Trecking prin Banat - ziua 5 - Cheile Carasului

Sfanta zi de Pasti, ne zicem fugitiv un "Hristos a inviat" si ne apucam de strans sandramalele, ca avem program de vizitat si astazi in Cheile Carasului. Locul in care am dormit apucam sa il vedem abia acum pe lumina: nu arata prea rau, ci chiar foarte bine, pe malul Lacului Buhui langa Anina, doar ca niste dobitoci se gandisera sa puna muzica tare in miezul noptii si pana la 4.00 a.m., drept pentru care in loc sa stam langa apa, a trebuit sa ne ducem cat mai departe inspre padure ca sa mai diminuam efectul pervers al undelor muzicale. Cu grija mare sa nu calcam pe vipere, desi viperele cred ca plecasera ele demult, strangem corturile, mancam fugitiv si ne indesam pentru a nu stiu cata oara bagajele in dubita lui Dilly. Si incepe asteptarea, asteptarea ca si Stefan sa fie gata: deja ne-am obisnuit sa il asteptam in fiecare dimineata si trebuie sa recunosc ca este distractiv sa il tot tachinam cand isi strange toate lucrurile imprastiate peste tot. Un fel de Mr. Bean, in varianta romaneasca.

Ma duc si ma mai plimb putin pe malul lacului Buhui, ca sa vad si eu minunatia de apa pe malul careia am stat. Draguta balta, un lac ca oricare altul, nu m-a impresionat in mod special cu ceva: are o cabanuta draguta si cica are si o pestera interesanta de vazut, dar cum pesterile nu sunt punctul meu forte, nu ma afecteaza ca plecam fara sa le vedem.

Ne suim in sfarsit in masini si plecam iarasi cu tot alaiul: eu cu Felicia in fata si restul dupa noi. Drumul spre Anina este destul de dragut, se merge mult pe forestier (doar vreo 4 km, doar ca mergem noi incet), si aproape de Steiendorf intalnim chiar si un motel cu cazare, loc pentru caprioare etc. Traversam toata Anina (lung orasul minier), coborandu-ne in a sa depresiune, pentru a urca apoi spre soseaua ce duce la Resita. O sosea foarte pitoreasca, cu panorame frumoase, doar ca din masina Feliciei nu am prea putut face cine stie ce poze fara balustrada in prim plan. Urcam, coboram, urcam, coboram, pana la un moment dat, apropiindu-ne de Carasova, oprim la o pensiune cu restaurant la intrarea spre un viaduct (stia Felicia de ea).

Ne dam jos din masini pe o caldura mai mult decat coplesitoare, dar deja ne-am obisnuit sa fim transpirati, lipicioasi si jegosi ca tiganii, aflam ca este pensiunea de unde se poate pleca in traseu in Cheile Carasului, poteca fiind undeva jos sub viaduct. Ca o confirmare a acestei informatii, ne trezim si cu un autocar de cehi sau polonezi, care sunt descarcati langa noi si se indreapta spre aceeasi tinta (doar ca se pare ca ei aveau sa parcurga cheile in toata lungimea lor si ii culegea apoi autocarul din alta localitate - mai smecheri).

In poza de mai sus se poate vedea pensiunea unde am lasat masina, cocotata sus langa viaduct, coborarea pe sub viaduct facandu-se pe o poteca, apoi avem de traversat un pod peste apa Carasului pentru a ajunge in poteca marcata. In poteca marcata incepem sa mergem in lungul apei si asa se va succeda intreg traseul nostru prin chei pana la Poiana Prolaz si inapoi. Mers pe malul stang al apei (in sensul sau de scurgere la vale), urcat si coborat arareori si foarte putin si cam asta este tot. Caldura mare, dimineata viperele inca nu iesisera, dar dupa pranz cand ne-am intors noi stateau la plaja nevoie mare, stanca, apa, slava domnului ca nu ne bate soarele in cap si cam atata. Acum cand stau si ma gandesc la traseu, a fost frumos, peisaje si natura nealterate de mana omului, dar acolo dupa cateva zile de facut chei, chei si iarasi chei, chiar nu prea mai aveam atata entuziasm de vazut alte chei, ca sa nu mai spun ca toate semanau intre ele, aveau, apa, soare, stanci si nelipsitele vipere.

Dupa ce am mers vreo 15-20 de minute pe langa cativa pereti de stanca, apa face un cot puternic la dreapta (in sensul nostru de mers) si in fata se vede prima mare pestera, care cica este pestera Liliecilor.

Lasam pestera pentru investigat la intoarcere si ne continuam drumul spre Poiana Prolazului.

Din Poiana Prolaz, unde incursiunea noastra ia sfarsit, ne vom intoarce pe acelasi drum inapoi la masina. Nu ne mai obosim nici sa traversam apa pe partea cealalta, pe unde continua si traseul, una la mana pentru ca: trebuia sa traversam in echilibru pe o sarma, tinandu-ne de alta sarma, pe partea cealalta era un soare demential si noi oricum ne topeam ca inghetatele, iar apoi unde-i soare is si vipere la oferta.

In Poiana Prolaz facem popasul de pranz ca sa ne punem burtile la cale, motiv pentru care dupa ce ca si asa mi se pareau monotone cheile astea, cu burta plina la intoarcere a fost si mai si.

Avem parte insa de intalnirea de gradul 3 al trupei noastre de pe carpati, cu grupul de vreo 10-15 oameni ai Mecanturistului (asociatie de la Galati) si cu grupuletul ravasit al lui Max cu Miruna si Gabi (alti carpatisti). Avand loc o asemenea intalnire de numeroasa, si fix in dreptul pesterii de sub Cetate, ne-am asezat in fund pe malul apei si am asteptat ca echipa numeroasa si combinata a multelor noastre grupuri sa se duca sa exploreze pestera. Eu mi-am facut siesta langa apa cu inca cativa puturosi la aceasta ora a dupa-amiezii ca si mine.

Ajunsi inapoi la pensiunea de unde plecaseram, ne-am pus burtile la cale cu niste mici si cartofi prajiti si o bere. Ne-am imortalizat in poza cu falcile umplute de mancare, fericiti nevoie mare ca ne vom infunda din nou in caldura masinilor fara aer conditionat.

Ne-am indreptat apoi spre Cheile Minisului, unde trebuia sa descoperim Cascada Bigar, soseaua trecand chiar prin cheile respective, iar la paralela 45 se gasea si cascada cu pricina. Cica era faina, zicea de zor Felicia, asa ca nu se putea sa o ratam.

Cascada Bigar este o cascada in tuf calcaros, peste poalele acesteia curgand in apa Minisului tot ceea ce izvoraste numai cu 200 m mai in amonte din izbucul Bigar. Site-ul The World Geography a facut o lista cu cele mai frumoase cascade din lume si a iesit castigatoare si cascada noastra pe anul 2013. Daca faci abstractie de podurile jegoase, pavilioanele parasite din zona si tevile care strabat vazduhul chiar pe langa cascada, da este frumoasa, dar cu anturajul tipic romanesc are toate sansele sa devina o cascada manelista.

Dupa ce am vizitat Cascada Bigar, am terminat de parcurs cu masina Cheile Minisului si am inceput cautarea unui loc de campare. Am gasit o poiana, dar numai ce am iesit 5 minute din masina sa testam orizontalitatea locului si ne-au jumulit tantarii, asa ca ne-am suit inapoi in masini si ne-am dus in Cheile Rudariei, de langa localitatea Eftimie Murgu, unde aveam sa vizitam a doua zi morile de apa si intreg complexul lor mulinologic. Am gasit in inima Cheilor Rudariei un loc frumos langa apa, unde am pus corturile, ne-am spalat, am fost cu Obyy in sat sa luam bere pentru toata lumea, am facut focul langa apa si Ileana ne-a cantat romante.

La cantat cantece de munte (dupa ce am scapat de romante si cantonete): cu Razvan si Lavinia, ne pusese Felicia sa cantam ca sa nu se supere Ileana ca nu ne place cum ne canta.