La ski prin Platoul Bucegilor - 13 martie 2010

A venit iarna adevarata si la noi, la munte ninge linistit, stratul de omat se mareste pe zi ce trece, asa ca trebuie sa mai fie loc de un ski, macar acum cat e zapada. In teorie trebuia sa vina si Cip cu noi, sa re-editam echipa de we trecut, in practica Cip nu a mai putut sa ne insoteasca, asa ca am plecat numai eu cu Florin. Planul initial era sa urcam prin Busteni si sa mergem incetisor spre valea Dorului prin Izvorul Dorului, numai ca, din curbele soselei de la Comarnic ne uitam intrebatori spre marea de nori destul de cenusii adunati pe Bucegi. Intrezarim insa si niste valuri care se mai risipesc si lasa sa se vada soarele sclipitor, asa ca schimbam planul si ne hotaram sa urcam prin Sinaia. Daca e urat si ceata pe platou, ne invartim noi pe la Cota 2000 de vreo tura ceva, si macar ne alegem cu un pic de soare, daca e frumos o dam spre Babele.

Florin isi dorea de f. multa vreme o tura pe skiuri prin platou, asa ca acuma in sfarsit este momentul potrivit. Urcam cu masina la cota 1400 (pt. caci in Sinaia jos era o coada infernala deja de la 8.30 a.m.), apoi urcam val-vartej cu cabina sus la Cota 2000.

In urcare spre vf. Furnica, vedem partiile de ski de la Cota 2000

De la Cota 2000 continuam 15 minute pe jos pana pe vf. Furnica, de unde se dezvaluie platoul Bucegilor.

Platoul Bucegilor vazut de pe varful Furnica ... urmeaza coborarea 

Afara cica ar fi -15 grade, ma imbrac evident ca pt. -25 de grade, stiind ca am mari lacune la capitolul termic, dar surpriza este ca de fapt mor de cald si trebuie sa mai dau jos din toale si sa desfac supra-pantalonii.

Din coborarea de pe Furnica, vedere cu valea Calugarului care duce inspre Izvorul Dorului

In coborare de pe Furnica avem de muncit zdravan: initial prindem o fata de zapada f. bine indesata si cu o crusta f. firava care ne tine fix cat trebuie sa viram noi pe ea. Fasia asta insa nu tine decat vreo treime din Furnica si dupa aceea ne infigem fix in multe alte zone de zapada pulvar f. indesata si excesiv de valurita. Cu schiuletele noastre suntem ca pe un fel de barca pe valuri si incepe distractia cazaturilor. Spre finalul coborarii, identific o fasie de zapada mai plata, deja e deliciu dupa atatea valurele, numai ca intervine acuma elementul greutatii mele care reuseste uneori sa sparga crusta firava si sa se afunde in pulvarul de dedesupt. Virez pana la urma cat mai lasata pe spate ca sa iasa varfurile schiurilor din zapada si sa nu ma mai afund si cu tehnica asta de ski extrem ajung intreaga jos, in platul de sub Furnica. Urmeaza momentul punerii pieilor de foca, noroc ca nu e viscol si vant.

Pana la Piatra Arsa drumul este clasic, drumul de platou, ne deplasam cu viteza destul de buna, si adesea ne oprim sa facem poze, pt. ca marea de nori este sub noi, sub cota 1800. Noi alunecam constant pe schiuri, incalziti fiind de un soare stralucitor, si plutind aievea undeva deasupra lumii de jos.

Depasim Piatra Arsa fara sa intram in cabana, ma gandesc prea tarziu sa iau puncte de GPS pt. cand m-oi pierde iarasi prin platou pe ceata, dar, in schimb, fac multe poze, ca sa imi intre in cap care valcele duc la cabana.

In curand incepem urcusul destul de lung, constant si monoton spre Babele. Teoretic, statia de telecabina se vede destul de aproape, numai ca drumul nu este o urcare chiar atat de constanta pe cat pare si pe cat imi aminteam eu, ci pe alocuri mai si coboara si abia la final urca sustinut sub Babele.

Vedere aproape de Babele spre Piatra Arsa (in fundal vf. Furnica)

Pana la Babele reuseste sa ne prinda din urma si vantul rece care marcheza intr-adevar o temperatura de -15 grade, urechile ma dor nespus de la vajaiala acestei brize prin caciula, asa ca binecuvantez momentul in care ajungem la cabanuta de la Floare de Colt, la Gina si Ginel.

Inauntru in cabana este cald si bine, ne abonam la o ciorba care reuseste sa imi dea inapoi toata energia consumata pe urcusurile si coborasurile pana acolo. Focul arde in semineu si pe toti peretii sunt depanate amintiri de pe la cei ce ai trecut pe acolo: poze, dedicatii, souveniruri:

Imnul Bucegilor 

Daca tot suntem la Babele, ne hotaram sa pozam Babele si Sfinxul, amestecandu-ne omogen cu restul turistilor care urca cu cabina si vin 50 de metri pana la locul de pozat si inapoi.

Dupa sedinta foto a Babelor ne intoarcem privirea si spre cabana mea preferata din vale: cabana Padina si valea Obarsia Ialomitei

In poza de jos si cea de sus, panorama vazuta de la Sfinx spre valea Ialomitei: m-tele Obarsia, Doamnele si Batrana, respectiv vedere pana spre Cheile Zanoagei

Ca drum de intoarcere, depasim mai intai cabana Babele si apoi ne indreptam in dreapta spre muchia Cocora, traseu care merge pana in valea Dorului si care, in amintirea mea, era numai in coborare.

Cabana Babele in miez de iarna pluteste deasupra marii de nori

De la Babele in jos este numai in coborare in momentul in care ai schiurile lungi si prinzi ceva viteza, a.i. sa depasesti zonele de plat fara sa te opresti, dar cu schiuletele e alta mancare de peste. Nu facusem pana acuma traseul asta cu schiuletele si nu stiam cat este de muncit.

Coborarea de la Babele pe muchia Cocora (in fundal vf. Furnica)

Depasim grupul Babelor de pe Cocora si de bine de rau pana in saua Laptici avem ceva coborare, combinata cu dat din bete. Panorame vaste spre Piatra Arsa, apoi spre Izvorul Dorului si plaiuri infinite care incep din saua Laptici si se termina la Padina.

Reusesc sa prind cateva fasii intercalate de zapada cu crusta subtire si virez ingereste pe ele. In saua Laptici ne indreptam putin privirea spre Plaiul lui Pacala si identificam o sumedenie de zone de skiat spre Padina.

Plaiul lui Pacala vazut din saua Laptici (in dreapta este muchia Cocora pe care am coborat noi)

In poza de jos si cea de sus, Florin indreptandu-se spre iesirea matematica in Izvorul Dorului

Din saua Laptici trebuie sa mergem pe curba de nivel, o usoara traversare printr-un pulvar indesat si valurit pe care noi evident trebuie sa batem poteca pt. a ajunge in Izvorul Dorului. Depasim firul de valcel ce duce la Piatra Arsa si vedem in zare stana de langa Izvorul Dorului. De obicei ocoleam mai mult pt. a cobora chiar pe langa stana si pt. a mai lungi putin traseul, acuma insa, in zapada asta afundatoare, prima fasie de coborare spre firul matematic al valcelului Izvorul Dorului mi se pare cea mai buna optiune, desi este de virat haiduceste prin acelasi pulvar indesat si valurit.

Am ajuns pe firul matematic ce ne duce la bifurcatia din Izvorul Dorului si de acolo spre telescaunul din valea Dorului. Teoretic este la o aruncatura de bat, este teren plat, nu mai avem de urcat si alte dati pluteam pe aici ca gandul si ca vantul. Acuma insa, pe fundul valcelului s-a viscolit toata zapada si nu este batuta poteca, asa ca pt. orice pas inainte trebuie sa fac de fapt doi inapoi, alunecand printre valurelele jucause. Ca sa fie setul complet, o lumina difuza si incerta pune stapanire pe zona, soarele dupa nori isi infige niste raze ascunse fix in ochii nostrii, asa ca de fapt nu mai putem vedea relieful pe unde pasim, adesea ne afundam in zone mari de pulvar indesat de vant, pt. ca apoi sa luptam eroic sa iesim din ele.

La bifurcatia spre valea Dorului pun totusi pieile de foca, pt. ca este ceva de urcat, stiu si vad ca nici aici nu este poteca batuta, scrasnesc din dinti si merg mai departe, promitandu-mi ca macar voi urca cu telescaunul.
Ajunsi in valea Dorului prindem la mustata ultimul telescaun si un fel de ultima coborare pe drumul de vara. Drumul de vara era f. bine batut de ratrac, incat prinzand viteza reusesc sa ma imprastii pe jos. Imi amintesc ca sunt pe snow-blade-uri cu plastici in picioare si atunci incep sa schiez mai prudent, facandu-mi insa urmatoarea promisiune: we viitor sa revin cu schiurile lungi ca sa schiez si eu ca lumea macar o zi anul asta.