Piatra Secuiului x 2 intr-o zi - 29 aprilie 2012

Duminica dimineata avem ganduri mari de Piatra Secuiului si in primul rand de Coltii Trascaului. Eu cel putin imi imaginam niste Colti veritabili si teribili, perfect verticali, perfect ascutiti, cred ca ma gandeam la Coltii Morarului din Bucegi. Ma trezesc pe la 7.00 a.m., Nicu este deja de mult treaz cu ochii la cer, mancam cate ceva cat ai zice peste, imi beau cafeau si pe cai, plecam la drum pe la 8.30 a.m. Am grija insa sa imi iau de data asta 4 litri de apa in sticla (nu in camel-bag), ca sa nu mai imi curga pe spate, desi la caldura care era, nu mi-ar fi stricat un dus continuu siroindu-mi pe sirea spinarii. Nu stim noi exact pe unde se intra in traseu, dar cu ochii la muntele din fata noastra pe care vrem sa il urcam, ne orientam la fata locului si il abordam pe la poale.

Trecem mai intai pe la fantana sa luam apa, apoi o dam pe o strada ce merge pe sub Piatra si iese undeva la coada ei. La coada Pietrei prindem o poteca pe care mai tarziu vom gasi si marcajul, dar noi mergem mai mult dupa harta, incercand sa ocolim zona de stanca. Inca nu stim exact pe unde sa urcam pe Coltii Trascaului, ne tot hlizim la niste valcele si hornuri care ni se par nou accesibile, dar totusi harta spune foarte clar ca prin spate se va ajunge intr-o poiana cu mari curbe de nivel pana pe varf. Nu avem chef de orbecaieli inutile si urmam firul vaii pe care am inceput sa mergem. In curand intram si in padure si nu mai mergem pe la soare, dar urcam si in lungul apei (si noi am carat apa de la fantana fara sa studiem mai bine harta cu dita' mai paraul desenat cu albastru pe ea).

Urcam pe firul vai pe o poteca lata si sinuoasa prin padure, izvorul dispare undeva in neant si tot urcand incepem sa vedem printre crengile copacilor ca incepem sa urcam paralel cu peretii Coltilor Trascaului. Deci deja am ajuns sub Coltii Trascaului.

Cand ajungem aproape de pereti facem o pauza de apa. Ne ducem sa facem poze la Coltii Trascaului si pe grohotis hop-top in sus pare-se ca se urca mai usor decat pe poteca aia monotona. Singura problema ar fi soarele, dar ne consolam la gandul ca nu este inca foarte puternic. Ca urmare, Nicu se duce sa ia si rucsacul meu lasat jos cu betele de trekking si revine ca sa urcam impreuna pe grohotis. Panta de grohotis este foarte abrupta, zici ca urci pe casa, dar ne ofera privelisti spectaculoase asupra peretilor pe care altfel nu i-am fi vazut.

Urcam, urcam, caldura mare deja moncher, noroc ca azi mi-am luat bluza cu maneca lunga si nu ma voi mai arde, dar pacat ca totusi am mult negru pe mine si voi absorbi caldura ca un magnet. Insist ca Nicu sa ia esarfa mea sa si-o faca turban pe cap sa nu se insoleze, dar nuuuuuuu, el face opinie separata, el nu-si pune nimic pe cap, vrea sa faca o proba sa vada cat rezista cu soarele batandu-i in creier. Neavand inca o esarfa si pentru mine, imi improvizez o fasa medicinala in jurul gatului care deja ma arde de la soare. Din pacate fasa aia nu e facuta sa stea pe post de esarfa, asa ca ma voi arde cu dungi pe gat, ca o zebra, dar macar am mai avut jumate de gat protejat ... sau ma rog jumate de gat bandajat (sa nu va mirati de ce am fase pe gat in poze, nu, nu mi-am rupt gatul).

Tot urcam pe grohotis, ajungem in saua de sub Coltii Trascaului, numai ca noi neurcand pe poteca turistica, avem de urcat acuma prin niste tufe cu spini ca sa ajungem pe Coltii propriu-zisi. Zis si facut, bagam lupta cu spinii la greu, eu le acord injuraturile de rigoare si suntem deja pe platoul vast de deasupra Coltilor Trascaului. Asa sunt Coltii astia ai Trascaului, poti sa joci fotbal pe ei, dita mai platul. Facem o incursiune pe marginea Coltilor ca sa vedem toate panoramele si in final ne alegem o panorama mai preferata cu vedere la Rimetea si Ardascheia. Zacem, ziua cu Piatra Secuiului a fost brazdata de pauze lungi si dese de admirat si meditat, si poate ca d-aia am avut energie sa si facem traseu dublu in final.

In poza de sus si cea de jos suntem in zona seii ce desparte Coltii Trascaului de Piatra Secuiului

Coboram apoi de pe Coltii Trascaului si ne indreptam spre saua de sub vf. Piatra Secuiului. In sa iese si traseul care urca direct din vale de la corturile noastre, dar noi am preferat un traseu mai lung si mai spectaculos, si mai lung si mai intortocheat. Urca lume multa, nici nu stiam ca este atat de umblat muntele asta (mult mai aglomerat decat in ziua precedenta pe Bedeleu unde eram numai noi doi), asa ca ne alaturam si noi alaiului care urca sus pe varf.

Auzim ungureste de jur imprejurul nostru, semn ca suntem in patria romanilor si ne continuam urcarea, cat mai mult pe marginea abruptului ca sa vedem mai multe. Panoramele sunt intr-adevar foarte faine, trebuie sa recunosc ca m-au fascinat foarte tare.

Ajungem pe varf numaidecat si aici mai facem o pauza lunga si deasa. Eu chiar atipesc pe marginea varfului la ciripitul dulce unguresc si la mangaierea razelor puternice de soare care ard necrutator, ah si la mangaierea firelor de iarba cu care Nicu testeaza daca dorm sau nu.

Vedere de pe varful Piatra Secuiului spre Coltii Trascaului

Vedere de pe varful Piatra Secuiului spre Rimetea si Ardascheia

Intr-un final, ne hotaram sa plecam pana in capatul platoului de pe Piatra Secuiului sa vedem cat mai multe panorame si pereti. Eu merg pe marginea abruptului si imi tot amintesc de Craiul meu. Nicu merge pe poteca si il agata un nene care nu mai stiu ce facea pe acolo, ca eu eram ocupata cu pozele. Stupoarea cea mai mare apare cand descoperim ca marcajul care pe harta noastra mergea pe jos, acuma descoperim ca merge pe sus pe poteca noastra.

Vedere indarat cu varful Piatra Secuiului (acolo unde sunt multi multi oameni mici mici mici)

Vedere spre satul Coltesti si undeva mica trebuie sa fie si cetatea in ruina

Vedere de la coada Pietrei Secuiului spre traseul marcat de platou

Ajungem in capatul platoului si vedem ca poteca va cobora intr-o sa, de unde coboara spre dreapta, si nu pe stanga conform hartii. Dar tocmai ce suspinam ca se termina prea repede traseul si vedem in fata noastra o crestulita mica si zimtata. "Mergem pana acolo ?" ma intreaba plin de inteles Nicu, "Evident !", ranjesc eu plina de nerabdare.  Creasta este foarte faina, desi scurtuta, un fel de codita Pietrei Secuiului, dar are perete vertical pe stanga si ne incanta teribil acest aspect, iar in dreapta are niste fete mai abrupte de iarba. Noi urcam insa pe muchia matematica, cu mici deviatii pe branele de iarba.

La intoarcere de pe mica crestulita, ghici ce mai facem ? O mare pauza pe varful muchiei, de unde ne uitam la o persoana perseverenta care impinge la o bicicleta in sus la deal, pe o caldura de numai si pe o panta de nici la vale nu puteai cobora cu bicla pe ea. Incepem sa facem pronosticuri pana unde ajunge individul cu bicla, ne gandeam noi ca poate vrea sa coboare pe partea cealalta cu bicla, incercam sa gasim o explicatie logica, dar nuuuuuuuuuuuuu, aici irationalul sfideaza orice logica si dupa jumatate de ora vom afla ca individul urca cu bicla ca sa se intalneasca cu cineva si apoi sa coboare tot pe acolo, pe langa bicla.

Cum este sa urci si sa cobori cu bicla pe Piatra Secuiului 

Coboram de pe creasta si incepem sa traversam pe curba de nivel spre cealalta vale, in josul careia identificasem noi o arcada in stanca, speram noi pestera la care ducea un marcaj, dar venind numai de jos, ca de sus erau numai marii pereti. Ochisem arcada asta inca din creasta si tot ne uitam pe unde si cum am putea ajunge la ea. Este insa simplu, caci din aceasta zona a crestei peretii sunt mai domoli si brazdati de fete innierbate si mai putin stancarie, asa ca ar fi fost posibil si direct din creasta, dar noi fiind deja la un anumit nivel am preferat sa traversam ca sa nu coboram foarte mult. In traversarea muchiei spre cealalta vale eu am vazut si o capra/caprioara si am facut cunostinta din nou si cu niste tufe cu tepi. Dar a meritat osteneala, ca portalul este foarte frumos. Mai traversez niste valcele abrupte cu grohotis si tin azimutul spre portal care se vede din ce in ce mai impunator.

Nicu ajunge inaintea mea la portal, eu mai intarzi putin cu pozele si cand ajung acolo, ce sa vad: Portalul Caprelor, este un portal cum eu cel putin nu am mai vazut pana acuma - are 3 arcade si un mare tavan care serveste pe post de adapost pentru capre.

Portalul Caprelor este plin de cacareze de capre, soarele bate razant, portalul face umbra, suntem foarte dornici de umbra, mai ales eu care sunt arsa ca la rotisor. Cum am tot umblat noi asa pe munte, in sus si in jos si in toate directiile, chiar ca am functinat ca la rotisor si soarele gratie legilor universului, chiar ne-a batut mereu din toate partile. Si Nicu in sfarsit s-a gandit la coborarea din creasta sa foloseasca esarfa mea. Asta pentru ca l-am amenintat ca, daca face insolatie si ii este rau, pentru ca nu si-a pus nimic pe cap, eu nu il ingrijesc si nu il duc la nici un spital diseara. Il las sa sufere in chinurile insolatiei ca sa se invete minte data viitoare sa isi protejeze materia cenusie. Si a invatat repede, a procesat val-vartej si si-a pus esarfa mea pe cap, cand a simtit ca este groasa treaba cu soarele.

Parapantisti care si-au dat drumul de pe partea cealalta a drumului

La portal iara zacem, a nu stiu cata pauza mare in tura din Piatra Secuiului, este umbra, este bine, bate si un alizeu, soarele nu mai imi bate in cap, poate apare si vreo capra pe aici, mai mamcam ceva si pe urma imi vine mie ideea bubitoare uitandu-ma la valcelele ce se avanta in creasta: "Nicu, hai sa incercam sa urcam inapoi in creasta pe undeva, poate gasim vreo cale ! Vrei ? Daca vedem ca e nasol, ne lasam mereu posibilitatea de a ne intoarce in jos in siguranta !" Aprobare aproape instantanee de la Nicu, ma intreb cum de nu i-a venit si lui ideea inaintea mea. Este abia ora 16.00 p.m si nu am fi avut ce sa facem la corturi de la ora asta, asa ca o luam de data asta inapoi in sus spre creasta, pe un soare care deja nu ne mai intereseaza, pt. ca ne acapareaza noul traseu pe care il identificam pas cu pas. Traiesc emotia unui traseu necunoscut mai ceva ca in Crai, unde macar stiam ca aveam o descriere, aici hotaram sa mergem cate putin si daca ni se pare ok sa coboram, mai avansam, daca nu, nu. In fond si la urma urmei, nu aveam nici o coarda cu noi, asa ca trebuia sa judecam foarte la rece totul, desi afara era foarte cald si imaginatia mea cel putin era foarte bogata.

Mai intai urcam pe vale pe limbile de grohotis si pe fetele de iarba, cautand orizontul cu privirea in speranta ca vom vedea un valcel care iese in creasta. Dar pe masura ce ne apropiem de ele, toate hornurile si valcelele noastre mult dorite, par sa se sfarseasca in mari pereti. Nu este foarte sigur, dar cel putin asa pare de la distanta si parca nu am vrea sa mergem pana acolo ca sa ne intoarcem inapoi. Nicu propune sa ne suim pe muchia din stanga, care pare accesibila si continuam pe ea, asa macar avem vizibilitate pe accesele in creasta de pe doua vai. Buna idee ! Hai in sus sa vedem unde iese muchia !

Muchia asta este de fapt o insiruire pe verticala de stanca, combinata pe alocuri cu valcele de iarba si fete de iarba, deci foarte multe fire de iarba de care sa te tii in ascensiunea ta. Nicu merge in fata si testeaza terenul, la inceput pare abruptel, dar pe masura ce ma uit in jos, imi dau seama ca nu este chiar asa de abrupt, asa ca stau foarte relaxata stiind ca avem pe unde cobora la o adica.

La un moment dat Nicu se chinuie pe niste praguri mai abrupte, drept pentru care eu ocolesc prin dreapta pe muchie si ajung foarte repede langa el. Povestea cu bucati de valcele de iarba se tot repeta pana ce ajungem la o traversare, care are dedesupt niste pereti, dar nesemnificativi, caci in sus se merge ok. Emotia insa de a da peste niste mari pereti acuma si sa nu ii putem escalada este destul de mare. Mi-as dori enorm sa ies inapoi sus pe varf, dar nu prea stim exact ce ne asteapta. Dar ii dam inainte plini de speranta pe pragurile mari de iarba si stanca.

Dintr-o data pare-se ca fetele de iarba se deschid larg catre platoul de sus si putem sa urcam. Ne bucuramn insa prea repede, caci avem de coborat din muchie intr-un valcel si apoi de acolo de urcat pe fetele de iarba. Nicu o va lua pe muchia matematica in dreapta, eu voi traversa niste valcele pe la baza in stanga si voi urca pe iarba direct in sus. Iesim in platou, aproape la cateva zeci de metri de varful Piatra Secuiului, unde acuma este foarte liniste.

Dupa ce depasesc si aceasta limba de grohotis, urc sus la Nicu care deja ma astepta in platou. Eu am stat sa mai contemplez plina de bucurie noul traseu pe care il facuseram. Imi venea sa cobor iar pe alta parte si sa urc pe alta alta parte. Dar deja oboseala incepea sa isi spuna cuvantul.

Pe varful Piatra Secuiului: eu si Nicu 

De pe varful Piatra Secuiului vom cobora pe valea dintre varf si Coltii Trascaului pe traseul marcat, o vale plina de grohotis, plina de tancuri de stanca, plina de oameni mai mult sau mai putin in adidasi, unii urca acum, altii coboara, dar mai ales cu cateva izvoare si umbra. Eu ma simt ca un gogosar umflat la fata, abia astept sa ajung la umbra definitiva a cortului si sa mananc, ca mi-e si o foame teribila. Nicu mai baga in el niste ciocolata, dar eu urasc sa mananc numai ciocolata, de cand am facut asta acum multi ani in Cheile Galbenei in Apuseni. Oricum valea este frumoasa si spectaculoasa, nu are un nume anume, fiind un munte foarte mic (eu nu am gasit vreo denumire), asa ca ma hranesc cu peisajele si ma bucur foarte mult ca am urcat inapoi si am avut posibilitatea sa facem si acest traseu. Chiar a meritat din plin efortul.

Ajungem la cort, Nicu este desemnat sa aduca apa de la fantana, eu ma pun pe gatit niste paste si masa este gata numaidecat. Dar ce sa fac eu cu roseata mea de pe fata, ca nu am nici un fel de crema hidratanta la mine pentru prima oara si fix acuma m-a ars soarele ca pe o placinta !? Aveam in schimb spray de capuse ! Sa ma fi dat cu el pe fata !?

Ma culc si trece si roseata mea, adica se calmeaza, visez frumos, iar a doua zi nici eu si nici Nicu nu prea mai avem chef de vreun traseu. Ne plimbam prin Rimetea pana se usuca corturile de condens, apoi ne indreptam spre Aiud, trecand prin Cheile Valisoarei. Ne uitam la harta in speranta de a ne convinge reciproc sa mai facem un traseu de circuit al cheilor, dar nu tine, nici unul nu prea mai avem chef, este clar. El zice ca sa ma hotarasc eu, eu ii pasez lui decizia si sper sa se hotarasca el. Pana la urma alegem sa mergem spre casa, chiar nu mai aveam chef de soare si am impartasit din plin decizia lui Nicu. Sunt pentru prima oara speriata de bombe de un traseu cu soare, eu care ador soarele, eu care vreau sa merg pe munte numai cand este soare.

In drum mai oprim in Aiud la ansamblul bisericii fortificate care este inchis, ca este luni. Mergem pana la urma spre casa, eu spre Sibiu, pe Nicu il las in autogara in Sibiu, in speranta celui mai apropiat autocar spre Valcea. A mai asteptat vreo ora in autogara, ca normal ca nu se potriveste programul de pe internet cu cel de la autocarele adevarate.