Iezerele Cindrelului - 19-20 noi. 2011

Desi locuiesc in Sibiu, am ajuns la Iezerele Cindrelului doar de doua ori anul trecut si inca (adica nici in tura asta) nu am facut creasta integrala a muntilor Cindrel din Paltinis (sau din poiana Oncesti) pana pe varful Cindrel. A venit Cezar de la Bucuresti ca sa ajung in Cindrel la doua zile, cu dormit la refugiul de sub Iezerele Cindrelului, nu pt. ca am fi avut noi o problema cu cortul, ci pt. ca era ziua lui Cezar si isi dorea de foarte mult timp sa ajunga la acest refugiu. Mai bine zis, mi-a facut gaura in cap cu refugiul asta, dar eu ma bucur foarte tare. Desi eu as fi preferat o alta locatie sau un alt munte, decizia de data aceasta apartine lui Cezar si i-o respect. Elementul cel mai puternic de bruiaj in aceasta tura a fost de fapt trenul de Bucuresti care ajungea abia la 2 noaptea in Sibiu, dar, pe ultimul moment, i-am rezolvat lui Cezar problema printr-o oprire suplimentara la Brasov la Crisa si reluarea traseului a doua zi dimineata spre Sibiu. Noul program s-a mulat de minune pe tabieturile mele, asa ca sambata dimineata abia la orele 10.15 a.m. il culeg pe Cezar din gara.

Ne indreptam ca vantul si ca gandul spre calea Cisnadiei, apoi spre Sadu si intram pe lunga valea Sadului. Eu stiam ca valea Sadului este lunga, dar recunosc ca nu ma gandeam ca este atat de lunga. Mai bine zis, din Sadu pana in saua Steflesti, atat la dus cat si la intors, am facut cam 2 ore. Drumul prost, cu foarte putin asflat bun, apoi drumul forestier bun, dar cu hartoape, de' nu puteai sa-i dai mai mult de 20 km la ora, m-au facut sa mergem in primul rand cu grija, apoi f. atent, apoi incet. Initial nu credeam ca vom ajunge pana in saua Steflesti cu masina, banuind ca totusi cauciucurile de vara in noiembrie ar putea fi o problema pe acolo, dar gheata putina si pudra de zapada pe ultima portiune a drumului nu au fost un capat de tara pt. niste impatimiti de natura ca noi.

Ajungem in saua Steflesti abia spre orele 13.00 p.m., lasam masina in marea sa, gasind un loc foarte bun de parcare, ne echipam cu toate cele si incepem sa urcam cu spor. Avem chef de respirat munte si Cezar a batut o groaza de drum pana aici si este nerabdator tare sa vada refugiul despre care a auzit atatea. Ca sa zic asa, nici nu imi dau seama cand urcam, desi imi aminteam acest traseu ca fiind lungut, dar uite ca pauza de munte si-au spus cuvantul si practic zburam pe traseu.

Urcam spre varful Cindrel, avand in permanenta in spatele nostru varful Steflesti din muntii Lotrului spre care ne intoarcem adesea pt. a nu stiu cata poza din alt unghi (adica mai de sus). La bifurcatia cu traseul spre refugiul Canaia pe mine ma apuca insa foamea, da' rau detot , ca am condus f. concentrata vreo 2 h pana sus si asta m-a rapus categoric. Ne asezam pe o lespede la masa. Atunci scot din mine si maxima zilei si constat ca icrele au gust prea de peste . Serios?!

Vechi insemne cu indicatii f. clare pt. o tabara ce a avut loc pe aici

Ne continuam urcusul spre varful Cindrel si aproape sub varf il vad pe Cezar ca se opreste brusc si imi arata un iepuroi mare, care tusteste dintr-un tufis si in cateva secunde ia distanta de noi, ajungand pana pe varf. Dolofanel iepuroiul, cel putin asa se vedea din spate in viteza miscari sale. Ajunsi sus pe Cindrel ne repezim la pozele de varf, mai ales ca umbrele noastre incep sa se alungeasca din ce in ce mai mult, semn ca ziua se afla spre sfarsite.

Este inca destul de cald si soarele sclipeste mai jos pe cer, dar stim ca nu putem zabovi foarte mult pe varf, vrand sa gasesc inca pe lumina poteca de la Iezerul Mare spre refugiul omonim. Ne indreptam doar pentru cateva minute spre niste palcuri de stanci pt. a vedea mai bine panorama spre muntii Fagarasi si Lotrului de vis-a-vis, apoi ii arat lui Cezar chiar Parangul si Retezatul in zare (munti pe care nu credea ca ii va vedea in aceasta tura), apoi marele platou al Diavolului. Cred ca este intr-adevar un diavol daca te prinde ceata pe acest platou, una la mana ioc orientare, doi la mana, daca o iei aiurea, risti sa ajungi pe marginea platoului dinspre Iezere (si cel mic si cel mare) si pana sa faci pasul urmator sa te trezesti cazand in gol peste peretele de stanca.

Vedere de pe vf. Cindrel spre creasta principala pana spre vf. Oncesti

Vedere de pe vf. Cindrel spre muntii Fagarasi (in fundal) si Lotrului (mai vis-a-vis)

Vedere de pe vf. Cindrel spre muntii Lotrului, mai precis zona de curbura a seii Buceciu

Vedere de pe vf. Cindrel spre muntii Parang (mai pe stanga), muntii Sureanu (mai pe dreapta) si muntii Retezat (in fundalul fundalului)

Si nu in ultimul rand, poza de grup pe varful Cindrel: eu si Cezar sub stalp

Pentru coborarea spre Iezerul Mare ne gandim sa alegem muchia care desparte caldarile celor doua iezere, de fapt un picior foarte lat fara panorame stanga-dreapta, si sa vedem daca putem cobora de pe acest picior la Iezerul Mare, apoi pe firul vaii spre refugiu. Din buza caldarii deja vedem lacul jos si dibuim si o poteca chiar clar conturata care coboara din acest picior spre lac (directia de privire pe partea stanga cum te uiti din platoul Diavolului spre Iezerul Mare). Mai facem un mic ocol si pana spre buza caldarii dinspre Iezerul Mic, zarim iezerul chiar f. mic inghetat tot printre jnepeni, apoi revenim inspre caldarea iezerului Mare si incepem coborarea spre lacul de jos.

Ajungem la lac destul de repede si, pentru ca inca este lumina, propun sa mai zabovim putin pe malul lacului, ca doar avem o seara intreaga inainte la refugiu. Vorbim de una, de alta si ne gandim ce traseu de intoarcere am avea pt. a doua zi. Ar fi existat varianta sa urcam in saua Cindrel pe marcaj printre jnepeni, dar suna neinteresant, sa ajungem cumva in caldare la Iezerul Mic direct de la refugiu este practic imposibil prin tonele de jnepeni, asa ca ramane varianta sa urcam pe firul vaii la Iezerul Mare si sa alegem alta varianta de urcat spre platou, respectiv spre varful Cindrel. Cu ochii atintiti la hornurile ce urca spre platoul Diavolului, dibuim unul mai usurel pentru a doua zi la inapoiere si speram doar sa nu fie foarte frig ca sa inghete iarba si zapada pudrata de pe acolo. Ca noi evident suntem cu bocanci de vara si fara nici un fel de echipament tehnic.

Desi mi-era teama ca nu voi recunoaste poteca spre refugiu de la lac, urmele proaspete pe zapada imi confirma ca nu as fi putut sa gresesc nici daca as fi vrut, firul vaii fiind destul de evident in lungul Paraului Mare. Urmele banuiesc eu ca sunt de la cei de la Amicii Muntilor, care stiu ca au fost la refugiu cu un week-end inaintea noastra, asa ca le multumesc in gand pt. poteca clara pe care ne-au croit-o. Bucuria mare consta insa in surpriza turei si anume: pe firul vaii pe care curge de obicei Paraul Mare acuma te poti da pe fund pe apa inghetata ... un fel de Ice Age IV real, nu in desene animate ! Vazand cat de tare este gheata ma hotarasc foarte repede sa o incerc si, daca vad ca ma tine, ma hotarasc sa ma si dau pe ea, macar asa putin de proba. Incepe sa imi placa si ca urmare mi se pare mai simplu sa ma dau pe fund la vale pe apa inghetata, decat sa mai merg pe poteca, numai ca ma ud pe pantaloni, ca gheata totusi mai este si uda si micile saritori incep sa devina un pic mai mari pe alocuri, asa ca trebuie sa le ocolesc.

Coboram pe firul vaii, apoi pe poteca printre jnepeni si ajungem la refugiu fix cand se intuneca. Imi instalez val-vartej sacul de dormit sus in pod pe fan, apoi il bat pe Cezar la cap sa facem focul pe terasa in godin. Cezar la inceput nu vrea, dar pe urma se lasa convins, dat fiindca altfel ar trebui sa ne bagam deja in saci ca sa nu inghetam. Dupa ce ne-am chinuit nu stiu cat sa aprindem focul, ca nu vroia sa o ia din loc de nici o culoare, am avut chiar vreo 10 grade in zona imediata de langa foc. Lux, nu gluma ! Am pregatit niste supe la primus, prima oala cu apa am varsat-o eu logic, apoi am facut paine prajita cu cascaval topit pe godin = o nebunie ! Ne-am chinuit sa taiem si conserva de ananas, dat fiindca nu aveam nici un instrument pt. desfacut asa ceva, dar am gasit prin refugiu un mic fierastrau pt. lemne si niste cuie (cu cuiele am gaurit conserva si i-am baut sucul, apoi cu fierastraul am taiat conserva pe din doua ... tehnologie de supravietuire, nu gluma).

Napustindu-ma pe painea cu cascaval facuta pe godin si supa fierbinte din cana (a se vedea in lateral si sticla cu rachiu lasata de In-Amicii Muntilor la refugiu)

Noaptea in refugiu nu stim exact cate grade au fost, ca noi am dormit, dar dimineata stim ca termometrul arata 0 grade in pod si 30 de grade in sacii nostri de dormit. Deci a fost chiar cald pt. performantele mult superioare ale sacilor nostri. Din pacate prea multe grade afara din sac nu se puteau face, asa ca am mancat rapid ceva la botul calului, apoi am inceput impachetarea rucsacilor in regim de urgenta pana nu mi-au inghetat mainile. Cu toate acestea tot am inghetat si, fiindca Cezar mai avea ceva de pus in rucsac si tot zabovea, eu am luat-o inainte spre Iezerul Mare ca sa-mi pun sangele in miscare.

Urcam pe traseul pe care am coborat cu o zi inainte de la si spre Iezerul Mare al Cindrelului si, fiind infrigurati, in circa 30 de minute suntem aproape de lac la viteza pe care am bagat-o. In sfarsit incalzita (dupa ce am alergat pana sus), ma decid ca pot sa risc sa-mi schimb pantalonii caldurosi de polar in care ramasesem cu cei de gore-tex care mi se pareau prea reci si inghetati de dimineata. Intre timp Cezar se duce sa ia apa de la izvorul lacului si cand vine incercam noua poza de grup in pozitie de balet.

Baletul lebedelor congelate, intitulat "Lacul Lebedelor inghetate" - eu si Cezar la Iezerul Mare al Cindrelului

De la Iezerul Mare ne angajam in ocolirea lacului prin stanga cum se urca pe firul vaii si incet incet incepem sa urcam spre hornul ochit de noi in ziua precedenta. Eu aleg sa merg mai intai pe curba de nivel si pe urma sa urc pe niste limbi de iarba pana sub stancile de sub peretele caldarii. Cezar, in schimb, alege sa traverseze si sa urce in acelasi timp, ceea ce mie mi s-a parut mai obositor, dat fiindca nu era poteca. Ajunsi sub peretele din caldare viram la dreapta pe horn, dovedindu-se a nu fi nicidecum prea inclinat cum se vedea de jos.

Cezar pe directia hornului (hornul este cel care se vede fix sus pe centrul pozei ca iese in platoul Diavolului)

As putea spune ca a fost mai abrupta urcarea de la lac prin caldare, decat iesirea propriu-zisa in platoul Diavolului. Zapada a fost foarte putina si pe alocuri, iar pe unde era nu a fost decat foarte putina gheata. Intrarea din platou in horn pana jos la lac parea mai fioroasa doar pentru ca mai jos caldarea este abrupta, nicidecum pentru ca ar fi fost hornul final abrupt.

Noi am fost amandoi cu bocancii de trei sezoane si numai cu bete telescopice, nu am avut cu noi nici coltari si nici pioleti. Desi initial m-as fi gandit ca poate vom avea nevoie la urcare, situatia din teren s-a dovedit a nu fi foarte sumbra. Sumbru a fost doar faptul ca in bocancii de trei sezoane nu a fost foarte cald sa bat urme prin zapada intr-o caldare nordica umbrita, caci eu eram la inaintare si Cezar imi urma fidel pe urme sus pe sub stanci. Mi-au cam inghetat picioarele si am cam clantanit putin din degete, dar important este ca bocancii inca au rezistat si nu li s-a dezlipit talpa. Ah, si cel mai important este ca sus in platou am ajuns la soare !

Iesim in platoul Diavolului si facem in sfarsit bine-meritata pauza de masa, de fapt un mic dejun mai consistent si mai copios. Initial vroiam sa mancam pe marginea lacului jos in caldare, dar fiindca la aceasta data calendaristica soarele este prea jos ca sa mai bata intr-o caldare cvasi nordica, ne-am dat seama ca visul nostru nu putea deveni realitate de nici o culoare si ca trebuie sa urcam cat mai sus pentru a prinde pretioasele raze de soare.

Sedem pe buza caldarii dinspre Iezerul Mare si mancam ce mai avem prin traista. Am vrea noi un ceai cald, dar din pacate nu ne-am gandit nici unul din noi sa luam macar un pliculet de ceai de acasa. In concluzie, bem apa rece ca gheata si ne gandim ca este ceai de fructe de padure. Apoi, cu dintii inghetati, ne hotaram sa mai mergem si pe marginea caldarii ce adaposteste jos Iezerul Mic, sa-l vedem si pe asta cum a inghetat.

Mergand spre caldarea Iezerului Mic, cu varful Cindrel in fundal dreapta

In poza de jos si cea de sus, se vede caldarea Iezerului Mic, iezerul fiind pata aia mica si albicioasa (pt. ca este inghetat) inconjurata de o mare de jnepeni

Caldarea Iezerului Mic ni se pare mult mai faina si mai primitoare decat cea vecina, intr-adevar nu este atat de abrupta si dificila, cel putin in portiunea superioara, dar asta nu inseamna ca nu are si zone de pereti spectaculoase. Are din fiecare cate putin de fapt, probabil ca asta o face mai speciala.

Portiunea superioara din caldarea Iezerului Mic vazuta din Platoul Diavolului

Acuma daca tot ne-am departat de planul nostru initial si numai suntem in zona vf. Cindrel, ne gandim ca macar sa coboram pe alta parte si imi amintesc ca am zarit eu pe harta un marcaj care ar cobora in valea Frumoasei prin culmea Ursului. Noi acuma ne tot chinuim sa dibuim aceasta culme, tot mergem pe poteca de platou care ajunge mai departe la cabana Oasa, dar nu reusim nicidecum sa dibuim care ar fi culmea cu pricina. Mai mergem ce mergem pana la urmatoarea grupare de stanci cu indicator si tot nu ne lamurim. Drept pentru care decidem sa mergem relativ in jos pe o muchie care se vede sub noi, o muchie fara nume care pe harta da intr-un drum forestier secundar. Bun si asa, in lipsa de altceva.

O grupare de stanci cu indicator pe ele, dar nu vad traseul pe muchia Ursului de nici o culoare, de fapt nu dibum muchia deloc ?!

Tot coborand pana la urma reusim sa identificam in zare si muchia Ursului cautata de noi, dar pare-se ca ar fi mult inca de mers pana la ea si drumul prin platou ne-a mancat deja mult timp pretios pt. Cezar care nu are prea multe mijloace de transport inapoi spre Bucuresti. Pe de alta parte am avea vreo 5-6 km de drum forestier inapoi pana in saua Steflesti, daca am cobora pe aceasta muchie, asa ca decidem sa mai scurtam traseul de dragul trenului/autocarului de prins. Traseele si muntele raman tot acolo pana data viitoare, asa ca numai bine o sa stim atunci pe unde merge traseul.

Muchia Ursului se vede in zare cu un drum pe curba de nivel pe ea: traseul nostru

Ultima panorama spre muntii Retezat si Parang care inca se mai vad in departari

Muchia fara nume pe care am coborat noi pana intr-o poiana mare jos

Coboram deci pana la urma pe muchia fara nume care de la incepu mi-este foarte anitipatica: este o fata plina de ienupar care imi intra peste tot prin bocanci in lipsa parazapezilor si ma inteapa la culme. Ai impresia ca mergi pe picioroange si din cand in cand te mai impiedici si te dezechilibrezi, ca nah, nu este o pozitie de echilibru cunoscuta ?! Cu jnepenii ar fi fost cu totul altfel, idila veche, ne cunoastem de mult, sau mai bine zis ne cunoastem de prin multe balaureli: au cracile zdravene, calci pe ele cat mai spre radacina si te echilibrezi tinandu-te de ramurile de mai sus. Dar cu ienuparul care este atat de mic si de firav nu stiu ce tehnica sa aplic.

Coboram pana ajungem la zona de plat din culme, traversam si aceasta zona si acuma va incepe partea interesanta: coborarea prin padure. Noi credeam ca vom cobora la intamplare fara poteca, fara vizibilitate, dar intamplarea face ca in locul unde intram in padure, ocolim o pepiniera si dam intr-o mare poteca, ne tinem de poteca si vedem ca se duce in jos, abia la sfarsit coborand cateva sute de metri printr-un fel de defrisatura si pe urma imediat, hop-top, ajungem in drumul forestier.

Iesim numaidecat in drumul forestier si, intuind dupa harta, trebuie sa fie drumul care preia izvorul Frumoasei si il duce la valea sa mama - valea Frumoasei. Coboram asadar pe drumul forestier si, in scurt timp, dam de o intersectie cu cateva cabine de padurari si marea serpentina a drumului judetean 106N care urca spre saua Steflesti. Bagam la deal cativa kilometri pana in sa, incercand pe cat posibil sa taiem serpentinele acolo unde avem pe unde, si reusim sa ajungem la masina la fabuloasa ora de 15 fara cateva minute. Ca sa il citez pe Cezar: "Exact asa cum ne propuseseram !" Si ca sa completez eu: "Este bine cand te gandesti ca ar fi bine sa ..., dar nu iti propui sa faci chiar atat de bine lucrurile ... ! "

Din pacate, drumul de coborare din saua Steflesti ne va lua la fel de mult ca si cel de urcare, drumul cu gropi nepermitand o viteza foarte fabuloasa de deplasare. Cezar ca urmare pierde detasat trenul de orele 17.00 p.m. si reuseste sa prinda la mustata Dacosul de 17.45 p.m. din autogara de langa Subarini. Gaseste ca printr-o minune loc, desi nu avea rezervare, si il va astepta o frumoasa calatorie de 5 ore pana in Bucuresti. Lung drumul, dar frumoasa tura si un loc nou pt. el. Isi dorea de mult sa ajunga la refugiul din Iezerele Cindrelului, asa ca i l-am facut cadou de ziua lui ! La multi ani !

Clabucetul Azugii - 6 noi. 2011

Ziua de duminica este o zi mult mai lejera decat precedenta, nu ca am fi facut sambata cine stie ce traseu, dar am avut parte de proiectii de alpinism, de' mi venea maine sa ma apuc sa invat serios alpinism, atat de faine au fost. Duminica dimineata suntem destul de indecisi ce sa facem, Cezar vorbeste cu Marlene si cu Dinu, apoi cu tot felul de domni de pe la CAR pe care eu nu ii cunosc, si pana la urma castiga detasat Clabucetul Azugii. Afara este o zi superba, ni se lungesc iarasi ochii si urechile dupa creasta Balaurului, dar trenul meu de la ora 18.00 p.m. este un dat iremediabil. Urmatorul tren l-as avea tarziu seara si as ajunge mult dupa miezul noptii acasa in Sibiu.

Cu fara prea multa tragere de inima ne indreptam spre gara, de unde luam un microbuz spre Azuga. In Azuga lasam bagajul meu la tanti de la bilete in gara si o luam la pas alert spre partia de schi. Traversam toata Azuga, intram pe forestierul de valea Azugii si, la prima bifurcatie cu valea Limbaselului, ocolim pastravaria pe undeva prin spate pentru a gasi o potecuta, care incet incet ne duce fix in culmea matematica ce iese in Clabucetul Azugii.

Muchia urca destul de sustinut prin padure, asa ca parcurgem foarte repede diferenta de nivel de max 500 de metri care ne desparte de acoperisul Azugii. Din padure iesim undeva intr-o poienita, care pe masura ce urcam iese la gol alpin si ne ofera privelisti din ce in ce mai frumoase.

Din spatele nostru la circa jumatate de ora vor venii niste nenii mai batrani de la FDC Bucuresti, ii lasam sa ne depaseasca si pe Clabucetul Azugii.










Clabucetul Azugii este amplasat foarte strategic si se pot vedea simultan toate gruparile de munti din valea Prahovei: Baiului si Neamtului cei mai apropiati, apoi Piatra Mare si Postavaru, Bucegii care domina perspectiva prin masivitatea lor, si undeva in fundal de dupa Bucegi isi scoate capul timid Piatra Mica din Piatra Craiului. Daca pana in acest moment zisesem ca e irelevant sa faci o tura pe Clabucetul Azugii, ca nu se merita, mai ales avand in vedere ca era o zi asa de faina de facut ture serioase, acum insa ajungand aici sus si avand aceasta priveliste, mi-am dat seama cat sunt de norocoasa ca am prins asa o vreme si am vazut asa peisaje. Cezar spre exemplu data trecuta, cand mai urcase pe aici, avusese numai ceata si nu vazuse nimic.

Clabucetul Azugii - vedere spre muntii Baiului si zona unde urca telescaunul la partia Sorica si Cazacu

Clabucetul Azugii - vedere spre creasta muntilor Neamtului

Clabucetul Azugii - vedere spre muntii Piatra Mare cu stancile semete ce coboara spre Cascada Tamina

Clabucetul Azugii - vedere spre muntii Postavaru cu stancile din peretele Animalelor

Clabucetul Azugii - vedere spre muntii Bucegi si codita din muntii Piatra Craiului

Clabucetul Azugii - poza de dans sportiv la inaltime (adica altitudinea, nu inaltimea de la sol !)

Mancam pe varf, sau mai bine zis sub varf intr-o gaoace a dealului, ca sa fim feriti de vant, ne facem apoi siesta acolo pana incepe sa se simta frigul si apoi ne gandim la traseul de coborare. Initial Cezar vroia sa coboram undeva mult in dreapta si sa ne intoarcem nu stiu cati km pe valea Limbaselului, pt. ca asa facuse el data trecuta cand era ceata. Eu insa numai ce mai uit mai bine si vad un picior dezgolit care coboara spre o stana si spre padure mult mai in stanga, deci mult mai aproape de punctul unde va trebui noi sa inchidem circuitul (adica la pastravaria de la bifurcatia Azugii-Limbasel). Incepem sa coboram pe acest picior care se numeste piciorul Cenuseroaiei si in scurt timp se contureaza si mai bine directia de coborare a muchiei spre padure. Ne-am mai scurtat drumul de intoarcere pe forestier.

Depasim prima stana parasita si aflata mai la altitudine si tot coborand pe muchia matematica a piciorului Cenuseroaiei vedem jos in zare si stana inca activa vara cu toate acareturile necesare de jur imprejur.

Tot drumul de coborare avem o priveliste minunata spre muntii Postavaru si Piatra Mare, iar in dreptul stanei, ca sa fie hotelul de 5 stele cu dotari complete, vedem in zare si Bucegii.

In poza de sus si cea de jos, stana de pe piciorul Cenuseroaiei cu vedere spre muntii Postavaru, respectiv muntii Bucegi

Dupa ce depasim stana vom intra in scurt timp in padure, asa ca mare lucru nu mai vedem. Doar un copac vanjos si foarte frumos este imposibil sa nu-l remarcam, pt. ca strajuieste poteca si intrarea in padure cu coroana sa vasta si colorata de toamna.

Coboram doar matematic pe muchie si, intr-adevar, dupa ce depasim un drum forestier mai prost, ajungem in scurt timp in apa de pe valea Limbaselului. Din noul drum forestier din Limbasel mai mergem vreo 2-3 km pana ajungem din nou la pastravarie si inchidem circuitul inceput de dimineata.

In Azuga ajungem destul de devreme (zicem noi), drept pt. care intram la principalul restaurant din centru la o ciorbita de burta. Nu se putea incheia tura fara ciorba de burta. Problema a fost ca a durat atat de mult pana ne-a adus ciorba aia de burta, incat am ajuns in gara cu fix 5 minute inainte de trenul lui Cezar (motiv pt. care a mers gratis fara bilet). Eu am mai avut de asteptat apoi in gara destula vreme pana la trenul meu care avea sa ma duca zic ei rapid spre Sibiu.

Muchia Lunga - cab. Diham - 5 noi. 2011

Dupa ultima mea revedere cu Bucegii m-am indragostit din nou de munte, si nu de orice munte, ci de Bucegi. Bucegii care m-au invatat pe parcursul unei decade cum sa merg pe munte, cum sa schiez pe munte, cum sa merg pe vai, cum sa ma dau pana si cu bicicleta. Vazand ca toti cunoscutii mei se duc la Festivalul Alpin de la Busteni, ma invit si eu acolo, desi in teorie nu avea ce cauta acolo, ca nu eram in CAR. Ii spun lui Cezar ca vreau si eu sa vin si cu putine insistente obtin raspunsul lui Dan Vasilescu care suna ceva de genul ca se gaseste loc.

Ma trambalez cu acceleratul de Sibiu pana in Busteni, 4 ore interminabile si pline de emotiile revederii atator cunoscuti vechi. Eu in teorie stiam ca ma voi vedea cu Cezar, Irina si Laviniu, Minerva si Zsolt si cam atata ! Surpriza mea a fost insa mult mai mare, revazand pe Daniel Sardan, Dana Gradinaru, Cata Pobega si Alex Gavan ! Si cred ca lista nu se termina, ar mai continua cu Mihai Cernat, Cristi Laudoniu, Cristi Iacob, Liliana Becea etc etc etc ! Vremuri vechi, amintiri vechi ! L-am zarit la un moment dat si pe Laurentiu Barza, dar fiind aglomerat nu am apucat sa vorbesc cu el.

Ajung vineri seara in Busteni, astept si trenul lui Cezar care ajunge dupa al meu si cu mic cu mare ne indreptam spre Caminul Alpin. La camin pe hol lume multa, dar in camera noastra nimeni. "Eh, zicem noi, or sa vina la noapte probabil clujenii cu care trebuia sa stam in camera!" Dar a doua zi de dimineata ne trezim tot numai noi in camera si chiar mi s-a parut frig din acest motiv. Sambata dimineata Dinu Mititeanu propusese o tura pana in Timbalul din Balaur, dar cum plecarea era foarte de dimineata, eu am zis din start pas, in ideea ca voi vedea eu a doua zi cu cine si unde voi merge. Nici lui Cezar nu ii suna ceasul la matinala ora de 6.00 a.m., asa ca pe la 8.00 a.m. ne trezim amandoi. Alegem sa mergem pe muchia Lunga pana la Dihamul Militar prin vf. Grecului, apoi sa facem un popas la mama Oara la cabana Diham pt. o ciorbita bine-meritata si visata. Bun planul, mai ales daca implica mancat pe munte.

Plecam de la Caminul Alpin si pe la capatul drumului forestier de valea Cerbului incepem sa urcam pe niste poteci pt. a iesi in muchia Lunga. Orice poteca ascendenta o consideram buna, asa ca alegem la intamplare un drum suficient de lat care urca mai tare si pe care simtim ca vom castiga repede altitudine.

Mergem prin padure mult si bine, iar culorile frunzelor sunt superbe. Cand ma intrebam cat mai dureaza, hopa sus ca ajungem in zona varfului Grecu. Sedem frumos pe iarba in poienita si ne tot uitam si ne minunam de abruptul Bucegilor, iar cand ni se face frig o luam din loc. Putin mai sus de noi era varful propriu-zis cu o poiana si o belvedere si mai si, dar noi ne-am grabit sa ne uitam la vaile alpine. Si nu regret, caci ma uit iarasi la vaile mele dragi si nu-mi mai stapanesc bucuria ca am venit "acasa"!

Cezar urcand spre varful Grecului, varf care se afla pe undeva cam de unde faceam eu poza

Vedere de pe varful Grecului spre muntii Postavaru si Piatra Mare

Vedere de pe varful Grecului spre muntii Baiului si Azuga se vede jos in vale

Vedere de pe varful Grecului spre abruptul vailor prahovene, mai ales Cerbul si Morarul

Dupa panoramele din varful Grecului intersectam si marcajul care vine de undeva de la Azuga si ne leaga de civilizatia de la Diham. Mergem mai departe pe poteca ce se indreapta pe muchie spre Dihamul Militar si lasam indarat saua Grecului prin care se vede o ultima instantanee de Baiului.

In drum spre Dihamul Militar ne mai oprim pe la o stana ca sa o investigheze Cezar, verdictul este cam dur, dar nu avem ce-i face, este cam darapanata. Continuam tot pe muchie, desi traseul o ia pe undeva pe curba de nivel, si din varful muchiei de dupa stana zarim in vale si Dihamul Militar. Fac repede o poza pana nu intru in raza interdictiilor de fotografiere.

Din Dihamul Militar mai mergem putin pe curba de nivel si in scurt timp iesim in marea saua Baiului, unde de ceva vreme a aparut o noua pensiune, si ca urmare au mai aparut si cateva jeep-uri direct proportionale cu pensiunea mentionata.

Muchia Lunga de unde venim noi vazuta din saua Baiului (acolo unde e galma aia era parca stana)

Aglomeratie mare in saua Baiului: pensiuni, masini, blue-jeans, adidasi, tocuri inca nu am vazut. Pt. ca in saua Baiului suntem putin speriati de cohortele care se indreapta in blugi si adidasi spre cabana Diham, ne gandim noi mult si bine si avem o idee stralucita. Sa mergem mai intai spre cabana Poiana Izvoarelor, de acolo trecem peste muchie si coboram in drumul care vine de la Pichetul Rosu spre cabana Diham.

Mergem pe un drum de semi-taf/semi-caruta si imi amintesc ca am mai facut acest traseu acum foarte multi ani cand am venit la un revelion in Busteni cu colegii de atunci de la Impact. Revelion de baut si dansat ! Cezar insa nu a mai mers niciodata pe acest drum de legatura dintre saua Baiului si Poiana Izvoarelor, asa ca pt. el este un element de noutate binevenit si daca stau sa ma gandesc mai bine, panoramele din sumedenia de poieni traversate sunt destul de incantatoare.

In poza de sus si cea de jos, avem o vedere spre muntii Baiului din zare, respectiv spre abruptul prahovean

Nu apucam sa ajungem la cabana Poiana Izvoarelor, ca ne si intersectam cu drumul care trece peste culme si se indreapta vertiginos spre cabana Diham. Inca o sumedenie de priviri aruncate spre vaile de abrupt si un suspin ca nu avem timp de facut asa ceva acuma, dar proiectia alpinistilor programata dupa-masa va merita totusi. In drum spre cabana Diham intalnim insa in poteca o pereche de bocanci rupti si atarnati in copac asa sugestiv, ca si cum acele crengute ar fi vrut sa se rupa de copacul lor si sa mearga putin la plimbare prin Bucegi.

Dupa ce lasam bocanceii cumintei in copac, mergem mai departe pe binecunoscutul drum spre Diham si incepem sa ne minunam de constructiile care au aparut in ultimii 5 ani si aici la Diham sus. Se pare ca sunt proprietate privata si ma bucur ca totusi stapanii lor le-au proiectat din lemn cu un aspect exterior destul de placut. Cred ca in timp, aici sus la Diham se va dezvolta un mic catun de vacanta.

Mai nou nu mai putem merge pe drumul ce duce direct la cabana, ci trebuie sa ocolim proprietatile private si sa venim de sus spre cabana Diham, cabana unde ne asteapta o sumedenie de mirosuri calde de ciorba. Miam-miam ! Asta era si scopul excursiei pana aici: o ciorba la mama Oara (cabaniera).

Coboram spre noua cabana si ne uitam cu regret la urmele cabanei vechi care a ars. Imi aduc aminte ca nu am apucat sa vin decat o singura data aici, acum vreo 10 ani cred si imi amintesc o cabana de munte veritabila care iti inspira caldura muntelui, chiar daca afara era frig si numai inauntru era cald. Acuma insa cabana mare si noua parca este iesita din scara muntelui si nu se adapteaza atat de bine la contextul inconjurator.

La cabana Diham printr-un anunt ni se aminteste cat de frumoasa este natura si creatia.

Eu cu Cezar pe masutele butuci din fata la cabana Diham

Doua ciorbe de burta si o mamaliguta cu lapte acru care au intrat instantaneu in stomacurile noastre

Si efectul ciorbei de burta mancate pe nerespirate este siesta in fata cabanei Diham, la soare, la munte, cu ochii spre vaile Bucegilor.

Cu greu reusim sa ne urnim spre caminul alpin, abia cand frigul incepe sa se faca simtit ne simtim obligati sa plecam din fata cabanei, unde ne-am petrecut vreo jumatate de ora de plaja combinata cu siesta. Gandul ca trebuie sa mergem sa stam inauntru la o proiectie nu prea ne incanta, muntele ne atrage mai tare, dar totusi ne miscam cu talent la vale spre saua Baiului si apoi spre Gura Diham. Nu regret insa ca ne-am dat peste cap sa ajungem la proiectie. Oricum am intarziat si oricum s-a intarziat ora de incepere a proiectiei, asa ca fix in momentul in care ajungem noi la caminul alpin, vad in sala deja plina ca imi face cu mana Irina sa vin pe niste locuri inca libere din spatele lor. Proiectia a fost foarte interesanta, o groaza de locuri si de trasee care nici nu mi-as fi imaginat ca se pot face. Mi-a stranit interesul nu pt. a ma antrena sa fac si eu asa ceva, dar mi-a starnit elanul de a ajunge si eu in locuri banale la care visez si pt. care intotdeauna se gaseste lenea sau comoditatea sau lipsa de ... si lipsa de ... sa nu ma duc. De anul asta cred ca se va gasi insa si deviza lui Irina: "Daca poti visa la ceva, inseamna ca esti capabil sa realizezi acel lucru !"