Traversare de la cabana Negoiu la Barcaciu prin valea Puha - 25 mai 2013

Dupa multe peregrinari mai departe de casa, adica prin celalalt munte preferat al meu - Bucegii, ma hotarasc sa mai stau si eu acasa sau macar sa fac o tura prin zona. Ma gandeam la o tura mai pe langa casa, cand vad pe carpati o noua aparitie: un nene din Sibiu (nou aparut), care propune un traseu de legatura intre Cabana Negoiu si Cabana Barcaciu. Traseul evident ca nu il facusem, din simplul motiv ca trebuie sa ajungi cu masina la capatul drumului forestier de unde se urca la cabana Negoiu, pentru ca apoi sa ai nevoie de alt mijloc de transport la capatul drumului forestier de la Poiana Neamtului, acolo unde iese traseul ce coboara de la Cabana Barcaciu. Dat fiind aceasta logistica beton pe care Viorel o avea pusa la punct in mod exemplar cu transportul, ma consult cu sotii Bucur si decidem sa ne inscriem in tura. Teoretic trebuiau sa mai vina si niste colegi de-ai lui Viorel, dar fiindca se prognozau cativa stropi de ploaie pe dupa-masa, s-au retras toti din tura. Spre sfarsitul saptamanii Viorel deja ne anunta ca am ramas numai noi 4 (din pacate Mihaela nu poate veni din cauza serviciului), asa ca sambata dimineata plecam cu masina lui Viorel (+ un sofer special cules din Sibiu de catre organizator), mergem pana la Porumbacu de Sus, luam calea drumului forestier care mi se pare destul de bun, trecem de cariera si, cand nu se mai poate inainta, la ultimele serpentine inainte sa inceapa poteca marcata, parcam masina, o incredintam in grija soferului, si fiecare o ia pe drumul sau: noi vom urca spre Cabana Negoiu, iar soferul se va duce la Sibiu, pentru a reveni seara la Poiana Neamtului sa ne culeaga de acolo.  

La Cabana Negoiu eu nu mai fusesem decat o data acum cativa ani cu Liviu si cu regretatii de la Amicii Muntilor. Nu fusesem impresionata nici de gasca, nici de cabana, asa ca nu mai revenisem. Revenind acum drumul mi se pare mai mult o plimbare: urca atat de lent, incat nu pot decat sa bag o viteza de zile mari, desi eram foarte obosita ca lucrasem mult zilele anterioare. Viorel ne propune sa coboram si in firul Vaii Serbota pentru a vedea cascada omonima, asa ca aveam sa vad ceva nou.

Cascada ma uimeste prin marime si debit (evident, este primavara !), dar sincera sa fiu nu ma asteptam sa fiu atat de incantata de curgerea de apa. 

Inca o serie de curbe, care mai de care mai line si ajungem la cabana foarte repede, cu tot cu bucla pe la Cascada Serbotei si inapoi. Sunt orele 11.00 a.m., am facut numai vreo ora jumate pana aici si pe mine cel putin ma mananca foarte tare sa mai facem ceva, in afara de anostul drum programat, pe un fel de curba de nivel pe la limita padurii intre Cabana Negoiu si Cabana Barcaciu. Sedem in fata cabanei si baietii mananca ceva, mie in schimb nu imi este foame, m-am si indopat ca pe gasca de dimineata cu chestii consistente. 

Cabana Negoiu este asa cum o stiam: mare, cam urata, sala de mese este goala, parca a tras cineva cu tunul pe acolo, dar este doar sambata dimineata si lumea nu a urcat inca la cabana. Dar magarii, magarii sunt prezenti la datorie, sunt acolo, chiar foarte amabili si prietenosi si imediat vin la mine sa le dau ceva de mancare. Mancare nu prea am si nu le dau nimic, dar in schimb ii mangai si ii iau in brate, macar cu afectiune sa se aleaga urechiatii.

Tot gandindu-ne ce traseu sa abordam spre Cabana Barcaciu, eu tot trag sa iesim undeva in creasta si apoi sa coboram pe Piciorul Scarisoarei. Tineam eu minte de anul trecut ca Valea Puha este foarte practicabila, asa ca nadajduiam sa putem face un scurt-circuit pe acolo cumva. Cerem ca atare informatii de la cabanier: "Toate traseele sunt marcate. Puteti merge pe oriunde !", ca urmare ii explic pe unde ne gandeam noi sa mergem, iar cabanierul raspunde ceva cu vf. Ciortea, si atunci imi pica fisa ca omul habar nu are zona, ca eu ii zic ca vreau sa cobor rapid la Cabana Barcaciu si el imi tot da cu Varful Ciortea, care ne lungea drumul substantial.

Viorel este destul de neincrezator, imi tot spune ca avem mult de mers pe creasta si daca iesim pe Muchia Serbota sus in varful omonim. Eu stau putin si ma gandesc si nu imi amintesc un traseu atat de lung, intre Varful Serbota si Refugiul Scara este maxim o ora, este aproape platou, foarte putin de urcat si de coborat, nu ai cum sa faci o ora. Viorel este destul de reticent, ca ne pierdem prin jnepeni, ca este zapada pe sus si nu putem trece, ca este lung drumul. Se decide sa mergem pana in Valea Serbota, unde se bifurca traseul prin caldarile vaii omonime si traseul spre Cabana Barcaciu si acolo sa ne decidem.

Pornim pe Drumul Podurilor, cu vedere spre Varful Negoiu, dar din pacate noi nu vom merge prin Valea Saratii, ci de la vechea Cabana Negoiu vom coti la dreapta pe curba de nivel spre Valea Serbotei. Fosta Cabana Negoiu imi pare insa mult mai cocheta, primitoare si adecvata mediului alpin, se mai poate caza lumea si aici vara, nu stiu insa cat de mizerie este inauntru.

Magarii sunt raspanditi pretutindeni, troneaza la soare in fata cabanei vechi si strajuiesc bifurcatia.

Bucur este atat de incantat de aceasta priveliste, incat ma pune sa ii fac poza printre magari

Mai departe lasam in stanga Valea Saratii, mergem o perioada pe curba de nivel, depasim si bifurcatia spre Muchia Serbotei, apoi ajungem in firul Vaii Serbota, undeva deasupra cascadei pe care am vizitat-o mai devreme. Valea este larga si apare ademenitor in fata noastra, parca invitandu-ne sa ii descoperim tainele si marcajul firav care apare din cand in cand pe cate un stalp sau pe cate o piatra. Aici decidem sa mergem pe Valea Serbotei in sus si sa iesim undeva in zona Seii Scara, noi habar neavand ca traseul pe care aveam sa il urmam iesea de fapt in Saua Puha, la vreo 10 minute mai jos de Saua Scara (unde se afla si refugiul omonim).

Aici incepe sa ni se destainuie cu ale sale secrete Valea Serbotei: blanda, frumoasa si salbatica in acelasi timp. Urcand si urmarind pe unde merge poteca marcata (desi nu era cazul), simt cum ma cufund in linistea fara de sfarsit a muntelui, incep sa aud mai mult pasarelele si vantul, si mai putin colegii de tura. Apa susura din abundenta pe firul vaii, iar iarba este atat de deasa, incat poteca si asa rar umblata abia se vede cum serpuieste.  

Valea Serbotei merge mai intai paralel cu muchia omonima, pentru ca in portiunea superioara sa se imparta de fapt in doua caldari glaciare: una intre Varful Serbota si Mazgavu, iar alta intre Varful Mazgavu si Scara (intre acestea ultimele doua tronand evident cu succes Saua si Refugiul Scara). Traseul marcat va urca pe pragul glaciar ce ne conduce catre cea de-a doua caldare, dominata la partea superioara de Saua Scara, iar in dreapta undeva dupa niste stanco-picioare-muchii este Saua Puha. Eu insa, avand in vedere ca nu mai fusesem niciodata pe aici si nici nu aveam harta cu noi, nu stiam toate aceste detalii geografice si suspansul locatiei de iesire in creasta ma facea sa-mi dau singura bice ca sa vedem unde iesim. Am uitat sa spun ca intre timp a inceput ploaia, m-am baricadat in fasuri, s-a oprit ploaia, iar a mai stropit putin, in acelasi timp soarele ne incalzea, iar s-a oprit ploaia, iar iese soarele si tot asa pana ajungem sus in Saua Puha.

Saua Puha este undeva in dreapta caldarii glaciare de sub Saua Scara si avem de traversat o limba de zapada pana acolo sau putem sa ocolim limba de zapada urcand abrupt in sus in Saua Scara. Zapada fiind insa moale, traversam pana pe partea cealalta si aflu cu stupoare ca aceasta este Saua Puha si ca exista un nou traseu marcat care coboara prin caldarea Puha, direct in platoul Scarisoarei. Nu va trebui sa mai urcam Varful Scara pentru a lua traseul marcat din Saua Garbovei. Felicitari celor ce au marcat acest traseu, exact asa ma gandeam si eu sa propun traseul, avand in vedere ca stiam cat de prietenoasa este Valea Puha. Traseul proaspat marcat si-a spus cuvantul si ne-a usurat decizia.

In Saua Puha avem insa contact cu norii negrii din toate partile: din caldarea Serbotei vedeam numai norii negrii care se strangeau deasupra Varfului Negoiu, dar acum avem vedere si spre Varful Ciortea si nu prea imi place ce vad - norii astia se crapa si dau in noi, asa ca renuntam la planul de a mai urca pana sus la Refugiul Scara (ca sa il vada si Bucur) si o taiem val-vartej spre Piciorul Scarisoarei prin Caldarea Puha.

In Piciorul Scarisoarei iesim acolo unde poteca ciobaneasca era conturata inca de multa vreme, nascand intrebari iscoditoare cu privire la noi trasee practicabile prin masiv. Pana ce au marcat astia si poteca ciobaneasca si s-au linistit toate intrebarile.

Odata iesiti in muchie se intampla si inevitabilul: incepe sa ii toarne, dar delicat, nu cu apa, nuuuu, ca ne uda, ci cu gheata direct, cu bilute mici de grindina. Pelerinele pe noi si fuga in jos la vale spre Cabana Barcaciu, unde deja visez la ceva cald de mancare, o masa copioasa si pe cinste.

Pana sa ajungem noi la cabana trecem pe langa rhododendron deja inflorit. Nu ma asteptam sa gasim si zapada si flori in acelasi timp, ma gandeam ca se exclud una pe alta. Dar uite ca delicatele floricele ale naturii razbesc acolo unde nu te astepti. Ma incapatanez sa merg cu pelerina pe mine pana la cabana, desi nu mai ploua, ba a si iesit soarele, dar ma gandesc ca macar asa se usuca si pelerina si nu va trebui sa o strang uda. Ajungem la Barcaciu, nea Petre culegea cu un sistem avansat de foarfeci mugur de brad, dar lasa treaba imediat ce aparem ca sa mai stea de vorba cu noi. Degeaba, ca mie dupa ce mananc mi se face somn si adorm bustean pe o banca. Atipesc putin, dar un somn odihnitor care m-a refacut mai mult de somnul prost din ziua precedenta.

Stam pe la Cabana Barcaciu vreo 2 ore, abia mai imi venea sa ma ridic de pe banca, era atat de bine sa stau acolo la soare, fara griji si fara stres, incat imi venea sa raman pana a doua zi in linistea aia de acolo. Nea Petre chiar ma invita sa raman acolo, mai erau doar trei nemtoaice care mai stateau la cabana (deci nu era rost de chefuri si betii de falsi muntomani). Dar gandul ca a doua zi trebuie sa vad cu ce ma intorc de la Poiana Neamtului ma cam tulbura, asa ca decid sa cobor cu baietii jos, mai ales ca avea sa ne astepte masina la scara, la capatul drumului forestier.

Surpriza mare negativa este insa drumul forestier care a fost facut pana aproape de cabana, cu ocazia taierilor facute prin padure. Traseul pe care il stiam odata ca urca la cabana acum il recunosc cu greu: drumul forestier se tot intersecteaza cu poteca marcata, pentru a se separa definitiv abia in portiunea inferioara unde incepe sa coboare abrupt, iar drumul forestier trebuia sa coboare mai lent.

Ajunsi la Cabana de la Poiana Neamtului, asteptam la soare pana vine masina sa ne ia, mai pozez cateva caprioare care sunt puse intr-o ingraditura si ma gandesc cu nesat ca deja mi-e iarasi foame si ca nu am nimic de mancare acasa.

Cu ocazia acestei mici asteptari la Poiana Neamtului, am timp sa remarc cum se vad si de aici creste semete care se inalta, amanunt pe care alte dati nu-l remarcasem, fiind dornici sa ajungem sus cat mai repede.

Muchia Clincea - Turnurile Tiganesti - valea Ciubotea - 18-19 mai 2013

Cu multi multi ani in urma, sa fi fost prin 2003, pe vremea cand inca nu existau aparatele digitale, am fost cu un prieten din Malaiesti in Valea Tiganesti cu cortul, coborand apoi in Bran pe Muchia Clincea. Peste un an am revenit din nou pe acelasi traseu, coborand de data aceasta mai departe pe Valea Ciubotea pana in Bran. Cert este ca aceste nopti petrecute cu cortul in Valea Tiganesti (nu era refugiul din muchie pe atunci) mi-au marcat existenta si dintr-o suflare pot spune si in somn ca este zona mea preferata din Bucegi. Cum suna oare un inceput de octombrie, cu un strat ca de pudra de zapada, capre negre, stele sclipitoate pe cer, soare cald si o liniste dementiala - cam astea au fost atributele care m-au facut pe mine sa ma indragostesc iremediabil de Valea Tiganesti. Anii au trecut si am mai revenit prin Tiganesti, dar in trecere, fara sa mai poposesc vreodata in valea mea cea draga cu cortul, fara sa ii simt suflarea, fara sa ii aud adierea vantului usor de seara si suieratul caprelor, fara sa vad cum luna plina lasa umbre noaptea peste Turnurile Tiganesti.

De data aceasta am fost aproape, dar aproape sa-mi indeplinesc visul de a mai dormi o data cu cortul in Valea Tiganesti. Numai ca mi-au cam stricat planurile astia care au pus refugiul in Saua Tiganesti, 30 minute mai sus in muchie. Cam aiurea acum sa cari si sa dormi cu cortul cand ai refugiu la o zvarlitura de bat, dar nu este stupid si ilogic cand ai asemenea amintiri. Amintirile mi-au fost in mod dramatic aprinse in momentul in care am coborat dupa apa cufundandu-ma in caldarea Tiganestiului. Inconfundabil acest sentiment de cufundare in maretia muntelui. Tot va trebui sa revin cu cortul in Valea Tiganesti.

Vechiul meu prieten Radu din Bucuresti ma anunta pe marti ca ar vrea sa refaca traseul pe Clincea si, stiind cat imi doream si eu sa il refac, ma ademeneste mai mult decat ispititor. Traseul asta insa nu se poate intampla oricum, ci pe vreme buna, adica macar fara ploaie, tunete si fulgere care sa ne alerge. Ramane sa vedem pe joi care este prognoza, si cum mai aparusera si niste raze de soare pe la orizont, incepe sa mi se contureze in cap tura. Bucureii zisesera si ei ca ar fi interesati sa vina, ceea ce ma bucura nespus ca putem impartasi impreuna experienta drumului, si gandul imi zboara si catre Felicia (care imi spusese ca vrea sa faca trasee din Bran in Bucegi vara asta). Joi schimbam cel putin 20 de mesaje, ii pun si pe Bucurei sa o bata la cap, pare-se ca totul este aranjat, cand deodata cateva procente de ploaie in plus o fac pe Felicia sa se razgandeasca in mod irevocabil. Intre timp din masina din Bucuresti venea si Andreea cu Claudiu, asa ca gasca noastra se marise considerabil. Felicia ne paraseste in mod dramatic, ramanand ca cei trei din Bucuresti sa ramana clientii fideli ai CFR-ului pana in Brasov, combinat apoi cu un taxi pana in autogara Bartolomeu, apoi cu un microbuz spre Bran, de unde i-a luat Bucur cu masina inca vreo cativa kilometri pana in satul Poarta, unde asteptam eu cu Mihaela la o intersectie de drumuri - lunga intalnirea.

Regrupati cu totii in Bran / Poarta, la intersectia strazilor Clincea cu Omul si strada principala, Bucur cere voie sa parcam masina acolo unde scrie "Parcare interzisa," obtine evident acordul, ne echipam si plecam la drum. Dar inainte sa plecam la drum, punem si pelerinele pe noi, caci tocmai ce incepe sa picure.

Incepem sa urcam pe strada Clincea, transpirand la greu sub pelerine, motiv pentru care cand se mai domolesc stropii, dau pelerina pe spate si protejez doar rucsacelul de picaturile de ploaie. Tot este insa cald si pana sa iesim din sat ne oprim cu totii sa dam jos pelerinele, mai ales ca in departari se vede cum se lumineaza sus pe muchiile Bucegilor.

Pe ulita de iesire din sat nu prea exista marcaj, Radu tot cobeste zicand ca am luat-o gresit, ca ar mai fi un drum undeva in stanga, eu cred ca totusi nu am ratat nici o intersectie, caci numai asta este strada secundara, in rest sunt doar intranduri sau fundaturi spre gospadarii. Bat la o poarta la care se vedea miscare ca sa cerem informatii, dar nu ni se raspunde, gasesc in sfarsit pe cineva intr-o alta curte si ma lamureste ca trebuie sa tinem drept in fata ca sa urcam sus pe Muchia Clincea.

De la stanga la dreapta, colegii de tura Radu, Claudiu, Bucur, Mihaela si Andreea

Pe drum mai raman in urma cu Claudiu si imortalizez si cateva oratanii de prin gradini, mai precis curcanul Costica (asa ne zice stapanul ca il cheama pe zburator) si o capra cu iedutul sau negru tuci, care suge inca de la ma-sa. Apoi mergem mai departe, iesim din sat si de aici ne pierdem, dar de-adevaratelea de data aceasta.

Cum iesim din sat pe ulita Clincea, dam de un forestier care vine din stanga si se duce in dreapta, marcajul tronand mare pe un copac din padure intre aceste doua drumuri. Cum Radu si Bucur sunt in fata, ei se duc pe drumul din dreapta, iar eu nu comentez, stiind ca Radu a fost mai des pe aici si crezand ca stie drumul. Coboram pe forestier si cand acesta incepe sa coteasca brusc la dreapta si sa coboare din ce in ce mai mult, ma uit pe harta si imi dau seama ca am gresit. Ne intoarcem la ultimul marcaj (adica la intersectia din poza de mai sus), nu mult dupa iesirea din sat si, cautand mai bine poteca pe muchia din padure, gasim traseul cel bun. Urcam inainte pe muchie si dam intr-o defrisatura, unde un alt forestier face stanga si ne poarta cateva curbe pana intr-o muchie secundara care da in Poiana Panicerului, abia aici intrand in adevarata muchie a Clincei. De aici vom urca matematic pe muchie, in serpentine destul de stranse, cautand uneori marcajul pe copacii cazuti sau direct taiati. Enervanta urcare, abia astept sa ies sus in golul alpin ca sa ma bucur de peisaj, ceea ce din pacate se tot intarzie avand in vedere ca suntem vreo 6 oameni, fiecare cu ritmul sau de mers.

Poza de grup in Poiana Panicerului (de la stanga la dreapta): Iuliana, Bucur, Mihaela si Radu, si in spate Claudiu si Andreea

Din Poiana Panicerului mai urcam o serie de serpentine, trecem pe langa un punct de belvedere spre culoarul Rucar-Bran si apoi iesim si la golul alpin, dupa ce viram strans la stanga sub o stanca in apropierea fostei stane din Clincea. Pe vremea cand am facut prima oara acest traseu prin 2003, aceasta stana era inca in picioare, cred ca mai era si in 2007 cand am urcat ultima oara pe Clincea, acum insa nu mai erau decat 3 scanduri din toata stana ... cum trece timpul. La stana facem o pauza de admirat peisajul si panoramele spre culoarul Rucar-Bran, baietii se chinuie cu cordelina sa treaca pe partea cealalta pe un tanc peste o trecere care mie mi se pare foarte expusa si nesigur de trecut fara asigurare temeinica, noi fetele nu trecem pe tanc, dar profitam ca sa ne incalzim la soare si sa pozam peisajul.

Vedere din Muchia Clincei spre culoarul Rucar-Bran, care se asterne la picioarele mele

Vedere din Muchia Clincei spre muntele Ciubotea aflat spatele meu, pe unde vom cobora a doua zi

De la stana parasita din Clincea incepem sa urcam pe muchie mai departe, facand slalom printre niste tancuri asemanatoare cu Tigaile din Ciucas. Radu ne explica cum aceasta parte a Bucegilor este din calcar, desi mie forma stancilor mi se pare diferita de cea a Craiului si nicidecum atat de alba, casc insa gura si ma minunez la fiecare forma de stanca, una mai ciudata ca alta.

Urcam printre sirurile de stanci avand in stanga valea ce adaposteste si Cascada Urlatoarea Clincei, iar in curand ajungem la Portita Clincei, denumita asa pentru ca poteca trece printre doua bucati de stanca si ai impresia ca treci printr- poarta.

Aici in Portita Clincei mi-am facut poza prima oara cand am facut acest traseu, asa ca vreau sa respect traditia si ma imortalizez din nou suita pe stancile acestei treceri.

Dupa Portita Clincei mai urmeaza o curba de nivel prin padure la stanga si apoi se iese definitiv la golul alpin, urmand Muchia Clincea perpendicular pana sub cea a Tiganestilor. Desi am mai fi stat sa ascultam pasarele, nu prea ne tihneste, caci un nor de ploaie este pe Muntii Iezer, avanseaza si pe Piatra Craiului si ma intreb cand ajunge si in Bucegi, ca vorba aia, trebuie sa traverseze doar culoarul Rucar-Bran.

Muchia Tiganesti vazuta din Muchia Clincea, traseul nostru urmand mai departe o curba de nivel urcatoare de la stanga la dreapta fetei aflate sub zona stancoasa, urmand a iesi apoi in Saua Tiganesti (unde este si refugiul) - inseuarea din dreapta muchiei. 

Cu norul de ploaie in spate o cam dam la trap pe muchie, iar pe masura ce ne apropiem de Muchia Tiganesti poteca vireaza dreapta pe curba de nivel urcatoare, ajungand in Saua Tiganesti aproape langa noul refugiu semisferic amplasat acolo. Stropi firavi de ploaie simt ca picura usor pe mine, fara sa ma ude prea tare, asa ca nu are rost sa ma mai opresc sa imi pun pelerina, dar grabesc pasul si ajung numaidecat la refugiul din Saua Tiganesti.

Cum ajungem la refugiu se poteleste si ploicica modesta care ne incercase, dar modesta rau, abia daca am simtit cativa stropi, asa ca stam pe afara admirand creasta mare a Bucsoiului. Radu scoate tuica, eu scot slana si asternem de un ospat,care insa se termina repede, ca nu aveam eu prea multa slana.

Eu cu slana si Radu (deja se matolise putin) cu sticla de tuica la bot, dezinfectant pur pe bune

Dupa ceva vreme, prietenele Mihaela si Andreea erau foarte vesele si deja inchinau in cinstea cuiva

Cu soarele la asfintit coboram pana in Valea Tiganesti sa ne refacem proviziile cu apa, nefiind nevoie sa mergem pana la lac (singurul lac glaciar din Bucegi), lac care era oricum acoperit de zapada inca. Ascultam susurul apei si ma indrept rapid catre firisoarele firave care curg din limbile de zapada aflate in topire. Alimentam si declaram apa buna doar de gatit, avand in vedere ca erau multe cacareze de capre sau oi in zona, apoi ne asezam la admirat micuta, dar cocheta valea a Tiganestilor. Initial vroiam sa nu mai cobor in vale de lene, ca daca tot avea cine sa mearga dupa apa, de ce sa ma mai stresez eu, ca mai bausem si tuica, dar pe urma mi-a parut foarte bine ca am coborat in vale si am urcat inapoi, pentru ca intr-adevar, Valea Tiganesti este asa cum mi-o aminteam: extraordinar de fermecatoare prin intimitatea sa, la fel de spectaculoasa, ba chiar mai spectaculoasa decat valea invecinata a Malaiestiului. Tiganestiul este pentru mine o vale micuta si cocheta, dar de o maretie inegalabila prin semetia stancilor ce o strajuiesc. Ca un amfiteatru care te incercuieste, te prinde in mrejele sale si parca nu mai vrea sa iti dea drumul.

Nu ratam insa ocazia sa facem si poza de grup, ca in asemenea minunatie se cere

 

Poza de grup in Valea Tiganesti (de la stanga la dreapta): Claudiu, Andreea si eu cu pioletul lui Radu in mana, apoi in spate sunt Bucureii

Reintorsi la refugiu privim indarat spre indepartata creasta a Bucsoiului, dar care pare foarte aproape, desi ne despart 2 vai de ea, aflam ca nu o sa fim singuri la refugiu, mai vine un fotograf dus sa pozeze apusul de pe Varful Scara si pe inserat mai vine un grup de vreo 4 oameni care au urcat pe Valea Ciubotea, pe unde o sa coboram noi a doua zi. Ne spun ca limbile de zapada sunt in regula pe vale, au batut urme, iar printre Turnurile Tiganesti nu mai este zapada pe brana, ci doar la iesirea de sus din horn. Gatim, mancam, ne pregatim de somn, pozez si apusul si somn de voie.

Adorm destul de repede, desi este galagie prin refugiu, dar ma tot trezesc de la brutalul deschis si inchis de usa de la refugiu, stare de veghe care ma va domina pana pe la 1-2 noaptea cand ma uit la ceas si constat ca in sfarsit s-au bagat cu totii la somn si nu mai este galagie. Peste 3 h insa fotograful care doarme langa mine se trezeste sa se duca la rasarit, bagandu-mi o frontala in ochi. Injur printre dinti si ma intorc pe partea cealalta pana pe la 6.30 a.m. cand deja este foscaiala prin refugiu si foarte multa lumina care intra prin lanternoul de deasupra. S-a luminat de ziua si ne trezim.

Claudiu tot iese si intra in refugiu, scotand niste zgomote deosebite cu usa acestuia, asa ca ma trezesc si eu, trezirea fiind oricum data pentru 7.00 a.m. Mancam cu greu, mie mi se face si greata de la o supa la plic si pe la 8.15 a.m. plecam spre Turnurile Tiganesti. Radu tot cobeste zicand ca bate tare vantul afara, dar cum rasare mai bine soarele evident ca vantul se domoleste. El zice ca zapada va fi multa si tare in horn, ceea ce avea sa se dovedeasca a fi fals.

Poza de grup in Saua Tiganesti (de la stanga la dreapta): Radu, Bucureii, Andreea si cu mine in spate, iar in fata pe iarba intins este Claudiu

Incepem sa mergem paralel cu Creasta Bucsoiului. Muchia Tiganesti incepe domol, pentru a se apropia pe urma de peretii ce strajuiesc Valea Tiganesti si Valea Ciubotea, strecurandu-se printre ei intr-un mod care ma surprinde, desi mai fusesem pe aici, dar parca prea mult trecuse timpul si uitasem cum arata lucrurile frumoase.

Serpuim pe muchia Tiganesti, ba pe stanga, ba pe dreapta ca sa vedem bine atat Valea Tiganestiului, dar si Valea Ciubotea care incepe sa se deschida sub noi, ambele vai superbe, de neimaginat, pe mine ma lasa la propriu fara grai, as sta si m-as tot uita.

Poza de semi-grup in Muchia Tiganesti (de la stanga la dreapta): Bucur, Radu, Andreea si cu mine, iar in genunchi este Claudiu

Poteca incepe sa serpuiasca la un moment dat prin Turnurile Tiganesti, detaliu pe care eu nu mi-l mai aminteam, iar uneori poteca destul de ingusta merge pe sub Turnuri, oferind in stanga noi puncte de perspectiva asupra Vaii Tiganesti. Traseul a fost dotat si cu cabluri, de care eu nu imi amintesc sa fi fost pe aicea ultima oara in 2007, dar cred ca totusi sunt o achizitie buna daca este stanca uda sau cu zapada. Brana pana sus in Varful Scara este absolut superba, ma bucur nespus ca am plecat devreme, ca vremea inca nu se strica, ca nu ne grabim si avem timp sa ne bucuram de fiecare colt de stanca ce ne ofera un nou peisaj, bate cam tare vantul uneori, dar in scurt timp vom fi iar la soare.
   

Dupa ce poteca serpuieste printre Turnurile Tiganesti, uneori pe o potecuta foarte ingusta si oarecum expusa (dar nu foarte expusa), la un moment dat coteste brusc la dreapta (in sensul nostru de mers) si incepe sa se afunde in lungul unui horn. Este hornul de iesire din Turnurile Tiganesti spre Varful Scara, pe firul vaii mai este inca zapada, dar poteca serpuieste in urcare pe fetele de iarba din dreapta, fiind dotata pe alocuri cu lanturi.

Pe masura ce urcam pe acest horn peisajul incepe sa se inchida, undeva in spate se mai vede inca Bucsoiul, dar totul va disparea in curand pe masura ce ajungem in fundul hornului.

Creasta Bucsoiului si Valea Tiganesti vazute din hornul de iesire din Turnurile Tiganesti in Varful Scara

Portiunea de mijloc din acest horn este foarte asemanatoare Craiului: zone de tancuri si tancusoare semete, de un alb mai alb decat zapada, stralucesc in lumina soarelui si creeaza un peisaj bizar, de planeta nelocuita.

 

Se termina si aceasta portiune care serpuieste mirific printre stancile prea albe. Dam coltul si vedem ultima portiune din horn care iese sus in Varful Scara, cu zapada ce-i drept, dar cu un dita mai cablul pe dreapta cum urci, la limita dintre zapada si stanca, asa ca inaintarea noastra nu pune probleme.

Sus in Varful Scara decidem sa mai mergem putin spre Varful Omu, pana unde se deschide peisajul asupra Vaii Gaura. Urcam 20 m si de pe Varful Scara ne uitam in jos pe toate hornurile ce coboara in Valea Tiganesti, pentru ca apoi sa admiram imensa caldare glaciara a Vaii Gaura.

Vedere din Varful Scara spre imensa caldare glaciara superioara a Vaii Ciubotea

Vedere din Varful Scara spre Muchia Tiganesti (in fundal se vad m-tii Postavaru si Piatra Mare)

Vedere din Varful Scara spre toata Muchia Tiganestilor, de la inceput si pana la sfarsit

Vedere din Varful Scara spre caldarea glaciara superioara a Vaii Tiganesti (in dreapta strajuieste Varful Bucsoiu)

Vedere din Varful Scara spre caldarea glaciara superioara a Vaii Tiganesti (in fundal Creasta Bucsoiului in spate si in dreapta se vede si statia si cabana de la Varful Omu)

Vedere din Varful Scara spre caldarea glaciara superioara a Vaii Gaura (in stanga in fundal este Varful Omu)

 

Vedere din zona Varfului Scara spre imensa caldare glaciara superioara a Vaii Gaura

Ne intoarcem apoi de pe Varful Scara pentru a cobora pe Valea Ciubotea, o alta vale glaciara de o maretie extraordinara, dar pentru mine pe locul doi dupa dragul meu Tiganesti. Coborarea spre vale se face pe muchia larga din stanga vaii (in sensul de coborare), oferind perspective spectaculoase asupra vaii, pentru a vira apoi la dreapta spre caldarea sa superioara.

Coborarea spre saua de unde se accede in Valea Ciubotea, in fundal strajuind preaiubitul meu Crai

Sub saua din care se incepe coborarea in vale astept restul colegilor de tura, incercand sa mananc totusi ceva pentru aceasta dimineata. Cand vin si restul facem un veritabil picnic, fiecare ii invita pe ceilalti la bunatatile avute prin desaga.

Dupa picnic incepem coborarea spre fundul caldarii glacire de sus a Ciubotei. Intalnim si niste urme de urs care a derapat usurel pe zapada, traversam cateva limbi de zapada si numaidecat ne trezim in fundul vaii, strajuiti fiind la partea superioara de peretii care inchid valea si deasupra carora se inalta semete Turnurile Tiganesti pe unde am venit noi.

Pe fundul Vaii Ciubotea cautam si luam apa din alt firicel care se scurge din limbile de zapada, si ne indreptam spre marginea pragului glaciar, acolo unde o piatra triunghiulara este intotdeauna locul meu de popas, cu belvedere spre caldarea de sus si spre caldarea de jos a Ciubotei.

Astept oarecum cu nerabdare ca poteca sa treaca pe langa piatra mea triunghiulara, o reperez cu mult inainte si  imi fac planul. Aparent este o piatra ca oricare alta, dar pentru mine este o piatra unde de cate ori am facut aceasta vale, m-am imortalizat in poza.

De data asta mai am si un nou coleg de poza: trofeul de berbec cu coarnele rasucite pe care il gasesc asezat langa piatra

Incepem sa coboram pragul glaciar, lasand in urma caldarea superioara a Ciubotei, iar de jos vedem ca urca lume cu catel cu tot dupa ei. Peretele de stanca ce strajuieste valea incepe sa se miceasca, se vede din el din ce in ce mai putin, apoi nu mai vedem nimic, ne bucuram insa de valea care continua si apar noi pereti de stanca in lateral.

Jos in poienita din cealalta caldare glaciara mai facem un popas, caci de acum inainte ne vom cufunda din ce in ce mai mult in padure. Continuam prin padure si ajungem la ultima poiana, de unde se vede si caldarea glaciara inferioara, strajuita de niste pereti imensi de stanca, constatand in felul acesta ca de fapt valea este curba spre dreapta cum te uiti de jos din poiana.

Coborarea prin padure este lunga, anosta si abrupta, ai toate sansele sa te omoare la genunchi daca nu iei si pauze. Ajungem la o poiana cu un canton silvic parasit, urmeaza o panta ingrozitor de abrupta, apoi pe dreapta se deschide sediul salvamontului din Bran.

In stanga salavamonului (in sensul de coborare), poteca face la stanga si se infige intr-un forestier care duce in dreapta la 180 de grade spre Bran. De acum incolo vom merge numai pe forestier, depasin cateva intersectii cu alte forestiere (inclusiv bifurcatia spre Cascada Urlatoarea Clincei), trecem de bariera, trecem de drumul nou ce trece cica pe la partie (pe aici cica a luat-o Radu care era inainte si cu care nu ne-am mai intalnit), depasim multe curbe si intrari la vile si pensiuni asezate in lungul apei, vedem cum lasam in spate din ce in ce mai departe semetii Bucegi cu vaile de unde venim noi, brazdate inca cu zapada, si cand credeam ca nu mai vrem si chiar mi se facea lehamite de atata drum forestier, ajungem la masina.

Ne inghesuim toti cei 5 ramasi in masina, ducem pe Claudiu si Andreea la gara in Rasnov cand Regiotransul tocmai se pregatea sa plece spre Brasov, iar eu cu Bucureii ne indreptam spre Sibiu. Oprim pe drum la o ciorba de burta acompaniata de un papanas si ajung acasa in Sibiu pe la orele 19.00 p.m., ceva neobisnuit pentru mine in turele cand vin din Bucegi sau Piatra Craiului, dar explicabil avand in vedere ora matinala la care am plecat in traseu si faptul ca am fost cu masina. Un week-end foarte reusit, desi vremea nu se anunta deloc optimista, dar ziua de duminica a fost absolut dementiala.

In final, poze cu curcanul Costica si cu capra cu un ied, ceilalti doi iezi nu stiu pe unde ar fi fost, apoi floricelele roz-movulii de pe Valea Ciubotei (nu stiu cum se numesc, dar imi plac).

PS: Unele poze in care mai apar si eu sunt facute de Andreea, Radu sau Claudiu, carora le multumesc pentru aceste imortalizari inedite in niste momente deosebite.