Din nou la cabana Barcaciu - 30 noi. 2013

Vine Diana pe la mine pe la Sibiu si vrea sa mergem pe munte. Sambata dimineata plecam spre Barcaciu, cu Diana la volan. La Poiana Neamtului (unde apropos, tocmai trantesc o dita' mai hardughia de pensiune noua in locul cabanei micute si cochete care era inainte) constatam ca suntem singura masina parcata. Ne echipam si o dam la deal ca-i frig rau. Si incep bine afundandu-ma in namol pana peste glezne in superbul drum forestier proaspat exploatat. Namolul de pe parazapezi oricum nu am putut sa il curat decat a doua zi in zapada, dupa ce s-a uscat si s-a udat din nou, deci stratul de namol era gros rau.

Pana la cabana Barcaciu am facut 2 h 1/2 in conditiile in care pe ultima portiune stratul de zapada a crescut considerabil si nu am mai putut sa tin ritmul initial. Diana alearga la maratoane, doar ca fiind mai scunda trebuie sa dea mai mult din picioruse. Pe ultima portiune stratul de zapada este chiar gros, da' gros detot, ajunge si la jumatate de metru, noroc ca este pulvar si inaintez mai usor.

La Cabana Barcaciu nea Petre vorbeste la telefon din balconul cabanei zice el, adica din veranda. Coana Mariana o bagam in priza sa ne dea ciorba si mamaliga, eu bag in mine ca sparta ca mi-este foame rau, iar nea Petre mai astepta sibieni sa urce.

Stam in fata cabanei la soare, este cam frig, dar cu ceaiul cald pompat in vene rezistam. Mai stam la plaja, dar este soare d-ala cu dinti. Cainii se suie pe noi vorba aia sa ne linga si pe fata, sunt foarte fericiti ca au cu cine sa se joace si alearga de colo colo prin zapada sa ne arate ce stiu ei sa faca. As fi vrut sa ramanem la cabana sa fie o seara linistita, mai ales acum ca aflasem ca nu este nici un grup mare la cabana, dar Diana vrea sa ne intoarcem la Sibiu si sa mai facem si maine o tura prin Cindrel.

Coborarea nu mi s-a mai parut atat de lunga precum urcarea, ca normal nu am mai batut poteca si am stiut sa evit si stratul de juma' de metru de namol din noul forestier tras pana aproape de cabana. La Sibiu ne-am infipt intr-o pizza comandata si un film psihologic, din care am inteles ca intr-o casnicie comunicarea si deschiderea sunt esentiale.

Poze de final cu nenumarati catei frumosi, jucausi si fericiti direct din sanul muntelui.

PS: Pe drum am vazut nenumarate urme de urs si de mistreti, ei cu ale lor, noi cu ale noastre, evident ca am urlat cat am putut ca sa ne anuntam  prezenta acolo si sa ne marcam trecerea in siguranta.