duminică, iulie 25, 2010

Creasta Calimanilor - 16 - 19 iulie 2010

In vara anului acesta mi s-a mai indeplinit un vis: creasta Calimanilor. In fiecare an mi se mai pune pata pe cate un munte din asta in care din Bucuresti ajung greu si despre care tot aud cate ceva fain, nemaipomenit, extraordinar. Stiam despre Calimani ca acolo se afla rezervatia Cei 12 Apostoli si ca aceste stanci sunt foarte spectaculoase si, ca urmare, mi s-a pus pata. Ca pana la urma am facut toata creasta matematica a Calimanilor, dar nu am ajuns fix la Cei 12 Apostoli este oarecum evident, ca socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, iar Cei 12 Apostoli sunt la cateva ore deviatie de creasta principala. Pot spune insa ca si eu si Radu ne-am bucurat de cateva zile si apusuri in Calimani de exceptie. Si multumesc lui Radu pt. camaradenie, desi si-a pierdut GPS-ul si gaigerul pt. radiocativitate in jnepenii buclucasi inca din prima zi si a fost tare suparat din cauza asta, mai ca era sa renunte a mai continua tura.

Tura era initial programata pt. week-endul prelungit 9-10 iulie, dar cum prognozele de ploaie au fost mai mult decat respectate, tot confruntand ultima mea descoperire (pe meteoblue am intrezarit la un moment dat o fereastra de vreme buna care incepea pe undeva pe vineri. Fereastra de vreme buna tinea evident fix si maxim cateva zile, dupa care incepea iarasi inlantuirea de zile ploioase.

Hotarasc cu Radu sa plecam joi seara din Bucuresti cu acceleratul de Vatra Dornei, urmand a ajunge la destinatie vineri dimineata. Prevazatoare ma duc si iau loc la cuseta si bine am facut, caci era tot vagonul plin de un grup strainez, singura problema fiind ca am nimerit in compartiment cu un bebe bolnav care a plans destul de mult. Noroc insa ca leganatul trenului era destul de sedativ si cu dopuri in urechi se putea dormi acceptabil.

- I ZI, VINERI:
gasit cu greu Ana in Vatra Dornei Bai, dus cu masina ca pe stabi pana la lacul Colibita, depasit satul Colibita, urcat motorizati cat se poate de mult pe drumul forestier din dreapta, in lungul vaii Bistrita, apoi urcat pe jos la refugiul de sub varful Bistriciorul si aici mancat, dormit, baut, vazut apus superb spre m-tii Tibles.

Mai in detaliu:

Vineri dis-de-dimineata ne asteapta in Halta Vatra Dornei Bai draguta mea prietena din Ceahlau: Ana-Maria. Initial ii cerusem doar niste informatii despre ratele din Vatra Dornei spre Calimani, insa ea s-a oferit sa ne duca cu masina in zori de zi pana unde vrem noi. Dupa multe insistente trebuie sa recunosc ca ajutorul ei nu a fost de lepadat, ci, din contra, a constituit una din piesele de rezistenta ale turei, fara de care nu ne-am mai fi miscat atat de repede spre munte. Dimineata nu incepe insa oricum ci, nemaitinand minte unde aveam intalnire cu Ana si Ana avand telefoanele pierdute, coboram in gara Vatra Dornei, mai la periferia orasului si negasind-o pe Ana in gara, tragem concluzia ca probabil aveam intalnire cu ea in gara Vatra Dornei Bai, la capatul traseului feroviar. Si fix cand ajungem noi in gara, ajungea si ea si ne-am sincronizat bine.

Pe la orele 7 dimineata pornim cu masina din Vatra Dornei spre lacul Colibita. Desi in depresiunea din zona Vatra Dornei era ceata, pe masura ce ne ridicam ca altitudine atmosfera pare sa se limpezeasca. Eram cam demoralizata vazand atata ceata, dar nu puteam sa cred ca prognozele se insala intr-atata. Dupa ce trecem insa prin pasul Tihuta soarele incepe sa ne zambeasca si atmosfera se mai limpezeste, iar peisajele sunt de minune. Mergem pe drum national o bucata de vreme, iar la Muresenii Bargaului viram la stanga 5 km spre lacul si satul Colibita.

Ajunsi pe malul lacului Ana se hotaraste se ne mai plimbe putin cu masina pana la baraj si abia pe urma inapoi spre destinatia noastra finala: coada lacului dinspre valea Bistritei. Avand in vedere ca vremea aici sus este mult mai frumoasa decat cea lasata de noi in oras, ne bucuram de hoinareala si Ana este chiar surprinsa de frumusetea acestui lac (ea nu venise niciodata pana aici).

Lacul Colibita m-a surprins in mod foarte placut si pe mine, mie careia imi plac lacurile de munte intotdeauna, acest lac este un dita' mai laculoiul si are niste imprejurimi foarte frumoase si curate, fara peturi, gunoaie si alte minunatii binecunoscute.

Dupa ce trecem de lacul si de satul Colibita (un fel de sat), viram spre dreapta pe drumul forestier din lungul vaii Bistritei, vazand pe alocuri si insemnul de triunghi albastru. Marcajul imi fusese dezvaluit cu o seara inainte cand sunasem pt. cateva informatii la Salvamont Bistrita si, cum nimic nu este intamplator, bine ca am dat acest telefon, pt. ca tablite indicatoare spre vf. si refugiul Bistriciorul nu erau decat in carti, in realitate vine pe aici numai cine stie drumul. Tinem asadar drumul forestier si avem grija ca din cand in cand sa mai vedem pretiosul marcaj pe cate vreun copac.

La un moment dat insa drumul incepe sa nu mai arate a drum, exploatarile forestiere spunandu-si cuvantul, insa Ana nu si nu, ea da sa urce cu masina ca sa castigam noi cat mai mult timp. Dar cand si apa incepe sa siroiasca prin santul adanc din axul drumul, abia atunci reusim sa o convingem pe draga de Ana ca este cazul sa renunte si sa ne lase sa mergem pe jos mai departe. Din viteza masinii, noi tot credeam ca nu am ajuns nici macar la prima intersectie de drumuri forestiere care ne aparea pe harta si, cand colo, mergand putin pe jos descoperim ca de fapt Ana ne dusese cu masina pana aproape de a doua ramificatie de drumuri forestiere: Colbul Irimii (la stanga) si Irimie de Jos (la dreapta).

Conform hartii, caci marcaj nu exista fix aici, abordam drumul forestier dinspre Colbu Irimii, asteptand cu nerabdare intrarea in padure pe versantul din dreapta. Si noua bifurcatie nu se lasa mult asteptata si ajungem curand intr-o poiana cu o casa de zidarie parasita si fara acoperis, unde troneaza mare si marcajul nostru, aratandu-ne directia de urcare spre padure. Nu putem insa sa nu ne amuzam de umorul denumirilor aflate pe zidurile casutei: Mita - 2h


Parasim poiana din drumul forestier Colbu Irimii si incepem sa urcam sustinut prin padure, mare parte a drumului fiind batut de oi (motiv pt. care este f. mult noroi), dar si presarat cu fragute. Marcajul este bun si multumesc celor care m-au sfatuit sa abordez acest traseu de apropiere spre creasta Calimanilor, noi capatam altitudine destul de repede si incep sa se contureze in zare muntii invecinati.


Lacul Colibita lasat in urma se mai vede inca undeva prin centrul cadrului

Urcand spre refugiul Bistriciorul incepem sa intrezarim primele muchii ce duc in creasta care incepe din vf. Zurzugaul

In teorie stiam ca ar fi trebuit sa facem 4 h pana la refugiul salvamont de la Bistriciorul, insa, avand in vedere ca Ana ne scutise de o buna bucata de drum, noi ajungem mult mai repede in caldarea de sub varful Bistriciorul, unde se vede si refugiul mult asteptat. Un refugiu in toata regula si foarte frumos, d.p.d.v. arhitectural vorbind: forme curate, volume echilibrate, materiale decente, fara exagerari inutile.

La refugiul Bistriciorul ne oprim ca sa ne adapostim de ploaia prognozata pe la orele 15.00 p.m., ne intindem izoprenele in veranda refugiului si gatim niste paste si bem din palinca lui Radu. Buna palinca, nu mi-a fost deloc frig ! Intre timp aflu ca, Radu fiind cam nedormit de pe tren, prefera sa dormim aici la noapte si sa plecam abia a doua zi dimineata spre vf. Pietrosul Calimanilor. Eu as fi vrut sa mai mergem, dar cum vremea tot bureaza si ploua marunt, ma convinge sa ramanem la refugiu in speranta unei zile pline de soare maine. Pe seara ajung sus si baietii de la salvamont care ne cazeaza sus la priciuri si ne indoapa cu mancare contra a 30 lei de caciula.

Si aici, in Calimani, pot marturisi ca am vazut unul dintre cele mai frumoase apusuri, poate chiar primul pt. mine, niciodata nu imi amintesc sa fi vazut atatea zari si forme de relief succedandu-se pana la linia orizontului cufundate de lumina rosiatica a soarelui (apusurile de soare sunt la sfarsitul postarii)

- A 2-A ZI, SAMBATA: plecat de la refugiul Bistriciorul si urcat pe vf. Bistriciorul (alt. 1990 m), mers din greseala vf. Stracior (alt. 1960 m), intors spre vf. Bistriciorul si abordat culmea corecta spre Curmatura Tihului, orbecait multe ore prin jnepenii de sub varful Struniorul, traversat in final Curmatura Tihului, urcat sustinut pe sub varfurile Ciungetu si Ruscii (gasit apa in poteca !!!), urcat varful Gruiu (alt. 1882 m), vazut furtuna la orizont. pus rapid cortul sub urcusul final spre vf. Pietrosul, plouat cu galeata 2 h, strans apa in cani de la ploaie, vazut alt apus superb.

Mai in detaliu:

Sambata dimineata plecam in jurul orei 8.00 a.m. de la refugiul Bistriciorul, cu rucsacii doldora de apa si cu multe informatii noi despre traseu. Deci aveam entuziasm, nu gluma, credeam ca putem ajunge pe seara la iezerul de sub Retitis. Imi vine sa rad acuma cand imi dau seama cat era de mers, desi unele voci vehiculasera ideea ca este posibil sa parcurgi aceasta distanta intr-o zi, iar eu cu Radu aveam antecedente serioase la mers 50 km pe week-end din traversarea Grohotis-Neamtului.

Urcam caldarea de sub varful Bistriciorul si in saua dintre acest varf si vf. Zurzugaul panoramele sunt pline numai de munti in toate zarile. Pe directia vaii pe care am urcat vedem pana hat departe chiar muntii Rodnei, amintindu-mi de alta memorabila tura facuta cu Dionisie in acesti munti, ocazie cu care am parcurs creasta Rodnei integral in 2 zile. Inceputul este promitator, pacat insa ca marcajele lasa f. mult de dorit pe aceasta portiune, mai ales in punctele cheie.


Mergand spre varful Bistriciorul, lasam in urma varful Zurzugaul

Din saua in care am iesit in creasta propriu-zisa tinem de acum muchia matematica si marcata cu banda rosie si ajungem numaidecat pe varful Bistriciorul (alt. 1990 m), avand cat de cat banuiala traseului pe care il avem de urmat astazi, adica hat departe rau detot. Si, desi banuim pe unde trebuie sa o luam, gresim traseul asa, ca la inceput de zi.


In top pe varful Bistriciorul (in fundal lacul Colibita)


Pietrosul Calimanilor nu se vede prea bine din cauza contre-jour-ului, dar e departe rau


O privire spre locuri mai apropiate, cum ar fi dragutul lac Colibita

Coborand de pe varful Bistriciorul facem prima noastra greseala si tinem marcajul de creasta cu banda rosie clar si vizibil, si uite tot asa ne trezim ca ajungem pe vf. Stracior. De pe bucata de creasta dintre Bistriciorul si Straciorul peisajele sunt superbe si ni se deschid de jur imprejurul nostru numai munti si munti si alti munti, de la indepartatul Pietrosul Calimanilor pe care trebuie si noi sa ajungem, pana la lacul Colibita pe unde am fost cu o zi inainte si m-tii Rodnei in departari.

Pe varful Stracior salvamontistii ne spusesera clar ca nu trebuie sa urcam, ci sa viram spre dreapta inainte sa ajungem pe acest varf, imediat dupa ce coboram de pe vf. Bistriciorul. Noi insa, nestiind exact care sunt varfurile din zona si vazand ca marcajul de creasta merge bine mersi inainte, am crezut ca varful Stracior este doar o mogaldeata care trebuie urcata si dupa aceea coboram spre Curmatura Tihului. In realitate insa, marcajul de creasta venea de undeva din Piatra Fantanele de jos, urca pe varful Stracior, o vira apoi la stanga nesemnalat spre Curmatura Tihului, si, ca sa te induca in eroare detot, mai mergea si pana pe vf. Bistriciorul si Zurzugau. Concluzia este ca am bifat din greseala si vf. Stracior (alt. 1963 m).

Uitandu-ne dupa un posibil traseu de continuare al crestei de pe varful Stracior ... teapaaaaaaaaaaa ! Nu prea stim pe unde trebuie sa o luam, drept pt. care mananc harta aia pana rezulta traseul bun.

Dandu-ne seama ca nu suntem pe drumul cel bun, de pe varful Stracior ne intoarcem spre vf. Bistriciorul si cautand cu f. mare atentie bifurcatia spre vf. Strunior gasim o sageata firav pictata pe o piatra care ne indica cum ca banda rosie urmeaza in jos pe un valcel de vale spre a se incadra mai apoi pe o culme. De unde veneam noi de pe vf. Stracior tot pe banda rosie merseseram, iar de pe varful Stracior tot o banda rosie cobora spre Piatra Fantanele, deci toate traseele pe aici erau cu banda rosie in ce directie vroiau muschii tai.

Dupa ce regasim al doilea marcaj banda rosie rasuflam usurati, crezand ca de acuma este lux pana sub Pietrosul, desi prognozele erau ca se fac vreo 6-8 ore pana acolo. Si nu degeaba se face atat de mult pana acolo, mult timp se pierde cu orientarea, ca traseul nu este chiar asa exagerat de lung. Aveam recomandari sincere sa nu ne ratacim prin jnepeni, dar ni se spusese in acelasi timp ca si poteca este destul de evidenta, ceea ce insa nu era asa pe aceasta portiune injnepenita care impanzeste tot traseul care trece pe sub vf. Strunior.

Din zona vf. Stracior si Bistriciorul, vedere spre bucata de drum ce o avem de parcurs pana la Pietrosul Calimanilor care se afla in fundalul foarte indepartat: dupa cum se vede mari paduri de jnepeni

Cand am inceput sa ne afundam prin jnepeni nici macar nu stiam ce ne va astepta. Pentru introducere, la orice mica poienita ajungem era de nedeslusit poteca mai departe si trebuia sa incercam efectiv in toate partile pana gaseam undeva un semn sters demult de vreme pe vreo piatra.

Ca sa fie setul complet lui Radu i se agata GPS-ul si gaigarul pt. masurat radioctivitatea pe undeva prin jnepeni si nu reuseste sa le mai gaseasca oricat la cauta, betele telescopice a reusit insa sa-si gaseasca varful pierdut (ala a fost mai mare si mai vizibil). Cert este ca pierdem prin aceasta zona aproape 2 h ca sa caute Radu obiectele pierdute, eu imi pierd rabdarea, caci vad cum se aduna nori negrii in zari si tot tip dupa el ca sa plecam mai departe. Desi ar mai fi stat sa caute inca jumatate de zi prin jnepeni, pana la urma il conving pe Radu sa ne continuam drumul ca sa apucam sa innoptam cat de cat langa o sursa de apa diseara.

Continuarea traseului prin jnepeni este la fel de anevoioasa, pierdem poteca de inca cateva ori si o cautam in sus si in jos in punctele descoperite care traverseaza valcele de grohotis sau mici poienite. Bucuria noastra este cand regasim semnul pe vreo piatra sau pe vreun copac, dar si disperarea noastra este mare cand ne gandim ca poate or fi asa toate zonele de jnepeni din creasta Calimanilor (dar asta a fost singura, restul sunt bine marcate si taiata poteca prin jnepeni).

Coborand pe sub varfurile Strunior, avem in permanenta in spate vf. Bistriciorul si Stracior de unde am coborat

Cat vezi cu ochii numai jnepeni ... jnepeni, jnepeni, si peste acesti jnepeni alti jnepeni ! Si abia in departari, Pietrosul Calimanilor !

Avand in vizor vf. Ciungetu reusim la ultima poiana sa gasim undeva in dreapta jos mergand un pic pe un picior marcajul care ne indica directia de urmat. Cateva zeci de metri mai jos in padure gasim si tablite indicatoare si ni se confirma ca suntem pe drumul cel bun spre Curmatura Tihului, dar, de ce nu au pus aceste indicatoare mai sus in poiana unde am pierdut o groaza de timp cautand poteca nici macar conturata, asta nu o sa inteleg niciodata. Cert este ca este varza marcata zona, desi salvamontul de la Bistrita se laudau ca ei au refacut marcajele.

Cu privirile atintite spre un posibil marcaj ... de fapt poteca marcata se gaseste undeva pe dreapta jos inspre vale de pe acest picior frontal

Coboram mult prin padure spre Curmatura Tihului, dar suntem multumiti ca macar avem marcaje pe copaci si ca putem sa ne crestem putin viteza de deplasare, desi Radu este morcovit de instrumentele pierdute in mod brutal in jnepeni si nu prea mai are chef de tura.

Dupa ce pierdem destula altitudine ajungem si in imensa poiana din Curmatura Tihului unde in teorie ar fi trebuit sa fie apa, asta in cazul in care stii in ce directie sa o cauti rotindu-te in poiana 360 de grade. Semn spre vreun izvor, ioc !

In lipsa unui indicator mai clar spre vreun izvor, noi nu gasim apa, asa ca traversam morcoviti poiana si continuam dupa cateva balaureli pe drumul ce urca sustinut si prin soare printr-o semi-padure. Radu mai are f. putina apa, mie mi s-a terminat apa, caci imi luasem doar un litru conform spuselor salvamontistilor, suntem sleiti de caldura si trebuie sa urcam prin soare. Nadajduiesc doar sa reusim sa ajungem la poiana aceea cu izvoare de sub vf. Pietrosul, dar pana acolo mai este f. mult de mers, iar deshidratarea incepe sa isi spuna cuvantul. Eu insa tot sper in sinea mea sa apara pe aici pe undeva prin padure macar o balta cu apa, suntem totusi destul de jos ca altitudine si daca incepem sa urcam spre vf. Gruiu fara apa se va ingrosa gluma. Ma rog la fiecare pas sa imi apara macar un firicel de apa si in momentul in care deznadejdea capata proportii din ce in ce mai mari, aud un susur si vad cum poteca trece printr-un izvoras care curge de undeva de sus. Umplem toti recipientii cu apa (cam 2 litri de caciula) si continuam mai departe avand evident alt tonus pt. inaintare si sperand sa ajungem la poiana cu izvoare de sub Pietrosul, poiana care insa nu are nici un indicator si pe harta nu gasesc nici o informatie despre loc ?! Nici macar acuma nu stiu unde ar fi putut fi !

Mai departe poteca o continuam pe curba de nivel pe sub vf. Ciungetu si Ruscii, avand acum poteca f. clara, chiar ma uimeste si ma bucura cat de clara este poteca. In zare avem mereu in fundal vf. Pietrosul ca punct de reper si tot in fundal avem si nori mari si negrii (conform prognozei !). Noi mergem acuma cat putem de repede, desi Radu este cam lesinat de la atata alergatura prin jnepeni dupa GPS si gaiger, dar si poteca facem f. multe meandre si se apropie cam greu de tinta finala a zilei.

Aruncand o privire inapoi vedem de unde venim, in fundal indepartat vazandu-se vf. Bistriciorul si Stracior


In poza de jos si cea de sus, pe poteca pe curba de nivel spre vf. Gruiu

La un moment dat gasim pe jos o tablita indicatoare care ne arata ca pt. vf. Pietrosul trebuie sa o luam in sus prin jnepeni. Alti jnepeni, dragutii de ei, mi-era atat de dor sa mai orbecai putin, mai ales cu furtuna batand la orizont. Urcusul spre vf. Gruiu prin jnepeni pare sa fie insa mai primitor, se vede ca, din momentul in care am trecut granita si am intrat pe taramul salvamontului Vatra Dornei, acestia din urma si-au facut datoria cu succes. Avem de tras putin prin jnepeni la deal, dar este super-lux pe langa balaureala de azi de dimineata pe care am trait-o pe pielea noastra traversand jnepenii de sub vf. Strunior.

Mergand spre varful Gruiu, cu Pietrosul Calimanilor in fundal (mic si tuguiat din dreapta este varful propriu-zis Pietrosul Calimanilor)

Ploaia nu ne prinde prin jnepeni, asa ca hotaram sa mergem cat putem si cand se anunta primii stropi sa punem repede cortul, doar se pune in 5 minute (fostul meu cort, acuma este la Radu). Urcarea pe varful Gruiu o balaurim noi ceva, mai sunt jnepeni, dar noroc ca si-a facut aparitia ienuparul, care, fiind mai pitic, se poate vedea peste el si intuiesti cum sa traversezi marea de vegetatie pt. a ajunge unde vrei. Procedam ca atare si reusim destul de usor sa trecem de varful Gruiu si se ne apropiem de saua care precede urcusul final spre vf. Pietrosul. Aici insa pot marturisi ca tunetele se aud din toate partile, dinspre Pietrosul cerul este f. intunecat, deci nu are rost sa urcam acuma ca ne trazneste din plin fix pe varf si in urcare am fi si foarte expusi. Eu propun sa ne adapostim in ultimii jnepeni pe care ii vad inainte de urcusul final, punandu-ne o pelerina pe deasupra, Radu insa propune sa punem cortul si bine am facut, pt. ca urmeaza o ploaie torentiala de 2 h. In timpul ploii am reusit sa strangem ceva apa de ploaie in cani si in oala, apoi cu apa de ploaie sa facem de mancare si pe urma somn de voie pt. ca a doua zi dimineata sa plecam f. devreme si sa evitam ploaia de ora 15.00 anuntata de data aceasta (sms de la tata de la internet).


Vedere cu varful Pietrosul Calimanilor de la locul de cort (poza facuta inainte de furtuna)

Dupa ploaie si inainte de culcare trebuie sa mentionez insa limpezirea atmosferei si un alt apus de soare superb catre vf. Bistriciorul si muntii indarat. Nu stiu care apus de soare sa fi fost mai frumos, dar mie mi-au placut atat de mult cele doua de pana acuma, incat si seara urmatoare am avut aceeasi intentie, numai ca panorama nu a mai fost pe masura (apusurile sunt la sfarsitul postarii).

- A III-A ZI, DUMINICA: urcat vf. Pietrosul Calimanilor (alt. 2100 m), mers pana pe vf. Negoiu Unguresc (alt. 2081 m), coborat spre saua Negoiului, gasit izvor la 5 minute in vale de poteca (exista indicator pt. acest izvor !!!), urcat la statia Meteo Retitis, coborat o bucata de drum spre bifurcatia spre vf. Bradu Ciont, traversat jnepeni spre saua Voievodesei, urcat putin spre vf. Calimanul Iezerului, pus cortul printre jnepeni de frica ploii.

Mai in detaliu:

Cu moralul ridicat de prognoza trimisa de tata de acasa prin sms si cu gandul la frumosul apus de soare vazut cu o seara inainte suntem foarte increzatori si ne propunem sa ne trezim dimineata devreme ca sa nu ne prinda ploaia de ora 16 (asa zic prognozele). Adica in jurul acestei ore, Pietrosul Calimanilor (cel mai inalt varf din masiv) atrage toti norii si la ora stabilita fac ravagii si daca te afli pe acolo nu este prea frumos, mai ales daca nu ai un cort bun montat si bine ancorat.

Cum suntem foarte nerabdatori ne trezim de bunavoie foarte devreme, Radu vrea sa stam acolo pana bate soarele pe cort ca sa il usuce, numai ca reusesc sa ii explic ca asta ar insemna foarte mult timp pierdut pentru noi, sacrific o pereche de sosete cu care sterg cortul si toata lumea este multumita (mai ales cortul evident).


Valea Dornei vazuta din apropiere de locul nostru de cort

Pe varful Pietrosul Calimanilor urcam val vartej, mai intai pe creasta care incepea de la locul nostru de cort si ajungea sus intr-un mic platouas cu urme de transee si apoi pe creasta lata a Calimanilor pana la ultima portiune extrem de scurta cu cateva prize de catarare de sub varful propriu-zis.


Prima bucata de creasta de urcat spre varful Pietrosul, cu valea Dornei pe dreapta


Varful Pietrosul Calimanilor vazut din urcare pe ultima bucata de creasta cu transee

De pe varful Pietrosul Calimanilor evident vedere in toate zarile Moldovei: vedem indarat toata creasta parcursa pana acuma de pe vf. Bistriciorul, apoi vedem spre sud spre Lunca Bradului, apoi spre nord spre Gura Haitii.

Coborand de pe Pietrosul Calimanilor ajungem la marele platou care duce mai departe spre urmatorul varf principal al crestei si anume varful Negoiu Unguresc. Eu speram cumva in sinea mea ca vom avea de parcurs o bucata de creasta mai autentica, ceva mai ascutit, mai abrupt, dar noooh, in Calimani totul este plat si lin si zarile se vad undeva foarte foarte departe, asa ca toate pozele ies ceva de genul: plat, linia oriontului si abia dupa aceea multe randuri de munti foarte foarte frumosi si foarte mici.


Mergand spre varful Negoiul Unguresc, vedere inapoi spre Pietrosul Calimanilor

Ultimul urcus pe varful Negoiu Unguresc parca prevesteste o panorama si un varf ceva mai abrupt. E drept citisem eu ceva de creasta cea fioroasa si expusa care coboara spre saua Negoiului, dar imi imaginam ceva terifiant cu cabluri si portiuni de catarare. Creasta insa este doar putin abrupta la inceput si cu un perete mai inspre verticala cum cobori pe stanga, dar altfel totul este simplu si senin cand te uiti spre dreapta, chiar plaiuri intinse si nesfarsite se vad in zare.

Radu ma face toba cu lectiile de geografie, imi repeta constincios de fiecare data toate orasele si grupele de munti care crede el ca se vad in zare. Aici sus la 2000 de metri de abia daca am intalnit ceva oameni, abia in zona Retitisului unde urca oamenii cu masinile se va mai popula pamantul, altfel numai liniste si pace am avut. Incepem sa coboram de pe vf. Negoiu Unguresc spre saua Negoiului.

De pe Negoiu Unguresc coboram o frumoasa creasta pana jos in saua Negoiului. Peisajele sunt superbe de jur imprejur, incepe si mult doritul jnepenis, asa ca setul este complet. Noroc ca pe aici potecile sunt mai circulate si ca urmare nu sunt probleme de orientare printre dragutii copacei cu ramuri imbatabile.

Coborand pe creasta pe alocuri ingusta si abrupta care pleaca din varful Negoiu Unguresc, drumul se domoleste pe la jumatatea coborarii de unde urmeaza apoi numai o mare padure de jnepeni, pe alocuri cu vedere spre tinta noastra de jos: stalpii indicatori din saua Negoiu.

Ajungem destul de repede si in saua Negoiului, iar acolo troneaza un mare si frumos indicator cu multe trasee si poze, o nebunie ce sa mai. Cel mai interesant indicator este insa acela care ne indica un izvor la 5 minute mai jos de vale. Waaaaaaaaawwwwww, asta ne lipsea cu adevarat, apa, apa vietii. Dupa ce in seara precedenta insirasem oalele afara din cort ca sa mai strangem apa de la ploaie, acuma suntem cu proviziile chiar pe terminate si eu ma pot declara chiar putin nelinistita in aceasta privinta, caci mai toata mancarea mea consta in prafuri usoare la pliculete care se dizolva in apa, fac bum si devin mancare. Delicioasa mancare, cu ghilimelele de rigoare, dar usoara si hranitoare pe moment.

Din saua Negoiului, coboram un pic pe valea Ilvei, vale care duce mai departe peste vreo 6 h jos in Lunca Bradului, si, intr-adevar, peste vreo 150 m vedem cum incepe sa se contureze inceputul de vale, versantii se ingusteaza unindu-se intr-un singur punct care este: izvorul.

Fericire maxima evident, umplem toate recipientele cu apa, de’ cred ca in viata mea nu am carat atata apa pe munte, dar cu Calimanii astia se pare ca descrierile cu locurile de apa de acasa nu se potrivesc cu cele din teren. Si terenul cu siguranta nu s-a schimbat intre timp, nu stiu unde erau inzvoarele alea descrise prin trasee.

Cu recipientele doldora de apa, revenim in saua Negoiului unde ne-am lasat bagajele si hotaram sa nu facem pauza decat de o ciocolatica, suntem putin si oarescum ingrijorati de norii care stim ca incep sa se stranga si avem prognoza meteo data si de tata de acasa cu privire la varful asta al Calimanilor. Stim asadar ca o torentiala va fi cel putin inevitabila in cursul dup-amiezii si, ca urmare, vrem sa ajungem cat mai departe pana sa fim obligati sa ne punem cortul. Continuam deci spre varful Retitis, intersectand curand drumul forestier care leaga cele doua localitati aflate de o parte si de alta a Calimanilor: Gura Haitii si Toplita.


Mergand din saua Negoiului spre vf. Retitis (din fundal)

Dupa ce depasim drumul de masina, poteca urmeaza un fel de valcel care ne urca destul de repede in platoul de sub varful Retitis. Vedem in stanga noastra ramasitele unei cariere (in sulf parca) de pe vremea comunismului, dovada a cat de mult s-a putut distruge mediul natural de dragul exploatarilor. Cariera se afla si se poate vedea inca in baza ce strajuieste varful Negoiul Romanesc.


Vedere spre varful Negoiul Romanesc cu cariera parasita

Urcand spre Statia Meteo de la Retitis, vedere spre varful Negoiul Unguresc (de unde venim noi)

Platoul din zona varfului Retitis este foarte mare si destul de anost. In afara de faptul ca se vede superb spre partea de unde am venit, adica spre varful Negoiul Romanesc si Unguresc, drumul urca enervant de incet si, desi se vad in toate zarile multimi de munti, in poze nu imi iese decat o linie a orizontului dantelata corespunzatoare gruparilor muntoase, iar in prim plan un mare si imens plat.

Vedere indarat spre vf. Negoiu Unguresc si Pietrosul Calimanilor (vf. putin piramidal indoit)

Ca urmare, nu imi este clar care ar fi fost mai exact varful Retitis, cert este ca noi urcam pana in zona statiei meteo, al carei acoperis de o tabla sclipitoare ne face sa ne simtim ca intr-un solarium (nu conteaza ca eu nu am fost niciodata in asa ceva, dar comparatia cred ca este pe masura) si, odata ajunsi langa marea casoaie, o ocolim pe la limita platoului spre Neagra Sarului.

Radu viseaza sa manance o ciorba aici la cabana, dar ii explic ca de fapt aici este o statie meteo si nu restaurant cu auto-servire, asa ca inghitim in sec si, dupa o scurta pauza pe un bolovan cu o frumoasa panorama spre Neagra Sarului, o dam de vale pt. a ajunge macar in saua Voievodesei pana incepe ploaia.

In poza de jos si cea de sus, ne aflam in zona Retitis, in fundal observandu-se restul de creasta de parcurs, cu varfurile Calimanul Iezer si Calimanul Cerbului

De la Retitis coboram spre saua de deasupra lacului Iezer, noi speram sa vedem ceva din acest lac, dar asteptarile noastre iarasi sunt prea mari cu privire la acesti munti. Tot coborand pe drumul forestier ce vine de la statia meteo nu reusim sa vedem decat pajisti si niste nori negrii care se strang, in rest nici urma de vreun lac care sa ne incante privirile. Mergem asa pe drumul de masina pana in punctul in care traseul de creasta vireaza spre varfurile Calimanul Cerbului si Izvor, moment in care virajul nostru la stanga marcheaza de fapt bucuria si emotia reintrarii in padurea de jnepeni. Fiind deja terifiati de balaureala prin jnepenii din zona vf. Struniorul, ne amintim noi ca am mai citit prin descrieri de inca alte cateva zone de jnepeni cu probleme. Oare sa fie si aceasta una din acele zone de bau bau, care te inghit in inima jnepenilor si nu te mai lasa sa vezi nimic de jur imprejur, taindu-ti orice posibilitate de orientare ?! Nooooooooo, de data aceasta am nimerit bine, poteca este taiata prin jnepeni si este chiar lata, usor sa te orientezi si aproape imposibil sa te pierzi. Ceva nou in Calimani si ceva care acum cativa ani nu exista, din cate am citit eu prin descrieri. Gratie acestui fapt avem si noi viteza corespunzatoare la deplasare si de undeva din zona varful Bradul Ciont vedem un pic din saua si vf. Voievodesei care ne asteapta jos.


In zona varfului Bradul Ciont, vedere indarat spre statia meteo de la Retitis

Depasim si ultimele zone de jnepeni si mergem fericiti spre saua Voievodesei, unde citisem eu ca ar trebui sa se gaseasca apa. Teoretic ar fi cat se poate de logic ca sa se gaseasca apa, pt. ca si pe harta mea apareau doua firicele de apa, insa Radu nu a reusit sa gaseasca deloc apa.


Mergand spre saua Voievodesei, vedere spre Calimanul Iezer din fundal

In saua Voievodesei eu ma declar invinsa si chiar as vrea sa punem cortul, in speranta ca totusi pana maine se gasesc acele firisoare de apa. Radu este insa in forma si nu intelege ca eu ma scurg din picioare dupa 8 h de mers sustinut cu namila in spate, asa ca nu reusesc sa capat decat o pauza de masa in care scot primusul si fac de mancare. Cat timp eu gatesc, trec pe acolo si doi neni care, intrebati fiind de surse de apa in zona, ne explica ca ei nu stiu, dar ca ne lasa apa lor. Ne indeamna in acelasi timp sa coboram jos spre Gura Haitii, ca avem timp pana diseara, dar se pare ca ei inca nu au aprofundat programul Calimanilor care dupa-masa se poarta cu blituri multe si mari la orizont. Timp, intr-adevar ar mai fi pana diseara, dar nu stim foarte clar cat timp mai avem pana la prima torentiala. Cert este ca ne lasa vreun litru de apa cat mai au ei, zicem bodeaproste si, dupa ce mancam, o dam mai departe ca sa mai mergem cat putem pana incepe ploaia. Eu din pacate ma misc destul de greu si cu efort, mai ales cu burta plina, asa ca Radu nu prea are succes cu mine. Mersul sustinut din cele doua zile mi-a cam ajuns la refuz si mai mult de 8 h pe zi nu prea pot sa merg, restul sunt in sila si mecanice.

Cat timp se tot lupta Radu cu mine sa merg incep sa se auda si tunetele de la orizont, apoi tunetele se apropie si incepe sa sune stereo. In acel moment o zbughim in primul palc de jnepeni care ne iese in cale si incepem sa ne baricadam bine sub crengile stufoase ca sa asteptam acolo sa treaca ploaia. Cerul este foarte negru spre Pietrosul Calimanilor, chiar si la Retitis, la numai o ora de mers, este totul cufundat in tunete si fulgere, deasupra noastra insa norii trec si abia daca simtim un strop sau doi. Mai sa fie, asta chiar este culmea ! Situatia inca persista pentru urmatoarea ora, ploua de jur imprejurul nostru, numai deasupra noastra nu ploua ! Pana la urma ne plictisim de atata asteptat ploaia si hotaram sa punem cortul, ba chiar insiram iarasi si toate oalele la ploaie doar doar s-or umple cu apa din cer, si tot asteptam ploaia aia care nu mai vine. Cert este ca intr-un final incepe sa se insenineze in zari, norii pleaca mai departe si deasupra noastra tot nu ploua. Acuma am pus cortul si asta este, dormim aici, asteptam seninul de maine dimineata si nu ne mai ramane decat sa cucerim si ultimele doua varfuri ale crestei si apoi sa ne rostogolim la vale spre Gura Haitii.

- A IV-A ZI, LUNI: cucerit vf. Caliman Izvor sau Calimanul Iezerului (alt. 2032 m) si Calimanul Cerbului sau Cerbuc (alt. 2013 m), coborat prin jnepeni si padure spre Gura Haitii, facut auto-stop, luat teapa la auto-stop, luat rata pana in Vatra Dornei, stricat rata la freonul de aer conditionat, asfixiat calatorii in drum spre Vatra Dornei, finaly Vatra Dornei (pizza, tur de oras cu Ana si poze in centrul vechi), seara in drum spre casa cu acceleratul de Bucuresti.

Mai in detaliu:

Tot destul de dis-de-dimineata ne trezim si ne impachetam repede rucsacii, stiind ca prognozele pt. aceasta zi sunt si mai ingrijoratoare, adica deja de pe la amiaza da cu blituri. Cu ceva regrete lasam in urma minunatiile din aceste zile, cu orbecait prin jnepeni cu tot, si plecam mai departe spre bucatica de creasta ramasa restanta, nu inainte de a arunca o ultima privire spre zona Retitis - Negoiu Unguresc - Negoiu Romanesc.

Cele doua varfuri care ne ramasesera restanta din creasta le facem destul de repede, acuma suntem si odihniti si cu rucsacii mai usori si chiar cu chef de intors acasa dupa cateva zile de izolare totala prin pustietatile acestea.

De data aceasta jnepenii sunt combinati cu ienupar, poteca nu este mereu vizibila, dar, datorita inaltimii reduse a vegetatiei inconjuratoare, este mai facila orientarea noastra. Urcam rapid pe vf. Caliman Izvor si apoi avem de parcurs un mare plat foarte putin coborator si urcator pana pe vf. Calimanul Cerbului.


De pe varful Caliman Izvor, vedere spre vecinul sau, varful Calimanul Cerbului


Mergand spre varful Calimanul Cerbului, vedere spre vecinul sau, varful Caliman Izvor

Chiar inainte de varful Calimanul Cerbului intalnim si viitorul nostru marcaj de coborare, suntem foarte fericiti ca daca l-am descoperit inseamna ca si coborarea noastra este sigura, insa un gand imi aminteste ca pe aici am citit cum Dinu si cu Marlene Mititeanu cautau de zor marcajele de coborare. Pe prima parte de coborare totul merge bine si frumos, poteca taiata prin jnepeni, marcaje destul de omniprezente, mai ca zici ca esti pe bulevard. Ajungem insa intr-o mare poiana, in care, in afara de faptul ca vedem un mare marcaj pe un unic copac existent in zona, in rest nu mai vedem nimic.

Incercam in toate directiile dinspre vale sa gasim o continuare a potecii prin jenepeni, dar nimic. Ne intoarcem mereu la marcajul de pe copac de unde am plecat si incercam sa identificam directia de continuare a traseului. Abia dupa indelungi sfortari, incercand sa dibuim urmele vagi de poteca pe iarba slab calcata, reusim sa traversam mai bine de jumatate de poiana si, in felul acesta, sa gasim un marcaj ratacit pe o piatra pe undeva bine ascunsa prin iarba. De fapt, poiana trebuia traversata dintr-un capat in celalalt pe directia pe care veneam din sensul de coborare si, undeva in dreapta, reuseai cu greu sa intrevezi despicatura potecii prin jnepeni. Poteca ce urmeaza a o parcurge este taiata cu drujba printr-un labirint imposibil de jnepeni, noi practic calcam pe crengile jnepenilor taiate si lasate acolo dupa degajarea potecii si abia acuma imi dau seama de ce cu cativa ani inainte citeam povestiri despre parcurgerea acestei zone cu mari dificultati.


Vedere spre cei 12 Apostoli din coborarea spre Gura Haitii

Trecem de zona cu jnepeni, ajungem apoi in padure si din padure iesim la o pasune cu o stana cu vaci, dar fara stapan si fara caine, o stana unde ne apuca o ploicica marunta. Din poiana cu stana, in afara de faptul ca se vede prea-iubitul nostru Pietrosul Calimanilor spre care toti norii se indreapta, mai vedem frumos spre Cei 12 Apostoli, unde din pacate din cauza vremii nu mai se merita sa ajungem. Ah, si mai descoperim ca iarasi am reusit sa pierdem marcajul. Incercam sa reconstituim directia de coborare, dar de fiecare data, la un anumit moment dat, marcajul nu mai poate fi de gasit si dispare in neant cu desavarsire. Nimic nou sub soare, inca suntem in Calimani.


Vedere de la stana cu pasune spre varful Pietrosul Calimanilor

In cautare de ceva viata pe la stana si in cautare de traseu, Radu reuseste sa vada un drum de caruta care ajunge la stana, semn ca cu siguranta acesta ne duce jos undeva spre Gura Haitii. O luam asadar pe drum in jos, din cer ne ploua marunt si constant, iar pelerina mea este scoasa acuma la plimbare peste rucsac. Pe drumul apucat reusim sa ajungem jos in Gura Haitii cam fix in punctul in care pe harta apare marcata cabana Poarta Calimanului. Imediat ce ajungem in sosea trece un camion care ne ia cand ii facem semn, insa ne lasa la fel de repede in centru la Gura Haitii, unde face la dreapta pentru aprovizionare.

In centru la Gura Haitii ne alimentam cu un suc la un magazinas cu terasa, unde unica masa de stat este langa un tomberon din care miroase gunoiul, ne mutam ca urmare in statia de masina, unde ne punem pe facut auto-stopul sau asteptat rata. Nici noi nu stim exact ce preferam, dar cand constatam ca cu ia-ma nene nu avem succes, acceptam ideea ca trebuie sa mergem cu rata locala pana in Vatra Dornei.

Vine si mult asteptata rata, ne suim gloriosi in ea, facem la revedere la Pietrosul Calimanilor care este deja cufundat in nori negri de ploaie, ne asezam cu multa siguranta jos si incepem sa motaim in drum spre marea civilizatie. Ash, ce sa motai, se strica freonul de la aparatul de aer sau ceva de genul, se strica atata de tare, incat este imposibil sa mai respiri in masina, ne da pe toti jos din masina si asteptam sa se aeriseasca, dupa care ne baga iarasi in masina si ne chinuie in mirosul ala pana in Vatra Dornei.

Ajunsi in oras primul lucru pe care il facem este sa ne ducem la gara sa ne luam bilet de tren si sa ne lasam rucsacii la bagaje, apoi ne infintam la o terasa si savuram o pizza si o bere. Intre timp o sun pe Ana la servici, dar nu reusesc sa dau de ea, pt. ca draga de Ana se plimba in pauza de masa prin centru si trecea pe langa terasa noastra. Cand reusesc sa o identific ne bucuram ca in sfarsit am reusit sa dam de ea, drept pt. care, dupa ce termina treaba, ne duce in plimbare cu masina prin oras, si prin alte diverse puncte de atractie ale zonei, cum ar fi partia de schi vazuta vara. Multumim indeosebi Anei pt. acest tratament special fara de care nu am fi reusit sa pricepem decat 3 case si 2 strazi din Vatra Dornei, ne duce Ana si la tren si ne ureaza drum bun, iar eu nu-mi mai doresc acuma decat sa dorm neintoarsa pana acasa. Chiar neintoarsa nu am dormit, una la mana pt. ca in compartimentul nostru a fost aglomerat si a tot trebuit sa ma mut prin vecini unde era gol, doi la mana pt. ca la 3 noaptea m-au sculat niste unguri si a trebuit sa ma mut din compartimentul vecin in compartimentul de comun, patru la mana pt. ca dupa atatea zile de baut portii de apa reduse imi era atat de sete, incat as fi baut mereu.

Dar, inainte de sfarsit trebuie sa fie si un dar, dar un dar reusit, a fost o tura reusita cu siguranta, in detrimentul lui Radu care si-a pierdut scule tehnice de mare importanta si valoare, dar in avantajul amandurora care am reusit sa facem o traversare a Calimanilor dintr-o parte in cealalta, tura pe care eu banuiesc ca nu o voi mai face vreodata.

Si cu siguranta a fost o tura de traversare a muntilor cu foarte multe apusuri de soare frumoase dupa ploaie.











Primul apus este de la refugiul Bistriciorul spre m-tii Tibles si lacul Colibita, al doilea apus este de sub vf. Pietrosul Calimanilor spre m-tii Rodnei, iar al treilea apus este din zona vf. Calimanul Iezer.

Niciun comentariu: