Brana Caprelor - pesteri Buila-Vanturarita - 10 - 11 iulie 2010

Dupa experienta ultimelor saptamani dominate de ploi , am invatat deja lectia si studiez indeaproape prognoza meteo. Mult doritii Calimani trebuiesc din nou amanati din cauza ca in Moldova inca ploua zilnic destul de mult, asa ca la atenta studiere a potentialelor locatii cu mai putine precipitatii, decidem Baile Olanesti. Vorba lui Cristi Flueraru: "Aveam eu oricum un gand razboinic cu Buila !"

Theo pare sa fie mult mai incantat de varianta de merge per-pedes in Buila, eu si asa am o restanta veche si cu masivul asta la capitolul Brana Caprelor, la cabana Cheia oricum nu am mai fost demult, asa ca locatia si traseul odata stabilite, incepe lumea sa se lipeasca la tura. Pana la urma nu mai mergem cu Loganul meu, ca poate il inghite apa care trebuie trecuta pana la cabana, ci mergem cu Land Roverul Defender al lui Cristi (sper ca am scris bine denumirea masinii, ca pe Cristi stiu sigur cum il cheama, cu masinile am insa ceva probleme), urmand sa il culegem din Ramnicu Valcea si pe amicul Sandu Badea, prieten fotograf de-al lui Theo si Cristi.

Inainte de Baile Olanesti viram stanga spre schiturile Iezer, Pahomie si Patrunsa, trecand doar prin satul Cheia pana la intrarea pe drumul forestier. Apoi tinem drept forestierul pana la cabana, mergand mai intai in lungul vaii, apoi se urca in serpentine pana la un tunel sapat in stanca in zona vf. Stogu si Stogsoarele. De la tunel se coboara tot in serpentine pana la apa, trecandu-se apa prin vad, dupa care in cateva minute ajungi cu jeepan-ul in curtea cabanei Cheia (altitudine 906 m).

Cabana Cheia - mult imbunatatita si amenajata de la ultima mea sedere aici (acum 4 ani)

Cu chiu cu vai reusim sa il urnim pe Sandu din loc spre orele 11.30 a.m. In sfarsit, plecam spre destinatia Brana Caprelor, oprindu-ne in drum sa admiram si Cheile Cheii.

Mai intai mergem in lungul vaii Cheia, apoi, dupa ce traversam un grohotis, mai mergem putin prin padure si incepem urcusul abrupt pe un alt grohotis, cu peretele de stanca in dreapta, tintind sus de tot catre Brana Caprelor.

Theo si Sandu urcand pe grohotisul spre Brana Caprelor (marcajul e jos pe copac)

Odata urcat grohotisul interminabil, inainte sa intram pe Brana Caprelor, tancurile de stanca ofera o priveliste ametitoare asupra Cheilor Cheii. Eu sunt totusi putin nervoasa si nerabdatoare, pt. ca nu stiu daca o sa ma descurc pe brana, stiind din descrieri ca este f. expusa, si, stiind din experienta, ca si eu sunt f. tarsaioasa.

In poza de jos si cea de sus, vedere spre Cheile Cheii din intrarea in Brana Caprelor (Balconul I)

Incepem sa mergem in sfarsit pe brana, eu la mijloc, baietii avand grija sa ma supravegheze mereu sa nu care cumva sa pasesc gresit in gol, adica golul ala de zeci de metri imediat de sub mine. Brana este intr-adevar cea mai expusa din cate am facut eu pana acuma, adica chiar merge pe buza prapastiei, doar cativa copacei delimitand si barand oarecum poteca, in rest in jos nu este perfect vertical, dar este perfect la 80 de grade. Cred ca se poate compara oarecum cu cateva portiuni din brana ce duce spre La Verdeata in valea Alba, dar aici este mult mai ingust si mai aerian. Braul lui Raducu pare joaca pe langa aceasta brana, brana Caraimanului sau brana Caprelor din Bucsoiu fiind deja prea late si batute, si fara un unghi atat de aproape de verticala dedesupt.

Sandu tine mortis sa ma pozeze cu Theo (prietenii stiu de ce), eu eram crispata rau

Prima portiune de brana (mergand deci dinspre cabana Cheia spre cantonul Comarnice) este ingusta si pe langa peretele de stanca, avand in stanga jos cateva praguri destul de apropiate de verticala pana la peretele cheilor de dedesupt.

Urmeaza apoi o portiune prin padure care coboara putin, urmand o trecere pe langa peretele de stanca cu vedere spre vaile ce merg in jos spre Cheile Cheii.

De undeva din aceasta zona, se vede in zare creasta impadurita a Naratului (sper ca am inteles bine denumirile) si se vad vis-a-vis toti marii pereti de stanca ce delimiteaza cheile.

In poza de jos si cea de sus, vedere din brana Caprelor

Urcam apoi inca o zona de grohotis pt. a ne apropia de portiunea finala a branei, un segment la fel de expus ca si primul, doar ca aici se mai adauga un grad de dificultate in plus, o urcare pe niste radacini (care noroc ca stau nemiscate), grad sporit si de faptul ca, desi pe alocuri vezi niste pitoane, tot pe alocuri cablurile se vad cum au fost taiate. Adevarul este ca aici niste cabluri ar fi fost folositoare, mai ales ca daca era ud si ploua sau aveam rucsaci mari, datele problemei se schimbau substantial.

In poza de jos si cea de sus, portiunea cu radacini vazuta la urcare, respectiv la coborare

Dupa portiunea cu urcatul pe radacini, brana mai merge pe curba de nivel putin apoi incepe sa coboare lejer prin padure, avand un punct de belvedere chiar dupa ce se termina si ultimul pasaj aerian.

In speranta ca mai este ceva ramas din brana eu tot insist sa continuam traseul mai departe, incepand sa coboram spre cantonul Comarnice, insa in curand ma lamuresc ca sectorul de chei de dedesupt nu mai exista, iar poteca de acum nu mai coboara decat lejer prin padure. Ma las invinsa si accept sa ne intoarcem, parcurgand de data aceasta brana in sens invers, ca sa aprofundez pasajele (alea care imi plac mie). Mai delicat a fost la descatararea radacinilor cu haul in spate (noroc ca nu am coborat cu fata ca nu as fi suportat privelistea), dar cu asistenta tehnica a doi prieteni zdraveni langa mine depasesc cu bine si acest pasaj fara a avea nevoie de asigurare suplimentara.

In coborarea de pe Brana Caprelor - portiunea finala de grohotis ce coboara spre Cheile Cheii

Terminam de facut brana Caprelor si in sens invers, coboram grohotisul si ajungem din nou in sectorul turistic din Cheile Cheii, unde cascadele de apa ne incanta prin debitul si spontaneitatea lor.

Theo si Sandu desfasoara aici o adevarata sedinta foto, motiv pt. care ma gandesc la un moment dat sa ma introduc in acest cadru mirific, macar sa stiu si eu o chestie.













Sandu ne propune sa urcam sus in tancul denumit Santinela, un mot de stanca mai izolat, f. cautat de alpinisti pt. traseele sale nenumarate, dar care are prin spate si poteca de ocolire (cum ar veni retragerea din trasee). Inainte sa ajungem la cabana Cheia, facem primul valcel cu grohotis in sus (mergand spre cabana in stanga sus, venind de la cabana in dreapta sus). Urcam si acest grohotis destul de lung pana intr-o sa care delimiteaza Santinela de Claia Stramba. Privim inapoi spre brana Caprelor proaspat parcursa si din sa facem dreapta spre brana Santinelei pe care urmeaza sa o urcam pt. a ajunge cat mai aproape de varf.

Dupa ce parcurgem brana in acelasi stil, perete de stanca in dreapta si abrupt in stanga (nu vertical, doar abrupt), ajungem intr-un punct de belvedere de unde rotindu-ne aproape 180 de grade mai urcam cateva praguri, apoi inca o potecuta si ultimele pasaje printre jnepeni si stanci ne aduc in varful Santinelei.

Din varful Santinelei panorame in toate partile, caci se strajuieste bine de aici din varf. De asemenea, aici ajung si majoritatea topurilor din traseele care incep de undeva de jos din grohotisul pe care l-am urcat noi. Theo nu intelege de ce unii fac alpinism, cand puteau sa ajunga in top lejer pe poteca pe unde am urcat noi. Eu care am mai catarat cat de cat, pot spune ca am prins gustul tot cat de cat si ca m-as fi catarat daca ar fi fost un traseu usor gata pus cu coarda cu tot.

In poza de jos si cea de sus, vedere din Santinela spre vf. Stogu si Stogsoarele

Apoi din varf admiram in imediata apropiere brana Caprelor proaspat parcursa de noi cu o ora inainte.

Vedere din Santinela spre brana Caprelor (fasia aia de padure care taie treimea superioara a motului piramidal sau conic, cam p-acolo trece celebra brana)













Sandu coboara mai repede spre cabana, ii este foame si sete in acelasi timp, eu cu Theo ne sacrificam si mai ramanem in varful santinelei. Desi cabana Cheia este frumoasa, fara prea multi cheflii si destul de linistita, totusi noi simtim nevoia sa fim si sa ramanem undeva sus.

Coboram intr-un final din varful Santinelei. Ajungem jos la cabana destul de repede, il cautam pe Cristi, Cristi ia-l de unde nu-i. Noroc ca vine Sandu cu o idee salvatoare, se duce in pod si constata ca Cristi, baiat prevazator, ne-a lasat cortul si rucsacii acolo, ca sa nu stam asa cu mainile in san pana se intoarce el de la intalnirea sa neprogramata cu ursul (acuma pe bune, Cristi chiar s-a intalnit cu ursul in timp ce poza nush' ce vale prin padure). Montam cortul, bem o bere, mancam si somn de voie, acompaniati fiind pana spre miezul noptii de zumzetul dulceag al generatorului (mai mult Theo, ca eu am adus din nou slava dopurilor anti-fonice).

A doua zi dimineata, ne impachetam rucsacii, mancam, nu se trezeste nimeni. Intr-un final reusim sa dam de Sandu care ne promisese doua pesteri pt. a doua zi, urmeaza insa acelasi ritual greoi de punere in miscare a trupei. Plecam, in sfarsit plecam, mai intai spre rau, pe care il traversam peste un bustean, apoi pe primul valcel cu grohotis in sus vis-a-vis de cabana.

In foarte scurt timp, urcand pe grohotis, apoi tinand putin dreapta pe poteca ce urca paralel cu firul vaii, ajungem la pestera Lalelei, care se poate recunoaste dupa al sau portal triunghiular marcat de niste bolovani imensi. Ne imbracam bine ca pt. pestera si purcedem la inaintare.

Portalul de intrarea in pestera Lalelei (vedere din pestera spre exterior)

Eu cu Berta si cu Missy - catelusa maidaneza infiata care are codita tunsa si lasat smoc de par doar in varf

Din pestera Lalelei nu prea am poze, pt. ca nici nu mi s-a parut extraordinar de spectaculos. Theo insa a avut rabdare sa puna trepiedul si sa lumineaze frumos pe rand toate pietrele, a.i. sa mai putem sa ne aducem aminte si noi cate ceva din aceasta pestera.

Iesim din pestera Lalelei si coboram apoi acelasi grohotis abrupt pana ce dam in poteca ce merge pe malul apei. Viram la stanga si incepem sa coboram in lungul vaii pana la urmatorul valcel cu grohotis din stanga (cam vis-a-vis de Santinela). Incepem sa urcam acest grohotis, urmand sa urcam mult mai mult pt. pestera cu Lac decat pentru cealalta pestera.

Intr-un final, tot tinand directia dreapta, se vede o poteca abrupt care urca in dreapta sus si un portal imens al pesterii. Este insa un portal fals, caci nu se intra pe aici, ci printr-o scobitura mica aflata in stanga jos, pt. care trebuie fie sa te tarasti pe burta (daca esti mai gras), fie sa mergi cativa metri in pozitia de flotare (daca esti mai slab).

Intram in pestera si tinem galeria din dreapta care coboara usor pana intr-o sale imensa. De aici, continuan galeria ajungem la o saritoare cu cateva praguri, usor de descatarat, desi este uda, dar fiind calcaros piciorul nu aluneca, doar hainele se murdaresc.

Dupa ce descataram aceasta saritoare ajungem la o galerie cu apa pe dedesupt, noi mergand pe o mica potecuta undeva deasupra apei in dreapta (in poza de sus poteca este in stanga, pt. ca este pozat in sens invers inaintarii normale).

Poza de jos si cea de sus dovedesc ca si cateii au putut sa viziteze pestera, ajutati ce-i drept de stapan ca sa nu cada in apa

La capatul acestui pasaj care merge in lungul firului de apa, pasajul fiind deosebit de ingust (se merge cu o mana sau cu un picior pe peretele celalalt), ajungem la gaura cheii, prin care cine poate trebuie sa se strecoare pt. a ajunge pe partea cealalta la sectorul cu lac (posibil si cu sifon).

Apa lacului nu mai este cazul sa spun cat de limpede este, este punctul final pt. noi cei per-pedes, desi o sageata indica cum ca s-ar mai putea continua pestera in directia galeriei, dar cu costume de neopren si alte echipamente.

La iesirea prin gaura cheii a fost mai usor decat la intrare, deja cunosteam bine conformatia stancilor si ne-a fost mai usor sa ne strecuram. Eu cel putin am putut sa-mi bag macar un picior inainte si astfel avansarea a fost f. mult facilitata.

La intoarcere, plimbarea in lungul canalului cu apa a fost mult mai usor, eu l-am facut chiar de vreo 2 ori ca sa schimb acumulatorii de la aparat, motiv prin intermediul caruia m-am acomodat si cu calcarul alb si umed, dar nealunecos. Pestera este fara doar si poate cea mai frumoasa, atata cat am vazut eu pesteri la viata mea si fara echipament, se pare ca pe mine tot lacurile ma fascineaza chiar daca sunt in pestera sau pe munte, apa are ea un element linistitor care ma atrage mult mai mult decat orice altceva.

Poza de grup la intrarea in pestera cu Lac (de la stanga la dreapta): Theo cu Sandu, un baiat si o fata (randul de sus), eu cu Missy si cu stapanul ei si Berta (pe randul de jos) ... a se remarca cum ne chinuim toti sa indicam catelului sa se uite in poza si nu in alta parte

Intorsi la cabana mancam, ne impachetam in jeep-ul lui Cristi si ne intoarcem acasa. Pozele in care apar au fost facute fie de Theo, fie de Sandu, asta in timp ce eu inaintam cu multa tarsaiala pe brana sau ma taram prin noroiul calcaros in pesteri.

Poza de grup cu cei trei crai din Bucuresti si Valcea (de la stanga la dreapta): Theo, Sandu, Cristi si cu mine