Cu bicicleta prin satele valcene - 31 oct. 2010

Duminica dimineata se intrevad zorii albastrii ai unei noi zile senine de toamna. Iara nu am somn la gandul ca o sa ma sui din nou pe bicicleta astazi, asa ca ma scol cu noaptea in cap ca sa mai pregatesc cele de-ale gurii pentru iesire. Cu titlu introductiv, pana sa iesim din Sibiu, trecem si pe la o benzinarie ca sa-mi umflu eu bicicleta (ocazie cu care am invatat cum se face asta la benzinarie) si apoi hotaram sa mergem spre valea Oltului, sa cautam pe undeva satul Gruiu Lupului, unde a auzit Liviu ca s-a facut o manastire frumoasa.

Pana una alta, de dimineata oprim in satul Cainenii Mici (pe malul stang al Oltului cum pleci din Sibiu spre Valcea) la una din cele doua biserici monument istoric. Oamenii canta, dar se uita si foarte curiosi la noi sa vada lume noua prin sat, si, pe deasupra, si cu biciclete pe masina. Toti sunt insa foarte binevoitori si saritori, indemnandu-ne mai apoi sa ne parcam masina in fata la Consiliul Popular ca sa putem merge in voie cu bicicletele.

Dupa slujba, una cate una se mai opreste la taifas pe bancuta din fata bisericii

Odata cocotati pe biciclete, din centrul satului Cainenii Mici urcam un pic in lungul vaii spre munte, apoi viram la dreapta intr-un urcus sustinut, tinand de acum inainte drumul local 7D. Urcam inca pe asfalt si in curand aproape iesim din sat, vazandu-se inca in departare valea Oltului, cu al sau trafic aglomerat. Mai jos sub noi recunoastem silueta turlei bisericii Sf. Nicolae si casutele inconjuratoare.

Dupa ce iesim detot din Cainenii Mici urcam in lungul unor serpentine mai domoale pe un fel de curba de nivel (dar curba de nivel din tipologia aia urcatoare, iar in momentul in care ajungem in capul dealulului avem surpriza sa intram deja pe nesimtite in satul Greblesti.

Greblesti se desfasoara cumva pe culmea unui deal, drumul principal nu este niciodata drept, ci urca si coboara domol, oferind perspective variate asupra caselor care sunt fie ingramadite, fie rasfirate linistit pe dealuri cu livezi si gospodarii.

In satul Greblesti, cand prindem o panta, incepem sa coboram cu viteza, desi pe mine ma impresioneaza sa vad lumea satului, mai ales ca acuma duminica toti au iesit in poarta sau la taifas intr-o intersectie de drum. Subiectul iesirii in strada nu trebuie sa fie foarte complex, este suficient sa stai sa te uiti la drum si sa vezi ce se intampla.

La observat pulsul vietii in satul Greblesti (de data aceasta nici de bancuta nu mai este nevoie)

La un moment dat, in coborarea noastra plina de viteza, vad un mos singuratic asezat pe o banca de lemn. Ma opresc subit, scot zoom-ul si ii fac o poza, moment in care individul ma vede si imi face cu mana, apoi ma cheama sa vin sa sed langa el.

Ma duc la mosu', iar Liviu imortalizeaza rapid momentul inedit. Ghici ce-mi face mosul ?!

Acuma se pare ca drept rasplata ca am facut poza cu el, mosu' se duce si ne aduce si juma' de litru de tuica la pachet, ca i-am explicat noi ca suntem cu masina lasata jos de vale in Caineni. Tuica este inca nebauta si in ziua de azi, ca am zis ca asteptam o noapte friguroasa de noiembrie la cort ca sa ii dam cep (pe caldura nu se merita efortul si nu are de fapt farmec daca nu mori de frig in varful muntelui).

Dupa ce plecam de la mosul din Greblesti incepem sa coboram in lungul satului, dam de drum neasfaltat si continuam coborarea, drumul inscriindu-se apoi la stanga in lungul vaii Boisoarei, apa care nu departe se va scurge in Olt.

Continuam coborarea pana ajungem la apa si acolo traversam podul de piatra, moment in care se produce schimbarea si incepem sa nu mai coboram, ca doar am ajuns la albia raului, ci incepem sa urcam pe nesimtite. Drumul pare drept, adica orizontal, dar nu este chiar asa. Drumul asta are o panta f. f. lina de urcare, atat de lina ca eu tot dau din pedale si obosesc si nu inteleg de ce ?! Am inteles insa abia la coborare cand am vazut ce bine este sa nu dai din pedale si sa aluneci ca gandul si ca vantul la vale.

In lungul vaii Boisoara tot urcam, mai intai avand coada Fagarasului in stanga si turlele unei alte manastiri ascunse undeva inspre fundul vaii, apoi, dupa ce trecem de bifurcatia cu manastirea, avem numai de urcat domol in lungul apei. Mai departe, ne indreptam spre satul Boisoara, drumul fiind unul foarte frumos si drumul vechi de altfel spre Curtea de Arges, care traverseaza Subcarpatii pe la Perisani pe undeva. Cand ajungem la inceputul Boisoarei incepem insa sa urcam sustinut, pt. ca satul de fapt se desfasoara pe dealul pe care il avem in fata.

Drumul urcator spre culmea Boisoarei ne presara una cate una in fata ochilor ulite pline de noroi, fantani la fiecare cotitura, privelisti ale aceluiasi sat, dar de pe dealul vecin si tot asa mai departe.

In ciuda faptului ca rata de Perisani - Sibiu care trece pe aici este f. moderna si pare sa rupa toate limitele unui sat inca arhaic, casele vechi si oamenii, de la cum sunt imbracati pana la cum vorbesc, sunt inca oameni care apartin vietii satului. Il intrebam pe Liviu ce crede ca se va intampla cu satele acestea, care sunt atat de multe si de frumoase? Dupa ce aceasta generatie se va stinge cine o sa mai locuiasca in ele, cine o sa le mai intretina, cine o sa le mai continue traditia ? Liviu este insa optimist si imi spune ca va veni lume de la oras inapoi la sat, ca isi vor da seama ca nu se poate trai sanatos in acele mega-aglomeratii urbane si vor re-popula satele.

Urcam aproape tot satul pana sus in culme la un releu, ca nu avem incotro, iar de aici de la releu in sfarsit ni se destainuie ca nu mai avem decat de coborat ca sa ajungem la Gruiu Lupului (asta in teorie). In fine, sus in creasta la Boisoara mancam pe o pajiste si admiram zarile spre Fagarasi si spre Valea Oltului. De aici de sus am mai sta mult la clatit ochii si cercetat zarile, sunt atat de multe drumuri si drumusoare care se vad si care ar putea fi urcat si coborate cu bicicleta.

Intr-un final si dupa digestia cuvenita, din varf de la releul din Boisoara incepem sa coboram spre satul Bumbuesti, de unde cica mai este o zvarlitura de bat pana la satul vecin, la Gruiu Lupului. Coborarea este foarte frumoasa, dar si foarte friguroasa in acelasi timp, motiv pt. care ma infofolesc ca o baba cu basma pe cap si geaca de iarna pana in dinti. Acuma, dotata bine cu centrala termica, pot si eu sa cobor spre Bumbuesti fara strangere de inima la frigul care incepe sa se lase afara, mai ales la umbra vailor ascunse soarelui.

In coborarea noastra intram in Bumbuesti destul de repede si incepem sa iscodim lumea despre directia spre Gruiu Lupului. Copii se joaca pe strada linistiti si ne spun ca mai avem de mers 3 h, de parca am merge cu spatele, altii ne spun insa ca nu mai este decat un kilometru si ceva, maxim doi. Noi preferam cea de-a doua varianta si o punem in aplicare.

In centrul satului, langa biserica, intrebam la un local oamenii si aflam ca daca nu tinem drumul mare, ci o luam peste pod in sus abrupt pe deal, ajungem mult mai repede in culme si apoi coboram rapid pe stanga pana in poarta manastirii. Zis si facut, avand in vedere ca orele sunt inaintate si am vrea sa ajungem macar pe lumina pana acolo, dupa ce traversam podul din centrul satului incepem sa impingem bicicletele la deal ... adica revenim la sportul meu preferat: pushing-bike. Bicicletele nu le vom impinge f. mult la deal, desi, datorita pantei, avem impresia ca nu se mai termina urcarea asta niciodata. In momentul in care se termina satul, intr-adevar drumul vireaza la stanga si incepe sa coboare usor, iar inainte sa intram in Gruiu Lupului dam si de o bucata de asfalt, care ne va conduce o vreme spre biserica mare cautata de noi.

Fericiti ca, in sfarsit, am ajuns la destinatia finala, ne angajam intr-o coborare in viteza, dar care din pacate nu dureaza prea mult, caci mai trebuie pedalat din nou la deal, apoi din nou la vale si pe urma cica prima la stanga virati si incepeti sa coborati si mai mult spre manastire. Deja, din momentul in care vedem turla manastirii, nu mai este nici un dubiu incotro trebuie sa ne indreptam. Parasim la un moment dat asfaltul si o mai luam pe niste ulicioare stramte si intortocheate care ne tot ametesc.

La manastire cautam un calugar ca sa ne deschida si noua biserica, apoi, pt. ca din lipsa de timp am refuzat sa mergem sa mancam, ne trezim ca ni se baga in rucsac o sticla mare de suc. De cand visam eu sa merg cu bicicleta si sa beau suc. E adevarat ca nu este preferatul meu de portocale, dar este de grapefruit si tine foarte bine de sete. Mai luam apa si in termos ca sa fim siguri ca nu murim de sete, si aflam cu tristete ca apa si-o cara calugarii singuri de departe, pt. ca nu au inca un put aici, asa ca ne straduim sa nu o risipim degeaba si sa fim mai economi.

La deal inapoi pornim cand se insereaza si alegem acelasi drum, caci ne gandim noi ca decat sa orbecaim pe intuneric si sa stam sa intrebam prin sat care incotro, mai bine ne intoarcem pe unde stim deja drumul corect. In varf la Boisoara mai facem inca o data pauza de masa, dar la lumina farurilor de la bicicleta si a frontalei, apoi coboram mult si bine pana aproape de Greblesti, moment in care constientizam cat am urcat noi de fapt pana in Boisoara. In Greblesti pe ulita miroase a foc de lemne si este complet pustiu, asa ca preferam sa mai mergem pe langa bicicleta si sa respiram aerul parfumat al satului intr-o seara friguroasa de sfarsit de octombrie. Asa ca mai impingem putin bicicleta la deal si apoi coboram definitiv spre Cainenii Mici, unde ne-am lasat masina in centrul satului - de fapt am parcat-o in spatiul pentru piata de legume, dar care acuma duminica nu era functionala. Ajunsi la masina ne parcam bicicletele pe masina si ne intoarcem acasa dupa ce am pedalat vreo 25 de km la deal si la vale in vreo 7 ore, cu pauze cu tot si cu masa cu tot si cu poze cu tot si cu uimit la piesaj cu tot.