Padina Sindrilariei - refugiul Sochima - 3 iulie 2010

Planurile pt. acest week-end au fost de nenumarate ori schimbate, ca deh, ca intotdeauna, socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ. In primul rand, din cauza inundatiilor care au afectat si nivelul Dunarii si cu siguranta si drumurile noastre de bicicleta din Delta erau scufundate sub ape. In al doilea rand, ploile frecvente m-au pus in imposibilitatea de a face mult doritul brau de mijloc din Poiana Inchisa si pana in Lanturi.

Totusi vineri dupa-masa parasesc Bucurestiul ca vantul si ca gandul, indreptandu-ma cu dor de munte spre Brasov. Primul obstacol il am de depasit la Ploiesti, unde, incepand ploaia, descopar ca mi-au fost furate stergatoarele, ca deh, a crescut TVA-ul si au crescut si restul preturilor, asa ca romanul se apuca mai intens de furat. Al doilea obstacol il am de trecut de la Comarnic la Sinaia, unde traversez o ploaie atat de deasa, ca trebuia sa merg numai cu 40-50 km/h (asta dupa ce am reusit sa imi gasesc stergatoare noi la o benzinarie). Seara ajung la Paul in Brasov si dupa ce imi face circuitul noului sau apartament, cad rapusa de oboseala.

Sambata dimineata plec cu Laurentiu spre Piara Craiului (ca Paul avea program de nunta) si cand ajungem in Zarnesti viram dreapta cativa kilometrii spre Plaiul Foii. Parcam masina la bifurcatia spre Coltii Chiliilor si incepem sa urcam. Culmea, avem chiar cateva raze de soare si norii sunt relativ imprastiati, deci poate scapam mai ieftin de ploile prognozate si distrugatoare de tura.

E intr-adevar frumos sa ai soare in tura si sa nu te ploua, nu pot spune insa acelasi lucru despre caldura coplesitoare si apele care curg pe mine non-stop. Inainte de schitul din Coltii Chiliilor alimentez cu apa de la izvorul din padure si apoi incepem sa urcam pe langa garduletul ce ne conduce sus in poiana de deasupra schitului.

La coasa la Coltii Chiliilor

Schitul din Coltii Chiliilor

Din poiana de la Coltii Chiliilor, urmam marcajul spre padure si ne continuam urcarea. Laurentiu nu este inca hotarat daca sa mergem la refugiu la Sochima in Padina Sindrilariei sau sa urcam pe Padina Inchisa cu coborare pe Brana Caprelor. Eu insa, cunoscand amploarea pe care o accord eu saritorii compuse in trepte din Padina Inchisa, incerc sa ii explic lui Laurentiu ca nu prea se merita sa ne riscam pe acolo daca ploua, ci mai bine sa ne adapostim relaxati de stropii de ploaie la refugiul Sochima (denumit si Adapostul Ursului, cum ii spunea chiar fondatorul sau).

La bifurcatia spre Padina Sindrilariei viram stanga spre vale si urcam sustinut pana dam de prima saritoare a padinei. Este de fapt si singura saritoare pe care o vom intalni, avand montat un super-cablu pe stanga, dar noi o urcam fix pe centru, ajutandu-ne de prezenta unui bustean ramas infipt pe acolo.

Dupa saritoarea de la intrare, Padina Sindrilariei se largeste din ce in ce mai mult, prezenta grohotisului fiind de acum principalul nostru inamic in urcare. Incercam sa tinem linia potecii, dar grohotisul venit de sus a mai acoperit vechile urme, asa ca avem de luptat cu terenul instabil la fiecare pas inainte si doi inapoi. Padina Sindrilariei este foarte frumoasa de altfel, ca toate padinile Craiului care pe mine m-au fermecat pe de-a-ntregul, dar destul de abrupta, muncesti ceva la ea.

Bifurcatia spre refugiul Sochima se face fix inainte de marele S al traseului, cam dupa prima jumatate de padina. Uitandu-se insistent pe partea dreapta cum urcam, Laurentiu desluseste poteca firava care urca prin padure si imi indica noua directie de mers.

Punctul de bifurcatie din Padina Sindrilariei spre refugiul Sochima

Urmam poteca prin padure si in scurt timp ajungem la un valcel, pe care il vom traversa, urmand apoi o traversare destul de delicata pe o brana f. ingusta, brana care se continua apoi cu poteca prin padure spre refugiu. Delicatetea asta este evident numai pt. mine, Laurentiu topaind relaxat pe pietre, numai eu ma crispez toata avand senzatia ca nu este suficient de mult loc pt. ambele mele picioare pe zona de catarare.

Cam asa arata vazuta din fata brana sperietoare (bucata aia quasi-orizontala de iarba care apoi se termina brusc cu pietre in dreapta, pe care trebe' catarat)

Brana nu pare a fi foarte dificila, ba din contra, chiar lata, numai ca, pe masura ce ma apropi de ea si o vad din profil, imi dau seama ca este destul de ingusta si expusa (desi sunt doar vreo max 10 metri de verticala dedesupt), iar intr-un punct, pentru a trece pe pragul superior trebuie chiar catarat la liber. Pasajul asta cu cataratul la liber nu-mi place deloc, drept pt. care Laurentiu se ancoreaza solid deasupra punctului delicat si eu ma apuc cu incredere de mana lui. Trec si acest pas si deasupra branei, surpriza, este bine infipt in stanca pe stanga cum urci un mare piton. Lasa, la coborare ma voi folosi de el zic eu, desi m-a convins Laurentiu sa cobor iarasi fara asigurare.

Dupa traversarea pe brana poteca merge linistit prin padure, cam pe la limita unde incepe peretele de stanca (asemanator braului de mijloc).

Mai departe, din punctul unde la un moment dat poteca incepe sa coboare avem doua variante de a ajunge la refugiu: un horn destul de usor de catarat in stanga sus (are si o bucla de chinga albastra legata de sus de un copac), urmat apoi de o poteca clara ce ne conduce fix la refugiu; sau, continuarea potecii care coboara pe langa peretele de stanca si apoi spre final urca brusc si abrupt in stanga sus pana sub refugiu (langa Totemul pictat)

Pt. dus noi alegem sa urcam hornul, ca ne gandim ca e mai usor decat la coborare, apoi in cateva minute ajungem pe poteca la refugiu. Ajungem evident fix cand incepe sa si ploua.

In poza de jos si cea de sus este hornul de urcat spre refugiu

Usa refugiului este atat de ingusta, incat cu greu intra o persoana cu un rucsac mare pe usa, iar de doua persoane nici nu se poate pune problema. Norocul nostru ca ploaia este destul de trecatoare si putem sa mancam afara pana la a doua runda de ploaie, cand chiar trebuie sa ne retragem inauntru pt. a rasfoi paginile jurnalului din refugiu.

In interior se gaseste de toate, chiar si bocanci, chiar si mancare (expirata evident), o mare trusa medicala, butelie, primus, niste corniere de zapada, un pahar cu perete dublu si lichid roz in interiorul peretilor, chibrituri nu mai vorbim, gel dezinfectant, ah, si uitasem de gazdele cele primitoare: celebrii parsi, pe care noi nu i-am auzit, pt. ca am stat f. putin, dar din jurnal am aflat ca-s foare sociabili.

File din jurnalul refugiului Sochima (Adapostul Ursului)

In imediata vecinatate, intr-o pestera, descoperim si strazile cu adresa exacta a refugiului, numai ca sunt prea multe, motiv pt. care ne intrebam: oare care ar fi de fapt adevarata adresa a refugiului Sochima ?Raspunsul ar fi cam de genul in Padinei Sindrilariei, singurul numar pe dreapta.

Si eu si Laurentiu suntem tare nedumeriti

Mai zabovim pe la refugiu, mai citim din jurnale, de' ne tavalim pe jos de ras (merita, pe bune), ne dopam cu bomboane Heidi de ciocolata si apoi, avand in vedere ca norii sunt in continuare destul de amenintatori, ne hotaram sa coboram de la refugiu pe varianta potecii din padure, ocolind hornul.

Pana sa ajungem la brana de traversare spre Padina Sindrilariei sa ne mai oprim pe un tanc la privit panorama.

Ne luptam ceva cu jnepenii ca sa ajungem pe tancul asta pitoresc, dar apoi tinem poteca ce ne scoate mai intai sub hornul urcat la dus, iar apoi la traversarea mea cu plantat morcovi, unde, precum spuneam, Laurentiu nu m-a lasat sa pun cordelina in piton si m-a obligat practic sa cobor neasigurata. Mi-a intins insa o mana vanjoasa drept ajutor, ce-i drept, si mi-a pus picioarele in prize, ca eu evident nu le vedeam de sus de unde eram cocotata.

Din poza de jos si cea de sus se observa ca poteca tine mereu limita dintre peretele de stanca si padure, deci nu ai cum sa te ratacesti, ca-n sus nu poti ca-i vertical, in jos te cam dai de-a dura, e simplu de tinut drumul.

Odata ajunsi inapoi in Padina Sindrilariei mai facem un popas de baut apa si o dam in jos la vale pe unde am urcat, caci continuarea pana in creasta si coborarea pe alta parte ni se pare fara sens, in conditiile vremii instabile si ale ploii iminente. Si bine am facut, caci dupa ce am ajuns la masina si am plecat spre Zarnesti, plafonul s-a lasat mult peste creasta Pietrei Craiului, deschizand pesemne calea ploii.

In Brasov, Laurentiu ma taraste dupa el sa vada repriza a 2-a de la meci la o terasa, iar eu, fiind nemancata, reusesc sa ma ametesc hranindu-ma cu o bere, motiv pt. care acasa la Paul ma pun pe mancat serios pana seara, ca sa fiu apta de o noua tura a doua zi.