Pe un nou traseu la fosta Cabana Fantanele - 24 martie 2013

Ratza e in Piatra Tarnovului cu valcenii, Marius e la Bucuresti cu familia, si noroc ca-l vad pe Bucur online pe FB. Cand pronunt cuvantul o tura maine, parca se deschid cerurile, abia asteapta sa vina, nici ei nu mai pot sta in casa. Gandul imi zboara catre satele Marginimii Sibiului, atat de aproape de noi, atat de incantatoare si atat de linistite si pasnice. Putina lume merge acolo unde vreau eu, majoritatea merg in Marginimea Sibiului cel mult la o pensiune si se distreaza, Eu insa vreau sa simt poteca sub bocancul piciorului, vreau sa injur drumul care urca abrupt prin padure, vreau sa ma pierd, vreau sa ma bucur ca regasesc poteca, vreau sa ma doara picioarele si sa simt apoi odihna binefacatoare intoarcerii acasa. Si atunci sa fie ruinele fostei cabane Fantanele, cu plecare din satul Sibiel, dar totusi pe un drum pe unde nu am mai fost, am eu un gand ascuns.

Sambata seara am oaspeti de pe couchsurfing si ma simt foarte bine cu ei: oameni tineri, deschisi, plini de dorinta de a pasi in necunoscut si de a invata de toate. Ma binedispun teribil si adorm tarziu in noapte fascinata fiind de ce oameni deosebiti mi-au pasit pragul casei: de un bun simt extraordinar si de o sensibilitate extraordinara, cu o comunicare mult prea naturala intre noi inca de la inceput, asa ca ma simt onorata ca i-am avut ca oaspeti, chiar si numai pentru o noapte. Ca urmare am dormit putin, ma trezesc devreme cu emotia reintalnirii cu natura atat de draga mie si pe la 9.00 a.m. vorbesc cu Bucur si ramane sa vina sa ma ia pe la 10.00 a.m. Pornim spre Sibiel, parcam putin dupa marea pensiune cu nu stiu cate niveluri care strajuieste grotesc Valea Sibielului si mai departe o luam la pas cufundandu-ne in linistea padurii. Suntem departe de civilizatie si nimic nu ne mai sta in cale.

Traseul nostru porneste din acelasi punct cu cel ce urca la fosta Cabana Fantanele prin Dealul Cetatii Salgo, trecand peste un podet Valea Sibielului. De data asta nu mai am de gand sa repet traseul pe muchie, ci vreau sa o iau pe firul Vaii Cetatii, pe marcajul ce merge pana acolo si stiu ca trebuie sa iasa in muchie undeva inspre Poiana Godia.

De data asta insa i-a venit sorocul lui Valea Cetaii si incepem sa urcam incet pe firul vaii. Bucureii nu au mai fost niciodata pe aici si sunt foarte incantati, mie imi fac ochii ca girofarele dupa marcaj, ca nu cumva sa pierd traseul. Incepem sa urcam pe vale, valea urca foarte incet si domol, mai intalnim tot felul de poteci care urca in sus pe versant, dar daca traseul este pe Valea Cetatii, atunci pe firul vaii o tin si nu ma abat din drum pana mi se pare mie ca este cazul sa parasim valea, ca stiam ca la un moment dat trebuie sa parasim si valea.

Valea Cetatii este prietenoasa, pustie, primitoare, dar cu zapada si gheata proaspat asternute, cu labute de catel care trec succesiv prin impostazele de caprioara, mistret, ras si iepuras (noroc ca nu a fost si urs), cu raze de soare care a tot incercat saracul sa iasa toata dimineata, dar pana la urma a sfarsit imbatat intr-o ninsoare autentica de iarna, cu un covor de frunze pe jos de asta toamna, cu de toate, cu tot ce aveam nevoie sa gasesc acolo ca sa ma regasesc pe mine.

La un moment dat apare un fel de bifurcatie, adica paraul are si un paraias mai mic, iar in directia in care mergeam noi valea se infunda, cotind insa brusc la dreapta. Cui naiba ii trecea prin cap ca valea o sa coteasca la dreapta, cand eu ma asteptam ca valea merge inainte si ca doar noi trebuie sa urcam abrupt in culmea din dreapta noastra. Dar daca ma uitam pe harta mai bine, as fi aflat.

Daca valea o coteste la dreapta, o cotim si noi dupa vale, urcam in continuare domol, incet, alene, fara sa ne grabim, tot pe urmele de catel. La un moment dat intersectam un drum ce vine din stanga din muchia Fantanele si descoperim ca in sfarsit marcajul nostru paraseste valea si vom urca abrupt in sus spre dreapta.

Drumul pe care urcam parca este de pe vremea romanilor: pietruit, dar nu este mana omului, ci de mana naturii, cu lespezi patinate pe margine si cu copaci contorsionati cu tulpina alburie si multi, multi mesteceni prin zona. Vedem si primele colibe de la salasul care incepe si nu se mai termina decat peste nu stiu cate dealuri sus in munte, la brazi unde nu mai este loc de coliba baciului.

Suntem foarte fascinati de aceste colibe, mai ales de una care are chiar si lacat, desi acoperisul ei este complet prabusit si ai putea foarte bine patrunde prin efractie de sus in jos, decat pe usa cum este normal. Pozam in toate partile si Bucur se arunca fericit pe iarba sa admire peisajul. Ce sa admiri, ca inghetam !

Urcam pe panta inierbata si ajungem in drumul de culme cu marcaj din piciorul Fantanelelor ce trecea pe sub Cetatea Salgo si acum merge grabit nevoie mare spre fosta Cabana Fantanele. Pe aici toate sunt cu "fosta" in fata: fosta cetate medievala Salgo, fosta cabana Fantanele, fosta coliba care acum nu are acoperis, dar are lacat si, evident, este un fost drum de caruta sau masina naspa (Dacie veche eventual).

Mergem in stanga spre Poiana Godia, acolo unde ma intrebam daca il mai gasim pe nea' Vasile la casuta sa. Numai ca eu nu mai tineam minte cat avem de mers pana in Poiana Godia si pana la poiana asta mai avem de traversat nu stiu cate alte poieni - frumoase poieni, atat de frumoase, ca se lasa nebulosii nori si incepe sa ninga. Suntem la sfarsitul lui martie pe niste dealuri (montane ce-i drept), pe la vreo 1000 de metri altitudine si ninge. Dar cum la munte iarna nu-i ca vara, ma hotarasc sa aprofundez din nou afundatul prin zapada, consolandu-ma ca uite, stratul asta de zapada este micut in comparatie cu altele mai naspa pe care le-am prins, si ca urmare avansam repede. Si cand chiar nu am chef de mers prin zapada, o fentez pe iarba pe langa, asa, de smechera.

Traversam poienile si dam sa ajungem si in Poiana Godia. Ce sa ajungem, ca nici nu ne vedem bine la orizont ca nea' Vasile a si iesit cu cainii dupa el in intimpinarea noastra. Nea' Vasile striga, cainii latra, un adevarat concert pe voci umane si canine de fel, ninsoarea se inteteste si noi pe dealuri hai hui latrati de caini. 

Are loc si momentul intalnirii: nea' Vasile cam pilit asa ca deh, este  duminica dimineata, vorba aia si popa bea vin la biserica, patrupedele sar care mai de care pe noi, in functie de varsta (aia mici mai mult, aia mari stau deoparte, mai cu intelepciune), nea' Vasile ne tine de vorba pana inghetam, ca se plictiseste saracul om aici de 8 ani de zile, imi aduce din nou aminte ca a fost sofer 35 de ani (noroc ca eu uitasem si ca urmare ma bucur ca aflu asta din nou), ne invita la un ceai, daca nu vrem ceai la o cafea, ne arata panourile solare montate pe acoperisul colibei lui de la austriac (sa-i dea Dzeu sanatate lu' austriacu' !), pana la urma reusim sa plecam dupa ce ne pupa mana si mie si lui Mihaela de 2 ori. Simpatic omul, numai ca noi inghetam si vroiam sa ne mai miscam.

Bucur si cu Mihaela discutand cu nea' Vasile si cu patru patrupede canine

Individul care a increcat cu nerusinare sa se suie pe mine si drept rasplata am reusit sa-l imortalizez. 

Sfatul primit de la nea' Vasile este sa nu ne ducem la Cabana Fantanele ca este zapada mare, desi pana aici nu fusese decat o pudra de cativa centimetri de zapada, deci nici mai sus nu avea cum sa creasca brusc stratul de zapada. Dar cum aveam sa ne intoarcem sa coboram pe alt drum tot pe aici prin Poiana Godia, alegem sa mergem cat om putea si cand ne-om satura de batut prin nameti poteca, ne intoarcem si gata.

 

Lasam in urma salasurile de colibe din Poiana Godia. Ce dor imi era de poiana asta, cred ca este poiana mea preferata din Marginimea Sibiului, parca in alta parte nu am gasit atata intimitate ca in aceasta poiana, desi are foarte multe colibe si aparent ar trebui sa fie aglomerata. Cred ca nea' Vasile este de vina, pentru ca a ales sa locuiasca aici, cred ca d-aia imi place poiana asta, ca stiu ca mereu cineva ne iese in intampinare cu haita lui de caini cu tot.

Mergem spre Cabana Fantanele, ninge, ceata, zapada tot mai mare, dar nu, noi nu ne lasam, o ocolim pe unde este mai mica, ne fofilam printre copaci, gasim noi o solutie ca poate ne saturam de mers si ne intoarcem.

Poanta este ca nu ne-am saturat de mers decat la Cabana Fantanele, desi pe drum era ceva zapada (in nici un caz cat casa), desi ningea din ce in ce mai abundent, desi nu se vedea nimic din panoramele alea superbe, dar asta ni se oferea astazi de la meteo. In dreptul fostei Cabane Fantanele iarna era in toi, zapada, brazi, ninsoare cu fulgi mari, ziceai ca vine Craciunul, nu Pastele, dar ne-am conformat si la asta. Ne-am bagat sub un brad mare si prietenos cu crengile plecate, de' nici nu mai ningea, nici nu mai vedeai afara, nici nu mai stiai unde esti. Am tras un ospat pe cinste sub ramurile bradului, cu slana si paine (ca altceva nu aveam), ciocolata, biscuti cu nuca de cocos - ca la munte. Faina senzatia asta de: "ca la munte". Pe munte intotdeauna manac ceea ce alfel nu mi-ar face pofta.

Poza de grup (de la stanga la dreapta): Mihaela, Iuliana si Bucur

Mancam, incepe sa intre frigul in noi, asa ca facem cale intoarsa, eu cel putin cu toate hainele pe mine de data asta, ca la urcare le tinusem pe jumatate prin rucsac. Cale intoarsa prin zapada pana la un marcaj pe care il vedem facand stanga spre o vale. Ne uitam pe o harta, dar canci, nu exista, habar nu avem unde merge, asa ca nu ne riscam. Mergem frumusel inapoi pana in Poiana Godia, si inainte sa ajungem la casuta lui nea' Vasile o taiem miseleste spre stanga spre un forestier pe care il stiam eu din alte dati. Nea' Vasile ne tot face saracul cu mana, ii facem si noi cu mana, dar cum ninge nu prea avem chef de stat la nea' Vasile la taclale, mai avem ceva drum de mers. Calatorului ii sade bine cu drumul. Si atat de bine aleg drumul, ca ratez forestierul cu vreo 50 de metri si nimeresc un alt drum de taf, care ne scoate bine - tot pe o panta abrupta, dar cu un valcel ce coboara atat de abrupt in forestierul din vale, ca era clar ca forestierul cautat era mai incolo, iar noi ii scurtasem fara sa stim serpentinele plicticoase si coboram rapid prin vaioaga.

Jos in forestier pe Valea Sibielasului ce sa vezi, minune mare, marcajul nostru de mai devreme, care nu stiam pe unde duce si unde iese, trona pompos pe un copac. Deci pe aici merge drumul de la Schitul Sibiel la fosta Cabana Fantanele, data viitoare stiu si nu il mai ratez, desi imi amintesc ca il mai ratasem o data acum vreo doi ani.

Acum ca tot am ajuns la marcaj, nu ne mai facem probleme, ne-am cam facut norma de traseu pe ziua de duminica, asa ca mergem mai departe cat se poate de monoton si plicticos pe drumul forestier. Poanta este ca totusi drumul coboara destul de abrupt si ajungem repejor la Schitul Sibiel, aflat intr-o mare renovare - o constructie se face cu siguranta in extinderea chiliilor.

Trecem de Schitul Sibiel si mai vedem un marcaj care urca pe Valea Sibiel (adica cealalta valea decat cea pe care am coborat noi) si descopar ulterior ca este drumul forestier ce urca din Sibiel la Crint (un drum de bicicleta pe care il am foarte restant, asa ca o sa trebuiasca sa promovez cat de curand, adica dupa ce se duce zapada si noroaiele). De la schit o sa avem un drum ingrozitor prin noroi, noroc insa ca nu si interminabil pana la masina, ma dor picioarele in bocanci, ma doare spatele de mor de la mersul pe forestier.

O tura simpla si aparent banala am perceput-o ca pe un dar, pentru ca am facut-o cand  trebuia, cu cine trebuia si unde trebuia, intrebari cheie la care daca ne-am raspunde in fiecare zi, departe am fi.