Salciua si Huda lui Papara pana in Bedeleu - 28 aprilie 2012

De 1 mai, numa' ce vorbesc cu Nicu si se pare ca ne ard talpile pe amandoi sa plecam iarasi pe munte, logic, de bine ce abia fuseseram pe Muchia lui Basarab cu cateva zile inainte. Fusesem, dar tura fusese scurta si satisfactia durase prea putin, asa ca se cerea o tura mai tare si mai lunga. Ceva mai tare nu-i problema, ca creem repede, doar ca mai lung mie nu prea imi iese avand in vedere ca trebuia sa plec iarasi la sfarsitul saptamanii in tabara de catarare a CAR-ului de la Ampoita. Fac eu niste socoteli, imi da cu virgula si ii zic lui Nicu ca mergem, dar sa nu ne intoarcem marti seara ca este prea mult pentru mine. Dar plecam de vineri dupa-masa ca sa echilibram situatia !

Initial aveam plan de Crai, si of ce dor de Crai am care ma framanta rau detot, dar cica zapada este naspa in Crai, desi in poze ulterioare nu mai arata atat de naspa, dar asta este. Nu ne trebuie mai mult de 2 minute ca sa schimbam locatia de destinatie, Nicu nu mai fusese in Trascau, asa ca imi baga soparlita imediat, si eu aveam multe zone nebifate din Trascau, asa ca devin foarte rapid cooperanta. Il pun pe el sa faca programul, dar ma trezesc ca i se recomanda sa mergem exact pe unde eu mai fusesem. Drept pt. care intru eu in actiune, desi ziceam ca nu am timp de asa ceva, si cer informatii pe lista CAR-ului de la Cluj. Puzderie de propuneri si de ture sugerate, sa ai de unde alege, nu gluma. In conclusie avem locatie, avem plan, avem masina, avem entuziasm, avem mancare, avem idei. Nicu insa nu-si ia permisul de conducere la el, desi il rugasem cat de frumos am putut eu ca sa ma inlocuiasca la volan cand obosesc, ca eu urasc sa sofez mult.

Plecam vineri dupa-masa spre Salciua, dupa ce toata ziua alerg cu masina pe la service, pe la ghizi sa platesc taxa de curs, ma intreb oare ce nu am facut in ziua de vineri ?! Ajungem in Salciua dupa 4 ore de condus cam chinuitoare pentru mine. Ca sa fie setul complet, in Salciua ratam dintr-o prostie drumul spre manastirea de Sub Piatra de langa Huda lui Papara si urcam orbeste pe un drum de caruta care devine din ce in ce mai prost. Este intuneric, sunt obosita, drumul este naspa, asa ca intr-un minut ma hotarasc sa punem cortul fix unde suntem si gata. Zis si facut, mancat, dormit cam prost noaptea - ca nu stiam ca am un cort de 2 persoane atat de mic, amintirile mele despre el fiind mult mai spatioase, dar ce-i drept cu fete slabe in el. A doua zi de dimineata la 7.00 a.m., cand aveam in plan sa ne trezim, sunt cam adormita, Nicu pare-se in schimb ca s-a odihnit bine. Bag 2 cafele in mine si in afara de faptul ca ma misc robotic, starea de mahmureala nu va disparea pana dupa amiaza - ora la care ma trezesc eu.

Strangem cortul, bagam totul in masina, ne dam jos de unde ne suisem ca tapii cu masina in varful dealului si pe lumina gasim val-vartej drumul bun spre manastirea de Sub Piatra: drum bun ca directie si ca suprafata de alunecare. Parcam in locurile special amenajate acolo, citim panoul indicator de la Huda lui Papara si plecam spre pestera cu ganduri mari. Trecem un podulet dragut care se bataie ca naiba cand treci pe el, apoi mergem pe o potecuta spre ceea ce se deschide a fi marele portal de la intrarea in pestera Huda lui Papara. pestera nu se poate vizita, a existat cica acum 8 ani o amenajare pe firul apei, dar care a fost luata de o viitura si de atunci nema' vizitare pentru porcus turisticus, doar cu costum daca exista in dotare. Poza cu Portalul si mergem mai departe.

De langa pestera Huda lui Papara luam drumul spre manastirea omonima si intram putin la slujba care se desfasoara deocamdata in bisericuta de lemn. Foarte intuneric inauntru si cu mult har locul. Am zis ca de Pasti la anul aici o sa vin: am si manastire si ture de facut in zona. Sper doar sa nu dea drumul la slujbe in biserica mare si noua, nu-mi place aglomeratia la biserica, strica mult prea mult.

Trecem de manastirea de Sub Piatra si incepem sa mergem oarecum agale in urcare pe curbele de nivel ale dealurilor pline de flori, casute motesti, caini, insecte si altele. Reusim sa convingem fara prea mult efort un caine sa vina cu noi, dragutul fiind companionul nostru tot drumul pana la intoarcere. Ba cred ca vroia sa il bag si in masina sa vina cu noi mai departe. Mergem, mergem, mergem, flori, casute, copacei infloriti, alte casute, alti copacei, catelul cel dulce.

O perioada mergem pe doua marcaje, la un moment dat unul insa dispare in neant si dupa putin timp, ca sa fie setul complet dispare si cel de-al doilea. Ramanem ca si floricelele ce ne inconjoara de jur imprejur fara marcaj, fara a stii pe unde sa o luam mai departe, ca logic ca nici unul dintre noi nu mai fusese pe aici, altfel nu avea farmec. De fapt cred ca sursa lipsei de marcaj este o doboratura de copaci, probabil ca s-a doborat si tot marcajul odata cu ei. Suntem obisnuiti: scoatem asul din maneca, adica harta. Dupa orientarea hartii incepem sa o dam inainte pe curba de nivel cat de cat, traversan copacii, urcand apoi pe poteci de animale, dar tinand linia peretelui de stanca de pe dreapta noastra. Conform hartii, poteca marcata ar fi trebuit sa fie mult mai jos, dar noi nu avem chef sa coboram atata, nici nu vrem sa o depasim, nici nu o gasim pana una alta, asa ca ni se pare mai logic sa mergem aiurea pe sub peretele de stanca, stiind ca la un moment dat vom intersecta si poteca ce va urca dupa Poiana Sipote spre Poarta Zmeilor.

Balaureala asta ma tine bat o perioada, dar psihic se pare ca ma oboseste lupta cu toate buruienile, mai ales ca-s buruieni foarte necooperante si cu tepi care se infig in mine, numai in mine, ca Nicu a avut cap si si-a luat maneca lunga. Donez cat sange pot si continui drumul prin balarii cu gandul la momentul unic si deosebit cand vom reintalni marcajul. Cand printre copaci incepe sa se distinga la orizont Poiana Sipote, hop ca in stanga jos vedem agale o poteca insesizabila acoperita de tone de frunze si un marcaj. Ajungem in Poiana Sipote si Nicu vrea pauza, dar ii explic ca mai bine mergem mai departe, eu fiind pe pilot automat, daca ma opream, aveam toata sansele sa ma opresc detot.

Relaxandu-ma ca suntem in nou pe marcaj, incepe o urcare atat de stupida prin padure, si enervanta si abrupta si pe caldura. Caldura devine din ce in ce mai insuportabila, chiar nu ma asteptam la o astfel de caldura, apa mea din camel bag se prelinge incet intr-un dus continuu pe spatele meu (ceea ce e bine, ca imi tine racoare, dar ceea ce nu este bine, ca nu voi mai avea apa in curand) si imi doresc sa se termine odata urcarea aia abrupta. Nicu este insa foarte calm si lui ii place si prin padure, isi recunoaste toate buruienile si incearca sa ma invete si pe mine, dar eu vrea sa se termine urcarea.

Clipele se scurg foarte greu in capul meu, nu imi place traseul si asta este, dar incepem sa castigam altitudine si mai apar la orizont panorame, vedem si lalele, ajungem in sfarsit si la punctul de belvedere si cica sa facem pauza si sa mancam, ca este pranz. Abia reusesc sa inghit o bucatica de carne mai mult de moral, imi vine sa dau afara tot. Ceva nu-i bine, nu-mi prieste ceva, fac urat la oboseala, dar caldura asta chiar mi-a pus capac. Parca as fi intr-un ceaun unde fierb la propriu in suc propriu. Dar pana una alta, poze cu panoramele spre muntii Bihor si spre Salciua de unde venim noi.

Noroc cu Nicu ca avea chef de poze, ca altfel uitam de facut poza de grup acolo sus

In acest punct de belvedere, dupa credinta mea, ar fi trebuit sa fim pe harta mult mai departe (adica asa speram eu), si cica am fi ratat Poarta Zmeilor si pestera aferenta, dar continuand pe poteca, ne infingem fix in astea doua. Poarta Zmeilor este cat de cat draguta, desi imi imaginam ceva mai spectaculos, pestera insa trebe' sa cobori cam pe burta si nu am chef de tarat pe acolo. Nicu are o tentativa de a intra in hruba, dar nu ii mai merge frontala, i-o ofer pe a mea, dar nu mai are nici el chef, asa ca ne continuam drumul mai departe.

Ne continuam drumul sperand eu ca vom cobora. Nu, nu era inca momentul. Mergem binenteles printr-o alta padure care urca si eu trebuie sa-mi depasesc pragul psihologic. Nicu calm mergand in fata mea ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic, dar in mine urlau toate cele mai sus enuntate care urau urcarea aia. Depasim niste poieni si coboram si mai depasim niste poieni si ne fac ochii ca girofarele dupa marcaje, ca asta ne-ar mai trebui, sa ma si ratacim si sa pierdem minunea de marcaj.

Dintr-o data brusc se pare ca ajungem la valea si dealurile care marcheaza jumatatea traseului nostru, semn ca de acum intersectam alt marcaj (care ia-l de unde nu-i) si tot in teorie trebuie sa schimbam directia. De acum traseul se va intampla mai mult in teorie, pt. ca in practica poteca este ori peste tot, ori inexistenta, marcajul este optional, din ani in pasti, iar soarele este mai mult decat coplesitor. Imi pun baticul alb pe cap ca simt ca incep sa vad stele verzi, si iesind din padure incepe sa bata un vanticel binecuvantat care ma readuce la viata.

Suntem in acest maret imperiu al dealurilor, care toate seamana la fel intre ele, incercam sa identificam unde ar fi acele izvoare figurate pe harta, nu de alta, dar apa mea este pe sfarsite dupa atatea dusuri si dupa atata baut. Nicu nici el nu mai are cine stie ce apa, asa ca ne avantam in cautarea acului in carul cu fan. In curand insa, ne dam seama ca izvoarele au fost captate aici in niste cuve de beton pt. animale, primele cuve sunt insa cu apa statuta, la cele mai din deal insa gasim un izvoras care se prelinge victorios cu viteza melcului. Cu aceeasi viteza a melcului, umplem si noi toate recipientele pe care le avem, si pornim mai departe dupa un aparent marcaj si o aparenta poteca. Aparenta asta tine pana in varful dealului, de unde admiram in stanga noastra Cheile Plaiului, apoi continuam cumva in directia indicata de harta si in scurt timp chiar intersectam marcajul.

Toate bune si frumoase, numai ca marcajul nostru vrea sa o ia pe un fir de vale in jos la stanga, cand noi avem de mers inainte la deal. Vedem noi o poteca pe care o interpretam drept scurtatura si continuam pe ea, ca cica sa mai scurtam din drum zic eu. Si mergem si mergem prin scaieti si prin boscheti si tot mergem pana ni se pare noua ca dam din nou de poteca buna. Si atat de buna ni se pare poteca, incat in momentul in care o alta poteca o ia spre dreapta ne gandim ca poate este directia buna si incepem deja sa coboram. Ajungem intr-o infundatura in padure, unde dragul nostru catel alerga latrand cat il tin plamanii dupa o caprioara. Ne scarpinam de cateva ori si ne da ca nu putem cobora de aici, caci suntem inca deasupra peretilor de stanca. Incepem sa mergem pe curba de nivel spre stanga in speranta ca vom gasi un fir de vale care sa ne scoata printre pereti. Traversam un fir de vale care nu ni se pare foarte promitator, caruia i se vad marii pereti stanga dreapta si probabil si dedesupt, plus o mare de scaieti. Mai traversam pana dam in alta padure, tot deasupra peretilor de stanca si povestea se mai repeta, pana ce incep sa am un morcov destul de mare la gandul ca va trebui sa ne intoarcem pe unde am venit si sa regasim macajul care oricum era deficitar. La un moment dat, urcand usor in sus dam de o poiana, pe care o traversam in dreapta intr-o culme, de unde iarasi coboram intr-o poiana cu mari fete innierbate. Deja ma acomodasem la gandul ca va trebui sa regasim marcajul si sa balaurim dupa el, facand tot acel mare ocol de pe harta pana la Huda lui Papara, dar fix in acel moment Nicu vede un stalp indicator cu marcajul de banda galbena pe care il credeam sters de mult (sau cel putin asa figura pe harta). Banuiam noi ca pe aici pe undeva trebuia sa fie coborarea prin hornuri printre peretii de stanca, dar nu ne gandeam ca o vom mai gasi si marcata, speram insa sa dam macar de poteca. Acum ca avem si poteca si marcaj, numai bun de dus la vale in drumul pe care am urcat noi de la manastire.

Coborarea prin hornuri s-a dovedit a fi foarte abrupta si plina de crengi alunecoase acoperite de frunzele de asta toamna, dar zona stancoasa pana se intra in padure este destul de pitoreasca, aducand un pic cu Craiul meu iubit. Nicu o ia in fata, catelul dupa noi coboara tantos cu mult mai multa stabilitate decat noi, ca el are 4x4, si din bat in bat sprijinindu-ne ajungem si noi jos de unde am plecat de fapt. Bifurcatia din drumul de manastire nu este marcata de nici un fel, aici esti la voia orientarii personale, asa ca nici nu am fi avut cum sa stim sa urcam pe aici de dimineata cand cautam cu mult avant marcajul. Dar acuma am reperat locul cu casuta din intersectie si este bun stiut.

Ajunsi din nou in drumul binestiut, mai stam pe iarba cu catelul si incerc sa-mi imortalizez iubirea mea vesnica cu acest patruped simpatic foc. Poanta este ca de cate ori vroiam sa stea in poza se misca ingrozitor, dar cand nu facea Nicu poza, catelul statea cuminte. Nu am reusit sa il cumintesc prea tare, dar o poza am cu el.

Ajungem in parcarea de la manastirea de Sub Piatra unde ne schimbam de haine, bag repede ceva la ghiozdan si plecam spre Rimetea ca sa fim maine dimineata cu ochii la Piatra Secuiului. Ii incredintez cu cea mai mare incredere volanul lui Nicu, caci mie mi se lipesc ochii de somn si pe deasupra am chef sa fac poze de pe geamul masinii. Cat ai zice peste ajungem la Rimetea, unde campan acolo unde vedem mai multe corturi pe stanga, undeva la poale la Piatra Secuiului. Nu ca am fi fost cort langa cort, dar vasta zona de la poalele muntelui era plina de pajisti numai bune de asa ceva. Mancat, montat cortul (de data asta eu in cortul mic si Nicu opteaza pentru cerul liber), baut bere binecuvantata, uitat la pozele de peste zi si somn de voie.

O lalea pestrita gasita in urcare spre Poarta Zmeilor din muntele Bedeleului din masivul Trascau