Balaurind pe creasta Balaurului - 15 iulie 2012

Dupa marea ascensiune pe Brana Aeriana dormim, intr-un fel sau altul, la cabana la vf. Omu si reusim sa ne mutam din camera fantoma a prich-urilor unde a fost o betie pe cinste pana la miezul noptii cica (mi-a spus cabaniera scandalizata si ea saraca, care tipase la ei toata noaptea sa taca) ! In mansarda, unde eu si cu Cezar dormim pe jos, duminica dimineata incep sa sune ceasurile unora si altora ca sa vada rasaritul. Ce rasarit visati fratilor, este inca noapte afara. Probabil isi pregateau trepiedele de pozat. Este 4.00 a.m., abia am pus geana de la geana vreo 4 h de somn dupa o tura destul de solicitanta pentru mine de 10 h. In toate aceste ore de somn, altii se plimbau cu bocancioi grei afara la toaleta si inapoi pe la capetele noastre. Dormeam infinit mai bine afara, dar asta este, nu stiam ca lumea iese la fiecare jumatate de ora afara la pipi. La ora 6.00 a.m. este vanzoleala prea mare in acea camera de mansarda, asa ca mi-e clar ca nu voi mai adormi, chiar daca inca-s obosita. Pe de alta parte, este vreme buna afara si abia astept coborarea pe Balaur. Mancam o omleta care intra destul de greu, dupa masa mi se face somn la loc, logic. Bag la burta doua cafele, dar cam slabe, asa ca nu vor avea efect decat vreo 2 ore de acum inainte, adica taman bine pana reusim sa ne miscam cu totii (ca ne inmultim in dimineata asta).

Dupa ce reusim sa-l recuperam si pe Marius, care a dormit pe undeva pe Creasta Morarului (pana in zona Acelor, evident), dau sa plecam. Nu plecam insa, ne mai lalaim, ca Cezar s-a intalnit aseara cu niste prieteni care au dormit la refugiul salvamont (de ce ei si nu si eu ?!) si care poate, eventual si probabil vor dori sa vina si ei pe Balaur. "Bun, Cezar, du-te si cheama-i si spune-le ca plecam. Nu avem ce mai astepta." Si dus a fost Cezar in refugiul Salvamont, pana m-am dus eu dupa el sa il recuperez dupa vreo 20 minute. Cezar statea relaxat pe marginea patului, si povestea cu oamenii, care erau si ei inca la fel de relaxati in sacii lor de dormit. Totusi eu cu Marius va asteptam si vrem sa plecam, nu-mi place sa mai stau in acest loc, unde se tin betii noaptea. "Da, da, zice Cezar, tocmai incercam sa ii conving sa vina cu noi pe Balaur !" Trebuiau obligati si convinsi oamenii sa vina pe un traseu?! Fiecare are libertatea de alegere. Pana la urma, sleiti de atata asteptare, eu cu Marius decid ca plecam si sa ne ajunga din urma daca vor sa faca acelasi traseu ca noi. La intrarea in Balaur i-am asteptat iarasi, ca altfel mergeam separat detot. Macar acolo nu mai batea atata vant ca la Omu si am putut sa stau la plaja: cu doua polare pe mine.

Creasta Balaurului vazuta de la varful Omu (nu prea seamana a Balaur, nu ?!). Intrarea se face pe acolo pe unde se vede in poza: o potecuta firava coteste la dreapta cum urci spre varful Bucsoiul Mare. Pe vreme senina se vede usor, pe ceata nu este distractiva treaba (asa am parcurs eu creasta prima oara).

Vedere spre Valea Morarului din intrarea in Creasta Balaurului (in fundal Creasta Morarului si Releul Costila)

   

Incepem coborarea pe Creasta Balaurului. Ne ajung din urma in sfarsit si Cezar cu Ana si Bogdan si de acum vom merge impreuna. Vorba vine vom merge impreuna, ca eu sunt foarte obosita de nesomn si merg foarte incet, de' am impresia ca se misca pamantul sub mine la abruptetea sa, iar ei nefacand nici poze, merg mult mai repede decat mine. Eu insa am venit sa fac si poze la Balaurul asta, ca data trecuta l-am pozat cum arata in ceata si sa mor eu de' nu arata toate traseele de munte la fel pe ceata.

  

Cine stie ce nu este de povestit despre Creasta Balaurului, importante sunt intrarea si iesirea din traseu, creasta este si ea ca orice creasta, si fiind si foarte abrupta si zimtata, nu ai cum sa te pierzi. Singura problema poate aparea la rupturile prea mari de panta (adica marii pereti peste care nu ai cum sa treci) si atunci trebuie cautata poteca cu grija, stanga/dreapta crestei matematice. Plecand de sus, creasta mai intai merge matematic, apoi ocoleste zonele stancoase pe dreapta, urmand ca abia pe la jumatate sa treaca pe stanga. Asta cam la modul general, in particular la fata locului, poteca este destul de vizibila, mai are si momai din ani in pasti si se poate face si pe ceata si ninsoare chiar (am experimentat, deci se poate), dar cu grija mare, ca este abruptel sub tine. Daca te-ai impiedicat si ai cazut un picutel, nu prea ai unde sa te opresti, decat jos in Valea Morarului. Deci nu este tocmai cea mai intinsa pajiste cu flori de camp.

 

  

Pe aici pe undeva, daca tii creasta matematic inainte, ajungi pe mototoiul ala de stanca din fata. Asta inseamna un mare perete de x metri de stanca sub tine. Logic, nu ai cum s-o iei in jos ! Poteca o ia frumos pe fetele de iarba drept in jos spre valea Morarului (adica in dreapta cum cobori), pentru ca apoi sa se angajeze pe curba de nivel mai departe la noul nivel de altitudine al crestei. Valcelul de iarba arata cam asa.

   

Dupa ruperea de panta, se coboara pe un fel de valcelo-poteca pe partea dreapta a crestei, cu Valea Morarului sub tine si se trece la un moment dat pe sub celebra stanca iesita putin in consola pe care trebuie sa o iei in brate. In particular, eu am luat mareata stanca de-a busilea pe sub ea, e si asta o tehnica care are avantajul frecarii maxime cu solul si riscuri mai mici de dezechilibru, depinde cum o practici. Eu sunt specialista ! Apoi poteca o ia in stanga crestei si cam asa o va tine pana in punctul La Balaur. 

 

Peisaje de admirat cat cuprinde. Ma uit destul de ciudat la Valea Morarului, caci eu cam rar am vazut-o fara zapada (de obicei, adica in tinerete, o facem numai pe schiuri). Evident imi doresc nespus sa o fac anul asta fara zapada, asa sa urc pe saritorile sau pe langa ele sa inteleg si eu conformatia vaii. 

Cam asa se vede Valea Morarului din Creasta Balaurului (Bucsoiul Mic) - are doar acea rupere de panta/saritoare in zona stancoasa.

Vedere spre Valea Bucsoiului din Creasta Balaurului

Vedere spre varful Bucsoiul Mare din Creasta Balaurului - pare atat de pasnic acuma pe vreme buna, si cand ma gandesc ca acum cateva saptamani cineva a murit pe aici in viiturile alea ...

Prima vedere mai laterala a Coltilor Morarului - alt bau-bau al meu, nu stiu cand voi reusi sa-mi infrunt frica si sa ii fac. Dar mai intai trebe echipa de incredere, deci mai dureaza.

Si apoi dintr-o data brusc, mai apare o ruptura in zona crestei. Noi nu ne dam seama ca mai avem putin si ajungem La Balaur, punctul de unde se paraseste linia crestei si se coboara o fata abrupta de iarba pana in Saua Timbalului. Balaurul il mai facusem pe ceata si in urcare, asa ca amintirile mele erau deosebit de bogate in acest sens: ceva stanca, ceva iarba si ceva ceata ...cam atat. 

In poza se vede insa foarte bine si de sus ca este o mare ruptura de panta si jos o fata inclinata de iarba. Fata aia de iarba, plina cu zmeura toamna, te duce pe un tobogan direct in Saua Timbalului.

 

Se  vede de data aceasta ruptura in linia crestei, marele perete de stanca, iar undeva de unde se face poza este punctul La Balaur - sa de unde se coboara in dreapta jos abrupt pe fetele astea de iarba spre saua La Timbal. Si cam asa arata fetele de iarba in jos cum cobori agale pe ele.

In poza de jos si cea de sus, fata abrupta de iarba cu coborare spre Saua Timbalului (Timbalul fiind pe acolo pe undeva pe jos pe unde se vede o poiana ca forma unei cozi de ceva care se termina. Ca fapt divers pe la mijlocul fetei si pana in Saua Timbalului este zmeuris, dar nu zmeris d-ala normal ca la tusa Leana in curte, aranjat frumos pe araci. Nuuuuuuuuuu taticu, aici mos Martin si-a facut zmeurisul si este salbatic ca-n jungla la el acasa. Dupa ce se termina iarba aia pe care aluneci in mod abrupt daca ratezi poteca (si logic ca o ratezi, ca este firava rau in jungla asta), incepi sa cobori aceeasi panta abrupta prin zmeuris. Jungla asta de zmeuris as compara-o cu o jungla de jnepeni, numai ca in cazul asta zmeura castiga net in favoarea jnepenilor: jnepenii sunt rezistenti si robusti si nu se dau nici de-ai dracu din calea ta, pe cand zmeura asta este mai primitoare, iti faci loc printre cracile ei destul de usor. Daca nimeresti in septembrie cand se coace, poti sa stai linistit si cateva ore pe acolo.

Coboram in gat, ca nu prea ai cum sa cobori altfel pe pantele astea, dar partea buna este ca in felul acesta ajungem foarte repede jos in sa. La urcare este mai delicat, pomenesti de toti si de toate pana ajunsi sus acolo la cucurigul lui de Balaur, dar la coborare chiar este fain, nu mai ai timp de pomeniri, ca ajungi repejor jos. Ajungem in Saua Timbalului, cam cu foame, cam cu sete (ca zmeura inca nu-i facuta), cam cu dor de duca, cu ochii la Coltii Morarului, revizuind traseul coborat.

Vedere din Saua Timbalului spre valcelul care urca sus La Balaur si iese in creasta omonima undeva in saua care se vede dreapta sus deasupra stancilor tot din dreapta

Ajunsi in saua Timbalului, incepem sa ne punem problema pe unde coboram mai departe pana in Valea Morarului. Eu am mai fost pe brana care iese in vale, Cezar a mai fost pe la valcelul cu placa inclinata de la copacul cazut (cam astea-s reperele) ! Incercam sa gasim acest valcel, dar Cezar nu-si mai aminteste bine pe unde este intrarea din Saua Timbalului. Incercam inainte, dar dam de marii pereti, vedem noi o poteca firava la stanga cum cobori, dar nimeni nu stie unde duce ?! Asa ca ramane varianta binestiuta de mine cu coborare pe langa peretii de stanca: ajungi in Saua Timbalului si apoi o iei dreapta la 90 de grade cum cobori, printr-o poteca la fel de firav conturata, prin marele lan de urzici (ca doar mergi spre poiana La Urzici) si ai grija ca mereu in dreapta cum cobori sa te strajuiasca peretii de stanca. Mai sus nu poti, ca este stanca, mai jos iarasi nu poti, ca se rupe panta.

Singura problema a acestei brane, usoare de altfel, este ca inainte de a ajunge in Valea Morarului are o trecere putin expusa cu un perete sub tine. Asta nu ar fi o problema, daca terenul nu ar fi extraordinar de friabil, fara prize la 1000 de fire de iarba sau la copaci etc. In urcare mai merge, ca mergi la aderenta (asa am facut-o data trecuta), dar la coborare este tobogan adevarat, derapezi ca la balamuc si sub tine nu este mult, sunt doar 10-20 m de verticala, dar nu ai de ce sa te tii frate. Asa ca Bogdan decide sa monteze o balustrada de coarda pentru noi gagicile, ca sa mergem agale pe poteca. 

Balustrada de coarda montata pe portiunea friabila si expusa (in stanga jos este Valea Morarului)

Dupa traversarea fiorosului pasaj, te bagi prin niste iarba mare, bolovani si copacei si cum necum, prin jungla asta iesi la o doua saritoare mai mare din Morar (asta era repereul pe care m-a invatat Irina pentru Balaur. Data trecuta eu balaurisem cu Radu de La Urzici pana la aceasta brana prin niste valcele si fete de iarba de' numa'. Acuma eu nu stiu foarte clar de unde este considerata a doua saritoare: de la inceputul vaii, de unde ?! Dar presupun ca de la inceputul vaii de unde te scoate poteca ce urca prin padure de La Urzici si iese la un moment dat in firul Morarului. Atentie mare: daca se rateaza aceasta poteca, pe firul vaii mai sunt saritori, asa ca da cu virgula sa mai gasesti a doua saritoare de pe Morar. A doua saritoare incepand de unde ?!

In poza de jos si cea de sus, se vede Marius postat bine la a doua saritoare din Morar: locul de unde o poteca firava coteste la dreapta cum urci spre brana ce duce in Saua Timbalului. Dupa buruienile alea in dreapta, buruienile ale si nu altele. Grija mare, conteaza mult buruiana si bolovanul dupa care faci la dreapta. Conteaza insa mai ales contextul in rest, cum arata peretii de deasupra, cum se intrezareste de acolo firav Saua Timbalului si brana pe care poti urca, toate acestea conduc intr-un ansamblu unitar la identificarea locului unde cotesti la dreapta. Din pacate aparatul foto nu poate reda inca ce inregistreaza retina umana, iar eu ca arhitecta am un mare defect profesional: tin minte detaliile vizuale cu fulgi cu tot.

  

Ajunsi in Valea Morarului nu mai avem probleme, am mai fost de zeci de ori pe aici, suntem pe poteci cunoscute, singura problema ar fi memoria mea si dorinta de a reface valea in totalitate. Saritorile mi se par de nerecunoscut (ca eu eram obisnuita sa le vad cu zapada), asa ca ma distrez ceva vreme dandu-ma pe fund pe ele (am aderenta buna cu posteriorul).

 

Din Poiana La Urzici mai aruncam o privire spre Valea Morarului si Acele omonime, care se inalta semete in stanga noastra: Coltii Morarului, Valea Adanca, Rapa Zapezii, locuri dragi, desi neumblate de mine suficient, motiv pentru noi reveniri in zona. Bucegii au minunatii ascunse in salbaticia lor, cine nu le stie, are cu adevarat ce pierde. 

 

Iesind din poiana La Urzici, Cezar imi arata si copacul cazut de la care cica se face in sus pe valcel spre Saua Timbalului, d-apai este asa de inexistenta poteca aici, ca si sa stii ca trebuie sa fie nu as vedea pe unde sa inaintez prin marea de iarba. Poate cu cineva care stie sigur drumul.

Coboram apoi pe poteca prin padure, alegem varianta in stanga firului vaii si in scurt timp iesim la marele zar de piatra, in drumul marcat de Pichetul Rosu - Poiana Costilei. Ana si Bogdan au ramas mult in spatele nostru, ii asteptam si iar ii asteptam, dar ei nu mai vin. Se pare ca ei totusi o luasera pe poteca ce merge pe dreapta firului vaii si iesisera un pic mai jos in poteca cu marcaj. Aici Cezar si Marius vor sa o ia prin Poiana Costilei, dar eu ma declar invinsa. Oboseala la mine isi spune cuvantul foarte repede cand nu dorm, asa ca singura mea solutie este in jos pe la Cabanuta de vanatoare din Morar, via Gura Diham si titicarul de Busteni. Ca daca tot este titicar, macar sa-l folosim, sa prospere afacerea ! Marius nu are chef, desi nu a mai fost niciodata pe acest drum si vrea sa mai mearga tot drumul monoton pana in Busteni. Cezar n-are probleme si ar merge si el, dar eu, femeia, am probleme, imi resimt oboseala in fiecare madular si nu am chef sa raman cu sechele de epuizare fizica. Asa ca eu o voi lua pe la cabanuta din Morar, stiu drumul, nu trebuie sa imi fac rau si sa ma chinui sa mai merg inca nu stiu cat. Pana la urma traseul se terminase in Valea Morarului, restul era doar retragere, cat mai rapid cu atat mai bine. Cand sa plec, vin si baietii cu mine cand ma vad atat de hotarata. Pe drum in jos ne vom intalni cu toti cei ce au coborat de pe Morar: era si logic, au ales drumul de retragere cel mai scurt.

 

Cabanuta din Morar, pe langa care deja incepe traseul nemarcat, abrupt si scurt, spre Gura Diham.

Ajunsi la Gura Diham avem norocul sa prindem repede titicarul de gara, in gara imi iau bilet pt. trenul care este peste o ora (noroc ca am coborat mai repede, ca altfel ma lua gaia de asteptat). Marius mai ramane pana a doua zi cu familia in Busteni, Cezar va pleca la Bucuresti. Dupa ce iau bilete ii spun lui Cezar sa mergem sa mancam ceva intr-o ora, cu gandul ca am 4 h de tren pana la Sibiu. In maxim 10 minute mi-a fost adusa ciorba, in 10 minute am mancat-o eu si cu jumatate de ora inainte de tren eram gata.

Drumul cu trenul pana la Sibiu a parut mult mai scurt de data aceasta: eram multumita de ceea ce facusem, chiar daca obosita si cu sechele de la petrecerile si betiile de la cabana Omu, dar am revazut locuri dragi mie si locuri noi in acelasi timp, mi-am depasit bariere psihice si am invatat inca ceva despre mine: psihicului ii poti spune nu sau da la nevoie, este modul in care oamenii in general isi depasesc limitele. Dar fizicului nu ii poti cere prea multe, atata cat poate sa duca corpul tau atata duce, eu oricat m-as antrena mai mult decat fac nu reusesc sa fac niciodata, reusesc doar sa ma chinui sa fac si apoi sa fiu vesnic nemultumita ca nu am putut si eu sa merg 15 h cu 4 h de somn pe noapte. Nu pot intr-adevar, dar asta nu insemna sa nu fac anumite trasee, mai medii de lungime, mai putin solicitante, dar la fel de frumoase, nu inseamna sa nu imi doresc sa abordez unele pasaje mai tehnice, inseamna doar sa-mi cunosc bine limitele si sa stiu cand este cazul sa ma opresc ca sa nu raman cu sechele. Din punctul meu de vedere asta este cheia mersului pe munte: sa stii ce poti, cat poti si cand poti (ca ai si zile bune si zile rele), sa stii cand sa spui da si cand sa spui nu, pt. ca daca nu faci din inima si cu bucurie, atunci orice chin si suferinta iti va lasa adanci urme in experienta ta.

Brana Aeriana - Brana mare a Costilei - cab. Omu - 14 iulie 2012

Brana Aeriana un vis nevisat, dar implinit ! Nu este o mare performanta acest traseu, dar pentru mine este ! Stiu ca exista trasee mult mai grele, mai spectaculoase, mai fioroase, mai solicitante, mai etc, dar pentru mine Brana Aeriana a avut cate un pic din toate, atata cat pot eu sa duc. Stiu ca am facut trasee mult mai grele din toate punctele de vedere decat Brana Aeriana, dar aceasta brana pentru mine a avut o componenta mult mai greu de depasit decat multe alte trasee: psihicul. Asa ca nu am sa spun decat ce a insemnat pentru mine aceste traseu din punctul meu de vedere, incercand sa raspund (in primul rand mie) intrebarilor care se nasc incepand cu: De ce ?!

De Brana Aeriana am auzit in urma cu foarte multi ani, de la draga mea prietena Crisa. Pe vremea aceia nu eram decat doua cunostinte care se intalnisera si ele pe munte, undeva, odata la un foc in Plaiul Foii. Crisa cu Sarma vrusesera sa urce in Fagaras prin Rudarita, dar esuasera, eu cu prietenul meu de atunci eram la finalul unei ture culturale pe la biserici fortificate. Cred ca eram prin 2002-2003, long time ago. Ulterior am tinut legatura cu Crisa si cu Sarma si am mai mers accidental pe munte impreuna. Dar de la Crisa si Sarma cred eu ca am aflat pentru prima oara de Brana Aeriana. Tocmai facusem fugitiv, fugar si cam "obligata" niste trasee de alpinism usoare si ramasesem cam terifiata. Nestiind cu ce se mananca alpinismul, fusesem dusa cu zaharelul cu "hai ca poti", numai ca acest "hai ca poti" in pasejele cheie si de expunere maxima pentru un incepator in ale muntelui au fost foarte terifiante. Nu imi imaginasem vreodata ca pot merge pe asa ceva, credeam ca numai nebunii de la televizor fac asta. Si uite ca am ajuns si eu sa fac asa ceva, dar la vremea respectiva eram nebuna fortat. Acuma macar sunt nebuna voluntar.

Cert este ca, dupa acele trasee "obligate" de alpinism, cand am auzit de Brana Aeriana mi-am imaginat automat ca este foarte expusa, am luat un mare NU in brate si am zis ca eu nu am sa merg niciodata pe acolo. Cam atat de terifiata fusesem eu de alpinismul acela care incercase sa-mi fie bagat pe gat in ciuda vointei mele. Am rupt-o cu colegii cu care faceam alpinism si m-am apucat si eu ca omul normal incepator de munte cu trasee de trekking mai domoale si mai pasnice: o abordare mai "pamanteana" a muntelui, decat cea "aeriana" care imi fusese prezentata cu forta. Cativa ani buni mai tarziu cand m-am reintalnit cu Crisa in diverse circumstante, o legatura cu totul speciala s-a stabilit intre noi (ca fapt divers Crisa este cea mai buna prietena a mea si o iubesc enorm). Mergand din nou mult impreuna pe munte, Crisa a incercat sa ma incurajeze si sa ma ajute vazand cum merg, si, de cate ori vedea ca ma blochez si ca nu vreau sa accept ideea de a merge pe undeva imi spunea: "Dar tu poti sa mergi, ai facut trasee mult mai grele, ai experienta sa mergi si poti". Asta era valabil si pentru Brana Aeriana, dar nuuuuuuuu, eu il luasem pe NU in brate in urma cu multi ani si eram nedespartiti. Eu cu NU si el cu mine !

Figura asta cu NU in brate a tinut pana acum vreo 2 saptamani, cand intamplator stabilesc cu un prieten sa mergem in Bucegi. Eu vroiam musai sa refac Creasta Balaurului, dar pentru inca o zi era liber la alegerea traseului: el propune Brana Aeriana. Fara sa gandesc prea multe am zis, "Ah, OK, daca stii pe unde se intra in traseu, mergem." Pe urma mi-am dat seama ce spusesem, acceptasem sa merg pe un traseu interzis de mine insumi mie. Ca sa nu ma razgandesc, incep pentru prima oara sa abordez problema blocajului meu psihic altfel: incep sa ma documentez despre Brana Aeriana, cer poze la greu de pe la cunoscutii care au mai fost, mai uit la filmulete pe net etc. "Nu pare asa rau, imi spun eu in gand. Si am cablu, ma leg cu 2 zelburi de cablu ca la via ferrata si la o adica merg cu fata numai la perete si nu ma uit deloc in jos. Cat de naspa poate sa fie ?!" Pentru cine nu mai vrea sa citeasca tot RT-ul, va fac acuma deznodamantul: traseul a fost super fain si chiar mi s-a parut usor. Crisa avea dreptate: pot sa merg. Nu mi-a fost frica deloc, in fond si la urma urmei eram asigurata pe cablu. Fara asigurare ar fi fost altceva, dar cum eu sunt genul de om care, daca pot sa ma asigur, prefer sa nu ma risc, m-am legat de cabluri si pe urma am stat atarnata deasupra peretelui ca sa fac poze in jos la Valcelul Policandrului. Asta era marea brana de care ma temeam atata si clantaneam din dinti. Concluzia: a fost cu totul altfel decat imi imaginasem eu ani la randul, dar abia acum am avut curajul sa-mi inving teama din mine. Nu era o teama reala, pentru ca eu nu mai fusesem niciodata pe acest traseu si nu puteam spune ca am incercat, dar ca mi-a fost frica, era insa o teama de pitic care lucra de zor in creierul meu.

Plec vineri pe la pranz cu Marius & co (sotia si copilul spre Busteni). Strategia era clara: trebuia sa plecam imediat dupa ce il luam pe Stefan de la gradinita, ca in felul asta pe drum avea sa doarma si mergeam si noi linistiti, altfel cica face tam-tam. Copilul a fost cuminte, nici dupa ce s-a trezit nu a vociferat prea tare, probabil ca era inca adormit. Ajungem la Busteni pe la orele 16.00 p.m., eu cu o foame cat China in stomac, avand in vedere ca nu am "avut voie" sa oprim pe drum, de teama sa nu se trezeasca copilul. Lumea se lalaie, drept pt. care eu iau atitudine: "Mie mi-e foame rau, deja vad stele verzi, ma duc undeva sa mananc !" Ajung la Casa Magic, comand o ciorba si un pahar din vinul casei si incep sa ma cinstesc, se linisteste lighioana din stomac si, cand termin ciorba de burta (ciorba mea preferata), apare si Marius cu familia. Ospatul continua cu sarmalute, muschi de porc si snitel pentru fiecare in parte. Plec de la masa rostogolindu-ma de-a dura ! Am mancat si eu bine pe ziua respectiva.

Ne intoarcem la gazda unde locuia Marius cu familia pentru aceste cateva zile (sotia cu copilul vor ramane in Busteni cu o prietena). Si ma pun pe asteptat Cezar care trebuie sa vina cu trenul de la Bucuresti, urmand sa ne cazam mai departe la Caminul Alpin (numai pentru CAR-isti). Taman bine, cand mi-era mie mai somn dupa vinul casei, suna Cezar ca a prins personalul si ca-s deja la Ploiesti. Mai am timp sa intru pe internet de pe laptopul lui Marius ca sa mai consult prognozele (aici cineva o sa-mi sara in cap cu credibilitatea prognozelor), ma uit si pe evolutia fronturilor din satelit, vad ca nu vine front mare dinspre ocean, ma rog sa nu se schimbe peste noapte totul si ma rog ca ploaia aia prognozata sa fie intr-adevar dupa pranz, astfel incat sa avem timp sa iesim din portiunile expuse ale terifiantei brane. Plecarea o stabilim pentru ora 6.00 a.m. de la Caminul Alpin, eu o iau in sus spre cazare la CAR-isti, Marius ramane cu familia la gazda, la camin ma intalnesc cu Cezar si Irina care tocmai veneau si ne instalam. Eu mai fac un ceai si pe urma ma trantesc in pat, ca vinul avea inca efect, Cezar si Irina se mai duc downtown la supermarket. Dorm ! Ma trezesc ! Am emotii, logic ! "Hi, maine (adica azi) merg pe brana aeriana ! Hi, ce ma fac ! Hi, da' o sa pot ? Hi, mi-e frica !" Evident ca-mi sare somnul si era doar ora 00.30 a.m. ! Ce sa numar oi, ca numai brane imi vin in cap !? Adorm pana la urma si ma trezesc la fel de emotionata la 5.00 a.m. "Hi, e dimineata, trebuie sa mergem ! Hi, mergem pe brana !" O vaga strangere de inima se infiripa si ma trece un fior ! Brana ei de brana ! Cum ma impresioneaza ea pe mine ! Doar e bau-bau-ul meu din tinerete !

Incercam sa mancam ceva, dar cu greu reusesc sa inghit 3 felii de chec. In schimb beau ness-ul care sper sa-si faca efectul candva, azi eventual. Stiu insa ca efectul ness-ului nu va dura prea mult si ca la mine inviorarea cea mai buna este miscarea. La 6.00 a.m. apare si Marius la Caminul Alpin si plecam. Incepem urcarea, nu prea in forta pentru mine, ca simt ca dau tot checul afara din mine, dar usor usor imi intru in ritm. La mine dimineata este f. dificil cu acomodarea, dar dupa ce decolez ma mentin in echilibru. Trecem de Troita, trecem de bifurcatia cu Valea Alba si cat ai zice peste ajungem la izvorul de sub Refugiul Costila. Nu stiu la ce ma tot gandeam, de' am ajuns asa repede, ca repede eu nu merg de felul meu, deci ceva straniu se intampla oricum. Ce izvor frate, ca se prelinge doar apa prin pamant si pe niste pietre. Din rezervorul cu apa statuta nu am cum sa iau apa, asa ca taiem o sticla goala aruncata prin zona si creem un mic izvoras cu robinet cu tot. Evident numai eu nu am apa, ca mi-am baut-o deja pe drum, asa ca va trebui sa ma multumesc cu apa cu pamant cu tot, pamant pe care incercam sa-l filtram printr-o compresa de tifon pe post de sita. A mers, culmea ! De la izvorul de sub Refugiul Costilei o dam in sus pe panta abrupta. Ma simt mult mai bine urcand abrupt si simtind cum capat altitudine, astfel ca in scurt timp ajungem in poiana de unde se face dreapta spre refugiu si in sus vedem strajuind Peretele Vulturilor. "Uauuuuuu, pe acolo pe sus pe undeva o sa mergem noi ?" Raspuns sec: "Auch, cam da !" Si ii dam bataie inainte, doar am zis ca facem aeriana.

Peretele Vulturilor vazut din drumul spre Refugiul Costila (Brana Aeriana il traverseaza pe undeva prin treimea superioara)

Marius mai fusese pe aici si zicea ca stie, in realitate memoria ii mai juca feste, ca fusese in tinerete. Eu, de asemenea, mai fusesem pe o portiune spre circurile Vaii Albe tot cam pe aici cu Crisa dar logic, tot in tinerete. Imi aminteam doar niste pante ale naibii de abrupte care scapau in jos spre valea Alba si degetul Crisei care la momentul respectiv imi spusese: "Uite, pe aici este urcarea spre Brana Aeriana !" Se pare ca am gresit urcand direct din poiana aia cam ceva de genul drept in sus, cica poteca ar fi inceput pe undeva mai pe la refugiu in stanga cum urci. Eu cu Cezar am mers pe ideea, drept in sus prin stanga poienii, ca azimutul il avem spre Peretele Vulturilor, deci nu avem cum sa gresim. Urcam, si urcam, si iarasi urcam, si mama ce urcare, in gat frate, pe casa era domol de urcat, dar sa vezi cum urci spre Peretele Vulturilor. Mii de poteci si potecute ni se perinda printre picioare, apai pe care sa o alegi ca-s atat de multe !? Orientarea muntomanului este insa esentiala: tot mai sus. Si pe unde este mai abrupt, pe poteca aia o alegem sa urcam.

La un moment dat intalnim din dreapta cum vine agale o poteca si merge in stanga, tot agale. Bun, trebuie sa fie poteca spre Valcelul Stancos. O luam deci la stanga si cand poteca incepe sa urce pe un tapsan, hai si noi pe ea. Schita din Kargel arata clar ca traversam Valcelul Stancos (mai mult un valcea ierbos la cota asta decat stancos) si pe urca urcam pe o poteca in stanga valcelului: ceva de genul pe muchia de deasupra branelor de iarba. Asa mi se si pare ca facem, desi valcelul nu arata a valcel propriu-zis, are foarte multa vegetatie si stanca abia se vede.

Importanta este ca valceaua asta a inierbarii urca drept in sus si pare-se ca ne catapulteaza fix in Peretele Vulturilor. Urcam, si tot urcam, si Marius tot boscorodeste ceva de genul ca nu este drumul bun, ca trebuie sa o luam in stanga, ba in dreapta. Nu e convins deloc, amintirile lui sunt mult prea vagi. La un moment dat iesim intr-un punct de belvedere spre circurile Vaii Albe cred (o fi fost locul intitulat "La panda" ?), dar mi-e foarte clar ca poteca nu are cum sa continue pe acolo prin stanga spre haul Vaii Albe de jos. O dam tot pe valcel sau pe langa valcel in sus si dam si de resturi de banane, portocale ! E clar, suntem pe drumul bun ! Inca un pic si sus in dreapta ajungem intr-un punct unde in jos se vede Valcelul Stancos in adevarata lui valoare si stancarie - deci avea iarba si stanca, ca s-o zic asa.

Recunosc zona unde am fost cu Crisa acum multi ani si intuim noi unica poteca ce pare sa urce cumva in continuarea valcelului si a muchiei pe care am urcat noi pana acuma. Apare si un cablu, pe care il recunosc din pozele lui Radu. In sus pe lant, valcelul asta este sensibil de abrupt si in unele locuri chiar trebuie sa ma tin de lant ca ma trage rucsacul in jos. Eu sunt la inaintare, se pare ca am o flebete sa merg sa deschid traseele mai neumblate, apoi urmeaza Cezar si Marius inchide drumul.

Ajungem intr-un punct unde o poteca o ia sensibil la dreapta pe curba de nivel (desi mai era inca o potecuta care mergea si in sus in continuare), dar Kargel spunea clar: trebuie traversat pe o brana spre Valcelul Policandrului. Trebuie sa fim la Brana Suspendata, care in teorie trebuie sa ne scoata in Valcelul Policandrului. Mergem ce mergem, incepe sa aiba aspect categoric de brana, sub noi scapa vertical niste peretei, dar nu cine stie ce inaltime, asa ca noi dam mai departe pe brana cu gand sa ajungem in Policandru.

Dupa ceva balaureala prin jnepeni, carora le aducem oda evident, iesim intr-un punct din care tot Valcelul Policandrului si Peretele Vulturilor si Tancul Mic si Tancul Ascutit, toate se deschid in fata noastra. E clar ca asta este Valcelul Policandrului, asa ca respiram si noi usurati ca suntem pe drumul cel bun.

 

Valcelul Policandrului vazut in jos din iesirea de pe Brana Suspendata

Valcelul Policandrului vazut in sus din iesirea din Brana Suspendata, dominat fiind de Peretele Vulturilor

Incepem sa urcam pe Valcelul Policandrului, ca Marius o ia stanga prin padurea de jnepeni ca cica pe acolo este o poteca. Cezar confirma citind de pe descrierea pozata cu aparatul foto ca trebuie sa o luam stanga prin jnepenis si o luam frate prin jnepenii lui peste. Partea buna este ca vedem flori de colt, partea rea este ca ne departam de valcel, de Peretele Vulturilor, dar ne indreptam cu pasi siguri spre haul din Valea Alba. Noroc ca toate potecile se infunda si ne dam seama ca suntem aiurea, mai ales ca la o citire mai atenta a descrierii din Kargel spune ca: urcam o portiune pe Valcelul Policandrului si abia pe urma ne bagam stanga prin jnepeni. Asa imi aminteam si eu din pozele vazute de la Radu: ca au urcat pe Valcelul Policandrului in sus, nici vorba sa o iei in stanga prin jnepeni imediat ce iesi in valcel.

Ne intoarcem la Valcelul Policandrului si incepem sa urcam pe valcel. Nu foarte prietenos valcelul, panta maricica, dar are cateva poteci care se tot imbarliga intre ele si se tot intalnesc.

Urcam pe niste idei de poteci pana ce la final, ca sa fie treaba clara, te baga pe un hornulet in stanga cu cablu cu tot. Apai daca este cablu, pe aici trebuie sa fie. Ma duc si ma agat de cablu si urc pe hornulet. Deja nu mai am chef de faze d-alea: "Eu nu ma tin de cablu ca sa ma antrenez si sa urc la liber !" Este destul de abrupt, prizele nu-s foarte fixe, ci mai degraba mobile, asa ca prefer ceva stabil, mai ales pentru mainile mele neobisnuite foarte des cu catararea.

                                                   
Urcam pe cablul de pe Valcelul Policandrului cu ochii atintiti la Peretele Vulturilor. Mai clar se distinge o brana care traverseaza tot peretele si este flancata de niste jnepeni. Il intreb pe Marius daca aia este Brana Aeriana si imi confirma ranjind si face misto de mine cand vede ca ma fac mica mica intr-un punct. Tot urcand si iar urcand pe valcel, imi dau seama ca ajungem la nivel cu acea brana fioroasa si ca de fapt nu este Brana Aeriana: nu are nici cablu, nu avea nici continuitate pana in creasta Vaii Albe si era prea jos. Asa se induc oamenii in eroare, ii sperii cu o imagine mai terifianta a traseului, pentru ca apoi cand ajung pe traseul adevarat sa respire usurati. In sfarsit ajungem la jnepenii din stanga cum urci din descrierea lui Kargel.

Continuam urcarea pe valcel, dar acuma palnia sa superioara este mult mai domoala si inierbata, se merge mult si prin acei jnepeni din descriere, poteca face niste serpentine, traverseaza spre stanga cum urci si trece peste o muchie pe o fata inierbata care te urca drept in sus pe o poteco/horn/valcel.

Eu urcand prima in fata, la un moment dat ma trezesc sus intr-un promontoriu de unde se casca sub mine toata Valea Alba cu ale ei circuri cu tot. In dreapta: marele perete al Vaii Albe, mi-e si frica sa ma uit la el, este  imens. Merg ca pe oua, mi se cam moaie picioarele cand ma duc la punctul de belvedere sa fac poze, dar incet incet ma obisnuiesc. Asta nu inseamna ca zburd pe acolo, ba din contra, ma tarai mai mult pe fund, dar nu ma las pana nu fac poze in toate directiile posibile si imposibile.

Peretele Vaii Albe vazut din promontoriul dinainte de intrarea in Brana Aeriana

Din acest promontoriu poteca continua in dreapta spre Brana Aeriana. Eu ma echipez cu ham, 2 anouri cu 2 carabe ca sa merg pe cablu ca pe via ferrata. Marius face misto de mine, dar pe de alta parte asa a facut si cand mi-am pus casca pe cap mai jos si acum, dupa ce au zburat niste pietre pe langa el, cam suspina la gandul ca unele casti stau in magazin, decat sa-i protejeze lui capul. Bun, deci eu ma echipez, baietii nu, ca ei-s mai tari ca mine. Baietii se duc in fata si eu raman in spate sa fac poze. Mi-am legat aparatul (sapuniera mai bine zis) cu un elastic de rucsac, ca sa fiu sigura ca nu il scap in haul de sub mine, asa ca am de gand sa fac poze de pe brana. Prima portiune a potecii spre brana traverseaza o fata inierbata si foarte abrupta, iar pe aici nu este nici un cablu. Poteca ingusta rau, cu cativa pasi mai delicati cica imi zice Marius. Baietii se ofera sa-mi ia rucsacul, dar ma impotrivesc inversunata, pentru ca nu simt ca am nevoie de ajutor. Vreau sa merg eu, sa fac eu cat pot si cand simt ca am vreo problema o sa dau glas nevoii de ajutor. Merg deci inainte, ma tin de cele 10 000 de fire de iarba, ca alta asigurare inca nu am, dar ajung cu bine la seuta de dinainte de Brana Aeriana, unde stau si baietii si ma asteapta.

Baietii in seuta de dinainte de Brana Aeriana, iar pana la ei se vad fetele de iarba ce trebuiesc traversate (asta mi s-a parut portiunea cea mai naspa din Brana Aeriana, desi brana teoretic incepe din seuta incolo)

De pe acest promontoriu, apare, ca o boare, si se desfasoara la picioarele noastre, cine alta, daca nu, ea: Brana Aeriana ! De fapt la picioarele noastre este haul, dar un hau simpatic si micut comparativ cu altele, iar brana este ba urcatoare, ba coboratoare, nu este chiar curba de nivel. Ma uit in jos si mai ca ma buseste rasul: este expus, dar nu este chiar atat de expus cum imi imaginam eu. Un cablu (sau doua, sau chiar 3-4 pe anumite zone), strajuiesc de acum inainte toata brana, baietii incep sa coboare pe prima portiune a branei, iar eu fac poze fericita la brana bau-bau a vietii mele.

Baietii se opresc in punctul de inflexiune al branei, de acolo de unde brana incepe sa urce, iar eu incep sa cobor pe brana, cu o mana de cablu, cu asigurarile puse pe cablu, cu cealalta mana facand poze. Pai da clar, sa imortalizez momentul.

Baietii o dau mai departe, dispar dupa colt si eu raman sa fac poze, inaintand cu greu pe brana (inaintam greu, ca trebuia sa schimb pe rand cele 2 anouri cu carabe de pe un cablu pe altul), dar era asa frumos, mai ca nu as mai fi plecat de acolo ! Recunosc ca fara cablu sau fara asigurare nu as mai fi stat asa relaxata, dar daca tot sunt inarmata pana in dinti cu toate anourile pe mine, profit de ocazie si fac poze. Baietii au tulit-o pe terenuri mai stabile si mai putin expuse si nu au mai facut poze pe brana.

La un moment dat apare Cezar de sus de pe brana, isi lasase rucsacul si mai se plimba si el asa pe brana, cam cum se poate plimba un om pe o brana aeriana. Din pacate nu are aparatul ca sa imi faca si mie poze, dar ma va imortaliza cand ajung in creasta Vaii Albe. Trece pe langa mine si mai sta pe brana sa se uite, si el asa ca omul pe brana, eu mai fac poze si imi mut unul cate unul anourile de pe un cablu pe altul.

Ma tin si de cabluri ca sa nu ma trezesc cumva atarnata numai in anouri luand-o la vale pe cablurile Aerienei (ca-i in panta brana), imi intra niste aschii din cabluri in degete, riscurile meseriei, dar merg mai departe si in curand ajung la Marius care statea in micuta sa din creasta. Poze, mancare, o mica incursiune pe Creasta Vulturilor in jos pentru cateva poze. Frumos si scurt acest pasaj ca sa zic asa, ma asteptam la ceva mai terifiant, dar a fost bine si asa, si partea cea mai buna este ca mi-am scos un pitic de pe creier: deci pot sa fac Brana Aeriana si inca fara sa ma crizez. Crisa avea dreptate, ea ma cunoaste ca sa zic asa mai bine decat ma cunosteam eu pe atunci.

 Fericita dupa iesirea din Brana Aeriana, in creasta Vaii Albe

Vedere din iesirea in creasta Vaii Albe spre Peretele Albisoarelor de vis-a-vis

Din sa incepem sa urcam pe creasta Vaii Albe, avand in stanga marele perete al Vaii Albe, perete de 400 de metri parca, brazdat in lung si-n lat de marile trasee de alpinism din tara. In dreapta avem palnia superioara a Vaii Costilei, niste fete inierbate si inpietrite care scapa destul de abrupt sub noi, dar nicidecum nu este  vertical (deci este acceptabil din punctul meu de vedere). Poteca nemarcata merge prin dreapta crestei si se poate merge lejer pe doua picioare. Nu trebuie mers in patru labe, asa cum imi povestise mie cineva ca facuse odata pe creasta Vaii Albe (in coborare ce-i drept), creasta este lata, mai bine zis este o muchie inierbata si nu creasta zimtata propriu-zisa cum imi imaginez eu cand zic creasta.

Urcam in lungul crestei si pe alocuri incercam sa ne uitam in jos spre Valea Alba. Ce sa te uiti frate, ca peretele asta chiar este vertical si trebuie sa vii pana la buza lui ca sa vezi ceva. Daca nu este chiar surplombat ! Riscul dezechilibrului este destul de mare, asa ca ori stai pe burta, ori te abtii. Eu m-am abtinut, pana ce, intr-un punct, urcand eu asa agale pe creasta, vad 2 pitoane, semn ca acolo iesea un traseu de alpinsim din perete si fix in creasta. Ma asigur intr-unul dintre pitoane si intinsa pe burta, scot aparatul deasupra peretelui ca sa fac poza. Singura poza care am reusit sa o fac peste peretele Vaii Albe, alte zone mai propice nu am gasit. Imi cam tremurau grisinele sa ma apropii de buza haului.

 

Cam asa se vede valea Alba de sus din creasta omonima: pare aproape nu, doar 400 m de verticala.

 

Cam asa te uiti in jos spre Valea Alba, stai pe burta, ca pe picioare te clatini de numai

Mai departe urcam pe creasta, care devine precum spuneam mai mult o muchie cu iarba, se vede clar Brana Mare a Costilei cum merge spre creasta Costila-Galbinele, se vede Hornul lui Gelepeanu cum urca sus in platou, si cand ajungem la brana, se vede si cum coteste brusc in stanga pe deasupra peretelui Vaii Albe, pentru a iesi mai departe chiar in Valea Alba. Deocamdata l-am pasat pe "NU" pe care il luasem in brate pentru Brana Aeriana, l-am pasat pe Brana Mare a Costilei pana in Valea Alba, se tot plimba "nu-ul" asta al meu pe brana asta acuma, incolo si incoace. Pur si simplu nu suport ideea de a stii ca am perete de 400 m sub mine. O veni si lui randul peste ani, asa cum am facut si cu aeriana, dar deocamdata nu este momentul. Dar sa mergem pe Brana Mare a Costilei in directia cealalta, spre Valea Malinului: traseu pasnic, plimbarica de vara, tropa tropa pe poteca.

Brana Mare a Costilei, asa cum ii spune si numele, este dita' mai brana, un fel de autostrada care incinge muntele Costilei din Valea Alba si merge cica pana in Valea Priponului. Cum in directia Valea Alba am inca un mare NU pus in dreptul Branei, am zis ca macar pana in Pripon sa facem brana si pe urma sa urcam la Cabana la Omu. Incepem sa mergem agale pe brana (dupa o masa copioasa bazata pe lichide si lamaie !) si in dreptul crestei Costila-Galbenele facem o pauza de admirat tone de flori de colt. Se ridica ceata si vedem si in vale spre Hornul Coamei si Strunga Galbenele, iar in dreapta jos mai observ inca un valcel care se desprinde de pe la jumatatea Vaii Costilei.

 

Valea Costilei in portiunea superioara si creasta Vaii Albe in fundal (pe acolo se iese din Brana Aeriana)

Hornul Coamei si Strunga Galbenele vazute din Creasta Costila-Galbenele

Intre timp ne intalnim cu un baiat care ne zice ca au vrut sa mearga pe brau pana in Valea Priponului, dar la traversarea Vaii Malinului unora li s-a facut frica si s-au intors. "Dar voi puteti merge ca sunteti echipati !", se uita la mine echipata pana in dinti inca cu casca. Buuun, respiram noi inca usurati. Din Creasta Costila-Galbenele ne intoarcem in Braul Mare al Costilei si pornim mai departe la drum spre Valea Scorusilor. Nici nu mergem bine ca dam de un egiptean (cred ca ?!), imbracat intr-o galabie de-a lor (hainele lor traditionale ca un fel de halate), are si cipilica pe cap si cand ma uit mai bine, sa mi se faca rau: in picioare nu are decat sandale. Observ asta dupa ce tocmai le spusesem ca am urcat pe Brana Aeriana si dupa ce ei tocmai incepusera sa cocheteze cu ideea de a cobora pe acolo. Nici nu imi trecuse prin minte sa ma uit cu ce sunt incaltati daca i-am vazut pe un traseu nemarcat.

Vedere din Brana Mare a Costilei spre Strunga Galbenele si Valea Scorusilor

Continuam pe brau, traversam Valea Scorusilor si incepem sa vedem sub noi Valea Malinului cum se deschide in toata splendoarea ei. Pana in Scorusi poteca este clara si bine batuta, din Scorusi inspre Malin insa, poteca incepe sa se piarda si doar aievea se mai vede din loc in loc cate o momaie. Identificam noi pe unde s-ar continua brana si inspre Pripon si ii dam bataie mai departe inca cu mare avant. Era devreme, abia trecut de pranz, deci teoretic am fi avut timp, dar, trebuia sa fie si un dar, odata ajunsi deasupra firului Malinului intr-adevar constatam ca brana nu are continuitate. Trebuie sa coboram destul de abrupt pana in firul vaii si apoi sa urcam un valcel cu mult grohotis, sau daca ne tine, pe brane foarte abrupte de iarba.

Cam pe unde cred eu ca se continua Brana Mare a Costilei inspre Valea Priponului

Valea Malinului in portiunea sa superioara de iesire in platou langa Releul Costila

Valea Malinului pe unde am traversat-o noi (in stanga jos Coltul Malinului)

Coboram in firul vaii Malinului si apoi incercam sa urcam pe un valcel in sus spre continuarea branei. Ii dam bice si de la prima incercare incepe o mini-avalansa de pietre. Nu stiu cum se face ca eu sunt in capul incercarilor si Cezar cum Marius stau si casca gura la mine de jos. Ei nu au casca si nu prea le vine sa se bage. Mai urc putin si mai dau o avalansa de pietre inspre ei, asa ca decidem fie sa urcam unul langa altul, fie pe rand si ei sa stea la adapost pana urc eu. Citisem pe la altii pe bloguri ca Malinul a devenit foarte friabil, dar parca nu mi-l imaginam atat de friabil. Cand am urcat eu Malinul in 2008, nu-mi amintesc sa fi avut emotii de la atatea miscari si alunecari de teren.

Mai urcam, mai dau pietre, iar mai urc, iar mai dau pietre, ne regupram, urca Marius mai intai, dar ii este tarsala ca cica se misca totul, dar pana la urma trece. Ma duc si eu hop top, eu aplicand legea celor 1000 de fire de iarba, urca si Cezar. Le este tarsala sa mai urce, asa ca ma duc eu in recunoastere pe brana mai departe inspre Pripon. Am pierdut foarte mult timp in zona asta de la traversarea si urcarea Malinului, zona este foarte friabila si trebuie sa mergem foarte incet si cu mare grija. Merg pe brana si vad pe unii care tocmai coboara de pe Coltul Malinului, ne facem cu mana, dam niste piuituri si ne vedem fiecare de drum. Poteca este foarte neclara, dar se poate intrevedea o chestie aievea prin iarba. Pana ce ajung la primul fir de traversat, un amarat de valcel, care are o zona nu foarte expusa, dar probabil si ea friabila. Aici nu mai avem nici cabluri, nici energie, nici chef de adrenalina. Ma tot uit pe schitele din Kargel si numar ingrozita cate vai ar fi trebuit sa traversam pana in valea Priponului: Valea Tapului cu 2 fire, Valea Urzicii si ea cu 2 fire, Valea Caprelor si abia apoi Valea Priponului. Astea sunt firele mai proeminente aratate de Kargel, d-apoi firicelele mai mici ca asta unde stau eu acuma nici nu apar. Imi da cu virgula, mai ales ca valcelul asta nici macar nu este o vale, este si el un valcelas, dar daca se inmulteste cu 10 cel putin, nu mai ajungem nici pana maine la Omu. Si apa nu mai aveam cine stie ce. Eu credeam ca vom zburda pe brana pana in Pripon, cel putin asa rezulta din descrierile lui Kargel. Nu ma documentasem prea tare despre aceasta continuare a branei inspre Pripon, pt. ca fusesem concetrata cum sa manevrez morcovul cu Brana Aeriana, dar, acuma ajunsa aici, imi dau seama ca nu este indicat sa continuam. Baietii erau cam tematori, eu stiam ca nu-mi vor tine bateriile la infinit sa bat drumul, apa nu prea mai aveam, chef de adrenalina nici d-ala nu mai aveam prea mult (adica deloc) si efectiv numai gandul ca urmeaza o balaureala printr-o zona cu friabilitate maxima ma face sa le zic baietilor decizia de a ne intoarce. Baietii, mai ca nu ma aplauda, era clar ca le ajunsese urcusul pe valcelul friabil, ar fi facut orice numai sa nu mai intalneasca asa ceva mai departe, ori brana, asa cum mi se aratase mie, cam asta ne pregatea: depasiri de zone friabile.

Pe unde sa mergem mai departe insa, ma intreaba Marius aratand in jos, ca cica sa coboram pe valcel inapoi in valea Malinului. Nuuuuuuuuuuu, eu acolo nu cobor nici sa ma tai cand am atatea fete de iarba in sus care trebuie sa ma scoata in Braul de Sus (alt brau minune de pe schitele lui Kargel). Baietii continua sa urce pe valcelul pe care urcaseram din firul Malinului si cand acesta se termina, ies si ei pe fetele de iarba. Eu o iau direct pe iarba in sus si ne intalnim cam pe unde cred eu ca se continua creasta care vine dinspre Coltul Malinului in sus inspre platou (sa fie oare continuarea la creasta Frumoasa ?! nu-mi este prea clar). Iesim intr-o mica sa si eu convinsa ca am ajuns in Braul de Sus si ca acuma putem ajunge in Pripon pe un brau clar si fara jnepeni.

Ei ash ! Daca asta o fi Braul de Sus, nu tu poteca, nu tu brau care sa se continue vizibil, plus multe crestulite si valcele ce trebuiesc depasite. Nu mai avem nervi de asa ceva, vrem in platou odata, mai ales ca se vede zambind de dupa muchiile zimtate Releul Costilei. Ochesc drept in sus un horn ce seamana cu Gelepeanu, ma rog sa iasa in platou si pe-aici ti-e drumul. Hornul este chiar in continuarea crestei in care am iesit, urca fx in platou, este scurt, usor si suntem in platou in cel mai scurt timp cu putinta.

Cam asa arata hornul pe care am urcat si am iesit sus in platoul Bucegilor, la cateva zeci de metri de releul Costila. Pauza de masa, apa (cata mai avem), lamaie, poza de grup etc. Fericire maxima in public !

Poza de grup la iesirea in platoul Bucegilor (de la stanga la dreapta): Iuliana, Marius si Cezar.

De acum inainte incepem sa ne taram oasele cu cel mai mic talent spre cabana Omu. Eu cel putin odata ce m-am vazut pe teren sigur si nemiscator, m-am trecut pe pilot automat si asa am ramas pana la Omu. Merg mecanic, incet, imi aduc aminte ca-s obosita, nemancata, simt orice durere in spate, asa dintr-o data brusc. Cat am avut morcov, ca nu stiam pe unde suntem, nu-mi permisesem luxul de a ma gandi si la oboseala, acuma insa este  alta discutie.

Pe poteci, marcate de data asta, agale spre varful Omu pe sub Cerdac

Coboram spre Saua Sugarilor, traversam pe sub Cerdac, dupa Cerdac baietii se duc sa ia apa din izvorul de sub Obarsia, iar eu imi continui miscarile sacadate si monotone pana la Omu. Ajung la cabana si mananc o ciorba pana vin baietii cu apa, apoi mai mananc si o friptura care este mai mult o pastrama prajita, dar in fine, macar ma consolez ca are proteine. Apoi vreau sa ma duc sa stau intinsa in pat, sa ma bucur de noul traseu facut, ca am plecat de dimineata si poate ma ia si somnul. Eram pe la orele 19, dar tinand cont ca plecasem de la 6 dimineata, speram si eu ca am dreptul la putina odihna. Ce odihna ca in camera la prich-uri (unde eram cazati) era deja petrecere: niste unii de liceu care venisera cu mic cu mare si cu tot felul de sticle cu licori colorate si beau din ele, injurau de toti si de toate, se pregateau sa faca focul afara in Parc National, urlau ca la ei acasa. Mi se face parul maciuca in cap, astept sa vina baietii de pe Creasta Morarului de la plimbare si le zic ca trebuie sa plecam de aici. Stiam ca si Marius vroia sa doarma afara, aveam si eu sacul de dormit (dar nu aveam izopren), numai Cezar era pasager. Cerem banii inapoi de la cabaniera, Cezar urma sa ramana la cabana (el oricum poate dormi in orice conditii), si cand ne pregateam mai cu spor sa plecam sa dormim undeva in Pestera din Drumul Granicerilor (pe deasupra Vaii Gaura pe undeva, se vede de le vf. Omu), vine cabaniera si ne zice ca ne duce sus in mansarda si ne da izoprene sa dormim pe jos. Hmmmmm, ok, macar nu este petrecere aici, nu am dormit excelent, pt. ca era spatiu de trecere si toata noaptea a trecut lume cu bocanci grei pe acolo, dar in fine, am pus chinuit geana de la geana vreo 4 h de somn. Am dormit numai eu cu Cezar acolo sus in mansarda, Marius s-a dus si a dormit in aer liber pe Creasta Morarului pe undeva. Am cam regretat ca nu am dormit si eu acolo, poate ma odihneam mai bine, dar data viitoare, vara stiu sa nu mai imi programez sa vin sa stau la Omu. Din pacate, desi era cabana mea preferata.

Florile de colt de pe Valcelul Policandrului si-au meritat rataceala din afara traseului nemarcat