Prima oara la cabana Turnuri - 5-6 febr. 2011

Week-end-ul trecut mi s-a mai indeplinit unul dintre multele, multiplele si interminabilele mele vise: cabana Turnuri din apropiatii Fagarasi. Ma sunase Danutza sa incercam sa ne vedem pe undeva prin munti, dar, fiindca balauream prin Bucuresti cu treburi, i-am propus varianta unei cabane o saptamana mai tarziu. S-a oscilat initial intre cabana Leaota si Petrimanu, dar, in momentul in care am scos la vot varianta cu cabana Turnuri, nu a mai existat nici un dubiu si toata concurenta a palit in favoarea Fagarasilor.

Alegand aceasta locatie indrazneata (dupa parerea unora), am avut la inceput ispita sa nu ajungem, din cauza ca iarna se fac multe ore in plus pe langa cele scrise pe marcaje. Dana insa suna cu incredere la fata cabanierului si afla ca se poate urca destul de lejer in 4-5 h, pt. ca nu este zapada mare pe poteca. Zis si facut, facem rezervare pt. 5 persoane cati eram amatori la momentul respectiv si asteptam week-end-ul. "Ei, ash, se urca greu si mult !" ma sperie o prietena care fusese mai demult pe acolo vara. "Daca e si gheata pe poteca ati incurcat-o, poteca este expusa, chiar daca merge prin padure !" mi se mai adauga ulterior niste lamuriri. Terifiata pana in panzele albe, sun cu inima cat un purice vineri dimineata la cabana ca sa aflu mai multe detalii despre drumul cel ingrozitor. Desi semnalul era prost la cabana sus, nea Nelu' reuseste sa imi spuna unde sa lasam masina si pe unde sa urcam. Mi se confirma ca urcam pe un drum forestier 1 h si apoi pe poteca, iar ca in total vom face 5-6 h. Hotaram ca totusi sa mergem, fiind pregatiti sa ajungem abia seara tarziu sus la cabana.

In acelasi timp, componenta echipei pt. cabana Turnuri sufera atatea schimbari, de' nici nu le mai tin minte, cert este ca d-nul Cristi trebuia sa vina cu vreo 4 persoane care se tot hotarau ce sa faca si pana la urma a venit numai cu Fane, se hotaraste pana la urma si vine si Romeo pe care nu-l mai vazusem de multa vreme, la un moment dat vineri seara pana sambata dimineata trebuia sa vina si Liviu cu mine, dar o racealo-viroza necrutatoare l-a tintuit in casa tot week-end-ul. Pana la urma, componenta echipei finale a fost urmatoarea: eu din Sibiu cu o masina, Dana cu Mihai cu Romeo si cu Radu in alta masina de la Bucuresti, iar Cristi cu Fane in alta masina tot de la Bucuresti.

Sambata dimineata ne intalnim in Arpasu de Sus, abia pe la orele 11-12.00 a.m., pt. ca din Bucuresti colegii au facut foarte mult pe drum. Din acest motiv, i-am asteptat intr-o intersectie din Arpasu de Sus mai bine de o ora, pt. ca am estimat gresit cand sa plec din Sibiu. In Arpasu de Sus incepe insa prima balaureala in cautarea fostei cabane Arpasu. Indicatoare exista doar din ani in pasti cate un marcaj pe stalpii de curent, marcaje pe care nu prea putem sa le vedem din viteza masinii, asa ca le mai si ratam. Evident, la fiecare intersectie incercam sa intrebam pe cate cineva pe unde sa o luam, dar nu intotdeauna gasim pe cineva pe ulita, iar cand gasim este posibil sa ni se raspunda ceva de genul: "Da, da mergeti inainte si urcati dealul !" La insistentele mele care banuiam directia corecta, mi se infirma totul raspunzandu-mi-se: "Da, da, pe acolo la stanga pe unde a luat-o masina aceea rosie !" Concluzia: inainte = stanga ! Daca masina ar fi facut dreapta, probabil ca era acelasi lucru: inainte = dreapta si si mai rau, continuand deductia logica = stanga !

Iesim din Arpasu de Sus si incepem sa mergem spre vaile nordice ale Fagarasilor, eu fiind convinsa ferm ca de acum inainte nu mai avem cum sa ne pierdem, pt. ca deja drumurile corecte figureaza pe harta. Hartile insa mai pot fi si gresite sau depasite. La un moment dat, ajungem la o intersectie de drumuri forestiere, fara a mai putea sa ne dam seama pe unde ar fi corect sa continuam, si oricum nu prea suntem nici siguri unde ne aflam. Noroc ca Mihai mai fusese cu bicicleta pe aici si stia ca pe undeva pe curba in sus era o cabana si speram noi sa fie cabana Arpasu. Urcam curba la stanga, dam de o cabana si, continuand urcusul, ajungem la o alta intersectie de drumuri forestiere marcata: stanga spre Victoria 7 km, dreapta spre cabana Turnuri 4 h (sensurile de stanga-dreapta sunt vazute din sensul de urcare pe drumul forestier spre intersectie).

Aici parcam masinile, facem un fel de base camp temporar si incepem sa ne echipam de plecare, reusind sa purcedem in traseu la fabuloasa ora de 12.45 a.m., adica aproape la pranz.

Drumul forestier dureaza intr-adevar cam o ora, iar eu sunt foarte nerabdatoare sa incepem sa vedem si ceva piscuri mai inalte de munte. Nu ma multumesc insa decat cu niste cascade de gheata, mogaldete acoperite de zapada pe valea Arpasului si din cand in cand cate un varf in zare ca banuiesc eu ca ar fi trebuit sa fie varful Arpasul Mare.

Dupa o ora de mers pe drum forestier, ora care in particular parca a fost cea mai lunga dintre toate, viram brusc si abrupt stanga in sus pe un versant. Incepe un urcus abrupt, care multa vreme abia de ne va duce de pe la 800 de metri altitudine spre 1200-1300 metri. Poteca merge pe curba de nivel, depasind din cand in cand niste valcele secundare, unde ne alimentam local cu apa. Apoi brusc, dupa un cot al potecii pe dupa o muchie incep acele podete despre care mi se povestise mie pe post de "poteca grea."

Frumoase poduletele in oricare din variante (usor sau greu), dar in nici un caz terifiante, mai ales ca poteca este amenajata in acest fel tocmai pt. a putea urca magarii incarcati cu marfa, deci in favoarea oricui urca sau coboara la cabana, si nu invers. Mergem in felul acesta pe poteca serpuitoare care incepe nici sa nu urce, nici sa mearga pe curba de nivel, ba din contra, incepe chiar sa coboare pentru a intersecta la un moment dat firul vaii Podragului.

Mihai si cu Ceapa alimentandu-se din vinul de tara, eu cu Fane refuzam insa sa bem cat urcam

De la bifurcatia care ne vesteste ca mai avem de urcat in lungul vaii Podragului o ora pana la cabana Turnuri, noi mai facem de fapt vreo ora si jumatate, gratie faptului ca afara s-a incalzit atat de mult, ca si zapada a devenit foarte moale si greu de inaintat prin ea, cu poteca batuta cu tot.

In gandul meu speram sa reusim sa ajungem mai devreme de 4 h la cabana, dat fiindca pana la valea Podragului facuseram mai putin de 3 h. Numai ca pe ultima portiune de urcare ni s-a facut prea lene de urcat si de fapt mare parte din timp am pierdut-o intrebandu-ne cu gatul lungit in sus spre vale: "Da, cat o mai fi pana la cabana ?!" Presupunerile noastre au fost corecte, pana nu am depasit tonele de padure nu am dat de cabana si pana nu am urcat ultimii 300 metri de diferenta de altitudine nu am auzit nici un latrat de caine de cabana.

Ajunsi la cabana, rasplata este insa mare: ne intampina doi catei foarte veseli ca mai vine cineva care poate ii va scarmana pe spate, sala de mese este una dintre cele mai primitoare pe care le-am vazut eu vreodata, cu lumanari pe mese si muzica buna in surdina, mancare mi-e si frica sa ma mai gandesc ce am mancat ca poate mi se face iarasi foame. Totul a fost aproape perfect, mai putin anexa friguroasa in care am fost cazati, dar din care eu m-am subtilizat cu multa arta invitandu-ma intr-un pat liber din cabana.

Am mancat ciorbita de fasole cu costita afumata, cu ceapa rosie si cu sos de ardei iuti, fara paine insa ca era pe economie la cabana si nu se stia cand mai urca urmatorul transport cu magari.

Meniul cel bogat al cabanei: sa tot mananci, frate 

La inceput am ajuns numai eu cu Cristi, Mihai si Fane, am mancat pe semi-nerasuflate delicioasa ciorba de fasole cu care am fost serviti, apoi am degustat vinul inceput de mult de baieti, inca de cand il carau sus la cabana. Intre timp, Fane, desi a avut un rucsacel foarte mic cu el, fara sac de dormit si doar cu doua ciocolatele, a fost cel care a mancat cel mai mult de la toata masa. Si asa de faina era muzica si asa de binedispusi eram, ca baietii au inceput sa danseze.

Cu o ora dupa noi, cand deja se intunecase afara, apar si Radu cu Dana si cu Romeo si atunci ne continuam masa, de data aceasta cu o tocanita foarte sarata cu niste muraturi foarte delicoase, apoi cu portocale carate pe post de antrenament sus la cabana, cozonac, salata de cruditati si alte bunatati aduse de Dana.

Intr-unul din momentele vesele din sala de mese: unii cu cateii, altii jucand "mafia", altii ca mine fac poze din jiltul cabanierului amplasat strategic

Spre seara, cateii au reusit intr-o fractiune de secunda (cat usa a fost deschisa) sa se infiltreze in sala de mese, iar noi am fost foarte fericiti sa ii adoptam printre noi, in ciuda staruintelor lui nea' Nelu de a-i da afara in frig. Romeo infiaza junioru' si il scarmana pe burta pret de vreo juma' de ora, iar Jessie (mama catelului anterior) este hranita cu resturile de mancare de pe masa - o adevarata delicatese sa manance ea piureul de la tocanita.

In poza de sus si cea de jos, se poate vedea un catel caruia i se face masaj de catre un montaniard binevoitor, precum si un catel hranit bine, de asemenea, de catre niste montaniarzi foarte binevoitori

A doua zi dimineata, lumea doarme pana tarziu, dovada ca in sfarsit spre dimineata s-au mai incalzit in anexa friguroasa. Dupa ce mancam si niste omlete cu ceapa si foarte mult ulei, reusim sa ne echipam pt. coborare si sa ne luam la revedere de la cabana, nu inainte de a face si o poza de semi-grup in fata pridvorului.

Poza de semi-grup la cabana Turnuri (de la dreapta la stanga): Cristin Popescu (Ceapa), Florin (Fane), Dana, eu (Iuliana) si Mihai

Soarele din pacate a intrat in nori cand tocmai incepuse sa incalzeasca cu ale sale raze si prin preajma cabanei, nori desi si grei care nu ne-am mai dat nici o sansa sa mai stam la plaja. Am facut niste poze repede si la cabana ca sa imi amintesc cu placere si de acest mic popas din Fagarasi si sa am de ce sa ma gandesc la revenire.

Coborarea a fost la fel de interminabila si lunga precum si urcarea, mai ales ca temperaturile erau mult peste cat se prognozase pentru acest week-end, iar izoterma de zero grade cred ca nu prea avea ce sa caute in Fagarasi la aceasta data calendaristica decat pe la poalele muntelui. Am avut onoarea sa parcurgem acum coborarea care in unele portiuni era in urcare si drumul forestier care, desi aparent era macar drept, acuma am descoperit ca urca spre locul de bifurcatie. Am ajuns in jurul orelor 15.00 p.m. la masini si ne-am imprastiat fiecare pe la casele noastre - unii 5 h pana la Bucuresti, altii 1 h pana la Sibiu.

Poza apartine lui cutulina Jessie, care din pozitia sa strategica de pe pridvor vede tot ce misca.

"Cam asa se vede lumea de le nivelul ochiului meu de catel de cabana" (semnat Jessie de la Turnuri)

PS: pozele pe care scrie mare cat China "Cristian Popescu Photography" sunt facute de Ceapa si mi le-a trimis cu mare amabilitate.