pod si vale, dovada ca a fost candva un mare drum pe aici

Verdeata din lungul Tisitei este vitalizanta, am ramas impresionata de cat de deasa este padurea (in opozitie cu defrisarile din alte zone), de culoarea intensa a vegetatiei si, nu in ultimul rand, de varietatea speciilor.

Drumul prin cheile Tisitei, strajuit de o vegetatie luxurianta

Mergand agale pe langa Tisita: Cezar si Pustiu'

Pustiu' in echilibristica pe o balustrada de pod

In unele zone drumul nu se mai cunoaste deloc, rupt de ape si prabusit in ape, astfel incat trebuie sa traversam pe niste scarite de lemn bine amenajate

La popas langa "scara cu mormoloci"

Unde scaritele nu sunt folositoare intalnim balustrade si culoare amenajate pt. a proteja zona delicata

Fostul drum s-a surpat, iar pt. parcurgerea cheilor a fost amenjata din nuiele si butuci o poteca pe curba de nivel ca sa nu alunece terenul

In sir indian pe poteci inguste, unde nu incape decat un singur om

In asteptare la traversarea apei, care se traverseaza pe podulete suspendate

In unele zone intalnim stanci deosebit de masive si robuste, dar felurit lucrate

Un perete de stanca aspectuos pt. varietatea formelor sale

Drum amenajat intre peretii de stanca ce strajuiesc albia apei

Dupa ce ajungem la cantonul silvic La Pandar continuam pe drumul forestier in ideea de a ajunge pana la tunel, dupa parcurgerea caruia traseul marcat paraseste definitiv cheile sau valea Tisitei. Peisajul surprinde prin aparitia unor arcade sapate in peretii de stanca.

Contrar asteptarilor mai parcurgem niste micute zone de chei, traseul urmand pe sub o surplomba pe marginea apei.

Dana si Cezar in ultima portiune de dinainte de tunelul final

Radu spre tunelul final, dar mai intai trebuie traversata apa

Traversarea apei spre tunel (in gaura neagra a gurei de tunel se vede luminita de la capatul celalalt al tunelului)

Dana iesind din tunel pe partea cealalta a muntelui

Seara ne chinuim sa resuscitam masina care a ramas fara baterie din cauza unor "pozitii" lasate aprinse peste zi. Cu greu ne ajuta cineva si astfel abia pe la 9 seara mergem in sfarsit sa cerem adapost la manastire la Lepsa, obtinand o camaruta cu 3 paturi pt. 5 oameni si 5 placintele de pomana. A doua zi de Florii, unii se duc sa vada cascada Putnei, eu o pandesc pe maica de la care trebuie sa recuperez buletinele, si cand se re-intregeste gasca suntem chemati la masa inainte de plecare (ciorbita de peste si pastrav prajit).

Drumul de intoarcere decidem sa nu-l mai facem prin Focsani, in ideea sa ne ajunga benzina pana la cel mai apropiat oras, si o luam spre Tg. Secuiesc, initial pe drum normal, ulterior pe drum forestier si nu facem decat 2 h pe o distanta de 50 km, traversand muntii pana in cel mai apropiat oras. Pana in Bucuresti am facut in total vreo 6 h, deci cu 2 h mai mult decat prin Focsani.