Cum se pot face 9 h pana la cabana Turnuri ? - 21-22 ian. 2012

Zilele trec si lunile asemenea si dorul ma duce catre gasca cu care mergeam pe munte cand locuiam in Bucuresti. Multe amintiri imi trec prin fata ochilor si ma decid ca nu mai pot rezista si ca trebuie sa ne mai vedem pe la vreo cabana ceva, prin locurile care ne-au unit pasii atatea ture prin munti. Bucurestiul castiga de data aceasta, oamenii insisi, prin felul lor de a fi, chiar daca sunt bucuresteni sau locuiesc acolo, tot oameni sunt si sunt prietenii mei. Chiar daca locuiesc la Sibiu, nu inseamna ca ei nu mai sunt sau ca i-am uitat sau ca nu mai am treaba cu ei. Inseamna doar ca ne vedem putin mai greu, dar, culmea, ne vedem mai des decat cu altii mai de-aproape.

Vorbisem asadar cu Danuta sa mai mergem in gasca de munte pe la vreo cabana - ramasese peste doua saptamani, numai ca intre timp Danuta a plecat in Austria, asa ca eu am ramas cu Theo Bunica si cu Radu sa mergem la vreo cabana. Nu mai reusim sa strangem alti amatori, se pare ca este prea banala propunerea asta, dar veti vedea cat de "banal" a fost totul. Fiind iarna, instinctele mele sunt inca destul de conservatoare si prefer ceva mai pasnic decat dormit pe la refugii, prin zapada si altele asemenea. Trec in revista cu Theo o sumedenie de cabane si pana la urma ramane un Fagarasi, fiind mai aproape de mine si mai departe de ei, dar ceea ce nu il deranjeaza pe Theo. In Fagarasi avem in ordine: Sambata, Turnuri, Negoiu si Barcaciu. Raman in topul alegerilor Turnuri si Barcaciu, pt. ca Theo nu a mai fost niciodata pe aici si, dupa ce prezint eu traseul spre Turnuri ca fiind mai interesant, ramane optiunea definitiva: mergem la Turnuri.

Din Sibiu nu prea se arata mari amatori, asa ca sambata dimineata ma indrept fara prea mare avant spre Fagarasi. Reusesc sa ma intelnesc cu Theo &co abia pe la 11.30 a.m. la capatul orasului Victoria, mergem si lasam masina mea in parcare la uzina de acolo (zambesc eu frumos la paznic) si mai departe o luam pe drumul inzapezit ce duce la Sumerna si apoi pe drum cu zapada proaspata spre cabana Fata Padurii sau Arpasu Mic. Drumul este virgin, cu urme vechi de masina si un strat proaspat de zapada pufoasa, asa ca micuta Kia a lui Theo este pe post de plug si arunca zapada in laturi cand avanseaza incet incet. Theo este putin nelinistit si nici eu nu stiu sa ii spun cat mai avem pana la cabana, dar speram ca avem mai putin inainte decat daca ne-am intoarce. Perseveram. Reusim, ajungem la cabana Fata Padurii, lasam masina in curte la niste neni foarte draguti si binevoitori, ne echipam si plecam pe la orele 13.00 p.m. in sus spre cabana Turnuri.

Baietii sunt foarte incantati de zapada si de pomii incarcati cu puf nou alb. Poze, clickuri de aparate, mai scot si eu aparatul foto si mai trag cate o poza. Dar eu vreau sa ajung la cabana si sa simt acolo aerul Fagarasiului stancos, asta era de fapt problema mea, vroiam marile inaltimi, nu autostrazi pavate cu zapada. Mai avem (credeam eu) vreo 4 ore pana la cabana, cel putin atat am facut anul trecut tot prin februarie, numai ca de data aceasta aveau sa se dubleze considerabil timpii de parcurs, caci a nins proaspat si nu este poteca batuta.

Din drumul forestier facem dreapta pe firul vaii pe un nou drum forestier, fara urme, cu zapada proaspata. Radu incepe sa bata urme, eu dupa el, si inaintam incet incet. Ajungem pe la gaura din mina cu potential uraniu si ne gandim sa sunam la cabanier sa ii spunem sa ne faca de mancare, ca deja ne chioraiau matele de foame si nu eram nici macar la jumatatea drumului. Radu suna si apoi vine foarte zambitor din urma si ne zice ca a spus cabanierul ca va cobora sa ne bata urme, fiindca zapada este foarte mare pe sus. Si noi tot vom spera urmatoarele 7 ore sa intalnim acele urme batute. De la mina de uraniu continuam pe drum, si inca o curba, si inca o curba si tot am impresia ca ne apropiem de finalul drumului forestier, dar nu, cand zic ca se termina si incepem sa urcam, mai vine o curba si noi inaintam incet incet prin zapada proaspata = per total vreo 2-3 ore de mers numai pe cei 5 km de forestier.

In sfarsit ajungem la capatul drumului forestier si speram ca pe masura ce vom urca in padure sa fie zapada mai mica. Este mai mica doar la inceput, dar crengile incarcate de noua ninsoare trebuiesc date din drum, marcajul se pierde pe copacii ninsi si ei si este greu lizibil, urmele vechi sunt prea sterse, asa ca pierdem mult timp, foarte mult timp. Si asta era numai inceputul !

Spre capatul drumul forestier: din fata in spate suntem Theo, eu, Radu si Adi

Ca un facut, cand incepem sa urcam mai abrupt, lui Adi (prietenul lui Radu) incepe sa ii cedeze un genunchi si merge foarte incet. Mie imi ingheata picioarele, pt. ca mi-am pus sosete prea groase de lana si bocancii imi stau prea stransi, schimb sosetele si cu un strat de aer tampon pot misca degetele si mi se dezgheata, altfel as fi degerat pana sus. Mai ne oprim la cate un ceai, mai o caprioara cu funduletul alb si uite asa nu ajungem nici macar la primele poduri amenajate pe poteca. Cert este ca spre orele 16.30 p.m. noi abia ajunsesem la primele valcele de depasit si incepeam sa coboram furtunos de la altitudinea cu greu castigata de 1200 metri. Poteca ”urca” in coborare, asa este traseul la Turnuri: dupa ce urci de'-ti sar ochii din cap, incepi sa cobori, ca sa ai apoi de urcat inca pe atat. Incepe sa se apropie inserarea, temperatura scade si eu cu Theo incepem sa inghetam cat timp asteptam dupa Radu si Adi, asa ca o luam la pas inainte si simt ca parca mai imi revin cand mergem fara oprire. Mergem destul de bine dupa parerea noastra, ajungem cand tocmai se intuneca de-a binelea la semnul indicator care ne spune ca viram in stanga sus si mai avem o ora si jumatate pana la cabana. Mult a fost, putin a ramas, increzatori ne avantam mai departe, cu Theo la inaintare si ne continuam sirul povestirilor despre viata fiecaruia de cand nu ne-am mai vazut. Acuma ca terminaseram cu poteca serpuitoare pe un milion de valcele si mai ales ca terminaseram cu coborarea, in sfarsit puteam sa urcam si sa castigam altitudine. Cel putin asa credeam noi ! Desi imi este foame, nu mai ne oprim, sperand sa nu mai repet prostia sa nu imi mai iau destula mancare la mine (crezand ca facem numai 4 ore pana la cabana ca iarna trecuta). Eu de obicei caram ciocolate si altele la mine ture dupa ture, mergeau parca mai mult dulciurile pe munte decat mine, acuma le-am lasat acasa, zicand sa se mai odihneasca. Cred ca face parte din legile lui Murphy, cand nu iti iei mancare, fix atunci se tripleaza traseul si mori de foame.

Continuam urcarea, mai intai pe dreapta vaii ce urca la Turnuri/Podragu, apoi trecem pe stanga ei, urmarind pasii care cu greu se mai vad pe sub noul strat de zapada (si pasii erau abia din ziua precedenta). Dupa ce terminam si urcusul pe partea stanga a vaii, iesim din nou in vale si stiu ca undeva trebuia sa traversam valea si incepeau ultimele serpentine de maxim jumatate de ora pana la cabana. Este insa intuneric, pasi nu se mai vad niciunde, caci a venit o avalansa pe vale si a acoperit toate urmele, marcaj nu mai vedem de partea cealalta a vaii, asa ca incepem sa cautam acul in carul cu fan. Urcam mai sus pe firul vaii cautand continuarea potecii, dar nu gasim nimic. Hotaram pana la urma sa o luam in sus stiind ca vom gasi poteca la un moment dat, doar stiam ca va merge si pe curba de nivel spre directia cabanei, dar zapada nu ne lasa. Este abrupt, zapada ne vine pana la brau si este atat de pufoasa, ca numai dupa ce o calci bine in picioare vreo cateva minute, reusesti sa inaintezi un metru cu indulgenta. Incercam in van in stilul asta ceva vreme, dar renuntam, asa nu ajungem nicaieri, si peste 3 ore vom fi tot aici si mai obositi, si mai inghetati, si mai infometati si fara sac de bivuac. Cautam plini de speranta urmele promise de cabanier, dar se pare ca nu a coborat chiar pana aici, eram departe de cabana intr-adevar, la maxim jumate de ora. La un moment dat vedem si o luminita jos in vale, sperand sa fie Radu si cu Adi care ne-au ajuns din urma cat cautam noi poteca. Este insa numai Radu, care asteptand inghetat dupa Adi, pana la urma a luat-o din loc ca sa nu faca hipotermie. Incercam sa prindem semnal sa il sunam pe cabanier sa vina dupa noi, doar suntem la jumatate de ora de coborare de cabana, dar nu prindem nici Orange, nici Cosmote. Marketingul ca stiinta nu ajunge pana pe Valea Arpasului, desi in zare se vad luminitele civilizatiei din Arpasu de Sus. Civilizatia este departe, iar noi aici suntem pe cont propriu.

Pana la urma Radu ramane sa il astepte pe Adi sau sa se duca dupa el, caci se mai incalzise in miscare, iar eu cu Theo ramanem pe pozitiile din fata la sapat poteca prin zapada de un metru. Ne intoarcem la ultimul marcaj si cu greu Theo reuseste sa vada pe un ciot de copac, partial acoperit de zapada, un marcaj pe partea cealalta a vaii.

Zona de traversare a vaii de sub Turnuri (cand urci de pe stanga pe dreapta), poteca si marcajul fiind pe la ciotul acela pe unde se vad omuletii in coborare de a doua zi (tineti minte ciotul, va poate ajuta cand cautati poteca iarna pe zapada si pe intuneric !)

Marcajul este acuma in fata noastra, dar poteca este acoperita de o avalansa si noi sapam ca sa inaintam macar 5 metri in altitudine si nu reusim deloc. Poteca imi amintesc ca urca putin abrupt, apoi mergea in serpentine, deci daca prindem o serpentina, avem sanse ca macar pe latimea potecii sa nu urcam abrupt si sa gasim o portiune cat de cat plata sub zapada de juma' de metru. Eu il tot incurajez pe Theo, stiind ca este aproape cabana si, desi reusim sa inaintam foarte incet, inaintam cat de cat si mai zarim marcajul pe copaci, apoi cand ajungem in padure apar si urmele de ieri ale cabanierului si este un pic mai usor. Este o scurtatura care scuteste multe serpentine si Theo urca acuma pe vechile urme ca pe scara, doar ca toata poezia asta tine pana la noi urme de mici avalanse ce trebuiesc sapate. Pana acuma eu am fost protejata ca personaj feminin si nu am fost la inaintare, dar Theo bate poteca de ceva ore bune, asa ca acuma oboseala incepe sa isi spuna cuvantul. Se opreste din ce in ce mai des, il doare si putin ficatul, asa ca ma roaga sa mai merg eu in fata cat se vad cat de cat urmele vechi si este mai usor de inaintat. Merg eu o perioada in fata, dar oboseala de a merge pur si simplu prin zapada mare ma rapune si pe mine val vartej la prima avalansa prin care trebuie sa sap transee. Dau din picioare in gol si pur si simplu nu avansez, si avem deja vreo 7 ore de batut poteca incepand cu forestierul de jos. Theo mai trece el in fata pe portiunile mai dificile, apoi iarasi ma lasa inainte, fiind obosit. Eu renasc pentru cativa zeci de metri, dupa care incep sa ma opresc si eu din ce in ce mai des. Povestea asta se mai repeta de o infinitate de ori si abia cu 200 de metri inainte de cabana vedem urmele facute de cabanier, proaspete, pe tava, ca pentru noi, un fel de premiu = daca ne-au tinut nervii sa batem poteca pana aici, aici avem poteca deja facuta, sa nu ne innecam ca tiganu' la mal pe ultimii 200 de metri. Chiar si asa, cu urme cu tot, ne miscam foarte greu, mai ales eu ma resimt in reluare dupa innotat prin zapada si ultimele serpentine mi se par interminabile. Reusim sa ajungem in cabana, eu cu Theo (ca la restul mai dureaza), abia la orele 21.30 p.m., dupa aproape 9 ore de inaintat prin nameti, iar pe ultima portiune de cand am traversat valea, portiune care in teorie o faci in maxim 45 de minute, noi am facut cateva ore bune, in primul rand cautand poteca, apoi sapand urme printr-o zapada gigantica.

Cand intram in cabana nea' Nelu este foarte binedispus (juca table cu un baiat) si ma intreaba de ce arat asa de rau si ce am patit ?! Ma intreb oare cum as fi putut arata dupa 9 ore de innotat prin zapada, ultimele doua ore de batut si poteca la schimb cu Theo prin nametii cei mai mari. Cu greu reusesc sa ma dezbrac de hainele ude, noroc ca gore-tex-ul a tinut de data asta. O parazapada oricum cedase demult, iar manusile eram deja la a doua pereche care se udase si ea si supra-manusile i le lasasem lui Radu in asteptarea sa de inghetat dupa Adi. Ma dezbrac si ne punem la masa sa mancam.

La masa bem un ceai cald pe nerasuflate, caci nici apa nu mai ne opriseram sa bem in ultimele ore. Apoi asteptam cu nasat ciorba de fasole, care se tot incalzeste de juma' de ora. Cand sa ne apucam sa mancam, apare si Radu cu rucsacul lui Adi si fara Adi. Cica venea si Adi incet incet cu genunchiul si ca nu mai putuse sa inghete dupa el si ii luase rucsacul si venise la cabana. Mancam ciorba, mancam si un pic de tocanita de cartofi, dar nu foarte mult (eu cel putin simteam ca vomit de la efort, daca mancam mai mult), si apoi cadem rupti in pat. Theo reuseste sa mai reziste in asteptarea lui Adi, dar este prea obosit ca sa mai se duca dupa el. Se duce cabanierul pana la urma si eu adorm pana vine cu Adi la cabana. Il gasise cabanierul inspre miezul noptii la mai putin de cateva sute de metri de cabana, isi facuse culcus in zapada pe crengi de brad ca sa stea acolo peste noapte, fiind prea epuizat psihic de drumul lung si fizic de durerile genunchiului. Dar bine ca am ajuns cu totii pana la urma.

Poza de grup a doua zi de dimineata (de la stanga la dreapta): Adi, Radu, eu (Iuliana) si Theo

In poza de jos si cea de sus, cabana Turnuri duminica dimineata, cand spre disperarea noastra, iarasi ninge (nu mai vrem sa batem poteca)

Duminica dimineata ma trezeste Theo mai devreme decat mi-as fi dorit eu dupa o tura de 9 ore prin nameti, si este putin ingrijorat ca ninge iarasi si ca va trebui sa sapam noi urme. "Oh, nu, nu vreau sa ma sap iarasi prin zapada, chiar daca este si la vale, imi ajunge !" In pozele de jos se poate vedea stratul "subtire" de zapada si transeele sapate cu o zi inainte prin care acuma vom avansa mult mai comod la vale.

In sinea noastra, speram ca intoarcerea sa ne ia mai putin si intr-adevar, asa a si fost, ne-a luat mai putin cu numai 3 ore decat urcarea din ziua precedenta, timpii morti fiind mai ales asteptarea lui nea' Nelu care statea in spate cu Adi, care mergea foarte incet din cauza genunchiului. Pe portiunea pana in vale, de unde sapaseram transee cu o seara inainte timp de 3 ore, am facut acuma la coborare numai jumatate de ora.

Apoi pe partea urcatoare a traseului de coborare incepem sa resimtim oboseala. Pe curbele urcatoare eu ma tot opresc sa mai mananc din sandwich-ul facut la cabana, mai prind putere vreo 15-20 de minute si povestea se tot repeta pana termin si sandwich-ul asta si nu mai am mancare. Noroc ca are Radu vesnicele sale curmale datatoare de energie ! Ajungem si la drumul forestier, unde eu cu Theo ne punem pe asteptat, inghetat, repectiv imbracat cu ce mai avem. Intr-un final ajung si nea' Nelu si cu Adi dupa aproape jumatate de ora distanta fata de noi. Luam din nou in primire drumul forestier, drum care pt. mine va fi piesa de rezistenta, la care voi ceda din pacate: de foame, de oboseala, de nervi ca in loc sa coboare, drumul asta urca mereu. Ajungem la Cabana Fata Padurii pe la orele 16.00 p.m., dupa aproape 6 ore de mers, cu 2 ore mai mult decat am facut in februarie anul trecut la urcare.

La Cabana Arpasu, teoretic promisesem cabanierului ca il iau cu Jessie cu tot la Sibiu, doar ca masina mea era la Victoria, iar in masina lui Theo nu incapeam decat 5 persoane fara caine. Ar fi insemnat ca Theo sa ma duca pe mine la Victoria, iar eu sa vin prin Arpasu' de Sus sau inapoi pe drum spre Cabana Fata Padurii, daca m-ar fi asteptat nea' Nelu. Deja imi dadea cu virgula: ar fi insemnat sa fac o deviatie de drum destul de dificil si cu zapada multa si eram tare obosita. Norocul meu este ca lumea tocmai pleca prin masini de la cabana si ma iau si pe mine unii pana in Victoria, ajungand astfel mai repede la masina si respectiv acasa la Sibiu in deplina integritate. Pentru ca nu am mai fost 5 oameni si un caine in masina lui Theo, a incaput si cabanierul cu Jessie a lui cu tot pana in Victoria.














Poze de la Theo in care apar si eu, sau si eu si Radu, sau si eu si Adi