Trekking prin Banat - ziua 3 - Cheile Nerei

Se da trezirea. Brutal oricum pentru mine, ca orele inainte de 8.00 a.m. nu prea au cum sa fie altfel in acceptiunea mea. De data asta Laurentiu vine si imi pune la capul cortului o melodie cu ursuletii care se trezesc dimineata. Suna cam asa: "Ursuletii s-au trezit, buna dimineataaaaa ... !" N-am chef de nici un ursulet acum, desi oricum dragut gestul lui Laurentiu.

Ies din cort in patru labe, strang repede bagajul, noroc ca nu am multe, pun la fiert apa pentru o cafea de efect placebo, il ajut in acelasi timp si pe Stefan la strans cortul si ma mir cat de fresh pot sa fie unii la ora asta. Reusimc sa strangem totul si sa ma asez la micul dejun. La masa insa avem parte de un moment educativ: Lavinia care deja a terminat de mancat (rapida rau fata asta), este pusa de "maica stareta" Felicia sa ne citeasca din ghidul despre Cheile Nerei care este treaba cu lacul Dracului: legende, povestiri etc ! Si Lavinia ne citeste frumos in capul mesei, precum maicutele la manastire sunt puse sa citeasca din vietile sfintilor sau din pateric la fiecare masa. Noi suntem in Cheile Nerei si in vacanta de Pasti, se potriveste pe undeva religiozitatea.

Dupa culturalizat cu episodul legende si povesti despre Lacul Dracului, se pune la cale plecarea cu jumatate de ora intarziere. Se pare ca noi am ratat momentele cele mai prielnice pentru a poza lacul Dracului, ca trebuiau sa vina razele soarelui la azimutul nu stiu care si sa faca unghiul x cu luciul apei si atunci sa vezi poze maxime. Facem o poza banala la lac, care pare o balta ordinara cu frunze cazute si plecam.

Urcam sustinut pana in punctul denumit La Scaune unde facem recensamantul participantilor: Stefan evident ramasese ultimul sa-si stranga bagajele (ca la cort il ajutasem eu), asa ca toata urcarea este acompaniata de: "Hai Stefane mai repede ca noi plecam !", si raspunsul invariabil "Da, da bine, acum vin !", si chestia asta se intampla pret de vreo jumatate de ora si se repeta in acest rastimp de cateva ori.

Ajunsi La Scaune: punctul in care poteca care urca de la lacul Dracului intersecteaza traseul din lungul Cheilor Nerei (asta nu insemna ca traseul merge numai pe langa apa sau prin apa, nuuuuuuuuu, urca si coboara de zici ca esti pe munte, nu in niste chei).

De La Scaune incepem sa coboram prin padure, o poteca banala care nu-mi spune nimic cum ca ar avea vreo legatura cu niste chei. Aceeasi vegetatie debordanta insa imi aminteste de zona specifica in care suntem si de atentia maxima pe care trebuie sa o acord la vipere. Iedera multa se catara pe tulpinile copacilor si creeaza un aspect deosebit, vegetatia nefiind prea joasa, iar totul se intampla de la 10 metri in sus, acolo au loc toate minunatiile naturii, ba chiar ma astept din cand in cand sa apara si o maimuta care se da pe lianele alea.  

Mergem prin padure, nimic interesant, gasim la un moment dat apa care se prelinge pe langa un perete de stanca si eu imi reumplu sticlele cu apa ca sa fiu sigura ca nu raman pe zero si fac setea pe acolo prin lungul Nerei plina de o apa relativ tulbure. Nu insa dupa mult timp aveam sa ajungem la Cracul Iordanului, acolo unde un izbuc aduce apa din pamant, deci aveam apa proaspata garla, nu trebuia sa-mi umplu preventiv sticlele cu apa.

Unii au fost inspirati si au stiut ca gasesc apa buna de baut aici si au venit cu corturile aici, desi terenul nu este prea plat si nu prea ai unde sa pui cortul, dar de unu doua corturi acolo se gaseste loc. Locul mi se pare mai frumos si mai deosebit decat cel unde am stat noi langa Lacul Dracului, mai ales ca vrand nevrand a trebuit sa vedem si urmele de conserve ale unei civilizatii care au tinut neaparat sa arate ca au fost pe acolo.

Trecem de Cracul Iordanului si iarasi mergem pe langa apa Nerei, pe o poteca monotona. Daca nu ar fi fost macar nici amenintarea viperelor, chiar era monoton. Nici soarele nu iesise, nu sclipea apa frumos, cand apare prima tentativa de tunel. TUNELEEE !!!

Tunelele astea nu sunt chiar niste tunele (alea adevarate erau mai incolo), aici este doar o poteca sapata in stanca pe la cativa metri de apa. Trecem si de traversarea prin vad spre Poiana lui Vogiun si ratacim putin poteca, ca erau mai multe variante. O luam pe jos, cand de fapt poteca era pe sus, ne luptam putin cu malul abrupt si razbim. Totul fiind insa acomapniat de temerea: ai grija sa nu fie vipere !

Vis-a-vis de noi incep sa se vada foarte multe poieni, probabil una dintre ele este Poiana Alunilor, dar noi inca avem de mers pe malul stang al apei pana La Carlige - locul unde poteca turistica trece prin vad si ne transbordeaza pe malul drept al Nerei.

Dupa ce dispar poienile apar si stancile. In sfarsit niste stanci, ne apropiem, sigur o sa fie niste chei faine  - in gandul meu chei faine insemna inguste si cu pereti de stanca verticali stanga/ dreapta, ceea ce avea sa nu se intample pe tot parcursul Cheilor Nerei, pentru ca aceste chei au cu totul alta conformatie.

Dupa ce apar peretii de stanca si dispar la fel cum au aparut, apar si niste gauri de pestera.

Din ghid aflu ca sunt mai multe pesteri pe aici prin zona, vad pe harta cel putin vreo patru pesteri: pestera Boilor, pestera lui Vit, pestera de la Farna, asta pe care am vazut-o noi nu imi este clar a cui pestera era, dar cred ca ar fi putut fi usor a boilor.

Trecem si de pesteri si reincep tunelurile care aveau sa se tina lant de acum incolo. Cica tunelurile astea au fost sapate de mineri ca sa ajunga mai usor din satele lor de bastina la "servici", adica la minele la care lucrau si care erau de partea cealalta a Cheilor Nerei. Si cum tot se pricepeau ei cu sapatul, au sapat asa de placere in drum spre lucru si niste tunele.

Nu trece mult timp si intampinam si fioroasele pasaje cu cabluri: probabil ca este nevoie de cabluri pe aici numai daca ploua sau ai bagaj foarte mare. La colegii mei era cazul de bagaj mare, la mine insa nu se punea problema.

Partea frumoasa cu zona asta de cabluri este ca ai perspectiva de sus asupra Cheilor Nerei care se vad destul de dragut de sus - inalte si inguste si cu pereti mari de stanca.

Trecem de pasajele cu cabluri, coboram mai mult pana spre nivelul apei si incepe o noua serie de tuneluri, de data asta chiar tuneluri adevarate, cu gaura rotunda in stanca.

Si pentru ca in ultima poza se vad papucii mei roz agatati de rucsac, primesc intrebare de la Laurentiu: "Bai, tu cand scoti eticheta de la papucii astia ?" (papucii mei noi luati de la Lidl aveau inca eticheta si fusesera cumparati special pentru trecerea prin apa din Cheile Nerei), "Pai cand trecem prin apa inaugurez si papucii mei roz !"

Pana una alta ajungem intr-o poiana unde facem popas si baietii se duc pe un pod balansat pana in partea cealalta si inapoi ca sa se dea huta pe cabluri. Aveau nevoie de adrenalina si si-au gasit-o pe deplin, caci pe partea cealalta ii astepta tolanit la soare un viperoi imens. Baietii destepti, nu-si luasera aparatul foto, au mai traversat podul odata, au luat aparatul si s-au dus inapoi la viperoi sa ii faca poze, dar asta plecase.

Ne continuam drumul si trecem pe langa apa si alte tunele spectaculos sapate in stanca. Deja incepusem sa ma obisnuiesc cu frumusetea tunelurilor si intrebarea zilei avea sa fie: "Alte tunele ? Da' mai sunt multe ?"

Cand credeam si noi ca ajungem sa trecem apa Nerei, lui Felicia i se face chef de pauza la un tunel. Adevarul este ca momentele de pauza mi le amintesc, cele in care am mers parca mai putin.

Vine insa si mult asteptatul moment al trecerii prin vad La Carsige sau La Carlige. Atat ne speriase Felicia ca daca este mare apa nu o sa putem sa trecem, ca ma gandeam cu groaza ne naiba o sa facem pe acolo, ma gandeam respectiv la luat cordelina pentru asa ceva, ceea ce si luase Cristi pentru a ne putea lega la o adica. Aveam toata tehnologia de trecere a apei cu noi de fapt, nu plecaseram ne-echipati, iar eu aveam inclusiv papucii roz de trecut prin apa ca sa nu ud bocancii.

Ne echipam care mai de care pentru trecerea prin apa, eu imi pun papucii mei roz speciali cumparati de la Lidl pentru trecerea prin apa, Felicia isi pune costumul de biciclist si incepem sa trecem apa. Mai intai trec baietii si isi lasa bagajele, apoi vin si dupa noi sa ne ia in caz ca ne ia curentul. Apa este rece, imi vine sa urlu de durere, dar trec repede, nu ma opresc, asa ca Cristi se duce sa ajute alte gagici, ca eu am trecut de punctul critic unde curentul era mai puternic.

In poza de jos si ce a de sus suntem numai o parte dintre noi la scaldat in Cheile Nerei. Laurentiu si cu Razvan nu au mai venit la poza de grup ca cica deja se incaltasera.

Poza de semi-grup in Cheile Nerei (de la stanga la dreapta): Cristi, Felicia, Lavinia, Catalin, Ileana, Stefan si Iuliana

Dupa ce trecem apa ne punem pe masa de pranz la plaja sa mancam. Nu mai facem plaja ca soarele intra in nori, dar macar mancam bine. Apoi ne echipam iarasi de drum si purcedem spre urmatoarele tuneluri. Deja tunelurile erau la ordinea zilei, precum spuneam: ceva de genul "alt tunel" ?

In curand insa se termina partea de tuneluri a cheilor si ajungem din nou intr-o vegetatie absolut luxurianta, semn ca ne apropiam de cantonul Damian. Un verde si o vegetatie impresionante, vegetatie luxurianta, multa multa vegetatie luxurianta.

Cum stateam noi asa in drum spre cantonul Damian vedem pe unii cu barcile de rafting pe Nera. Ni se face si noua chef de mers cu barca, mai ales ca azi ne-au cam intrat picioarele in fund de atata mers pe jos - vreo 20 km am avut de mers in total pana la Sasca Montana unde ne lasaseram masinile.

Declaram ca maine vrem si noi sa ne dam cu barca clar, numai sa vedem cum rezolvam problema asta cu o firma din zona. Programul lor era insa prea incarcat, asa ca am luat ceea ce se numeste teapa.

Ajungem la Cantonul Damian, un loc plin de alta verdeata si cu multa multa iarba, un loc care imi inspira intr-adevar statul la cort aici. Cantonul nu stiu daca este functional sau nu, dar inclin sa cred ca la cat de parasit arata, nu mai foloseste de mult scopului pentru care a fost creat, asa ca locurile de cort par foarte apetisante si suficiente.

La Cantonul Damian mai facem o pauza, pe principiul "pauzele lungi si dese, cheia marilor succese", caci insusi Felicia incepuse sa se cam plictiseasca de atat mers. Apoi plecam pe ceea ce avea sa fie un interminabil drum de tara de vreo 5km, care am zis ca este mai greu decat cel mai tehnic traseu din lume: lung si monoton.

Intalnim chiar si masini pe acest drum, asa ca am toate motivele sa cred ca data viitoare cand mai vin pe aici nu mai fac sigur bataturi in talpa, ci voi calari voioasa o masina, o bicileta sau macar un cal. Iarasi vegetatie luxurianta, macar atat daca drumul este ingrozitor de monoton.

Avand in vedere ca nu mai mergem pe langa apa se vad fumusel cheile de sus.

 

Ajungem si la Podul Beului si cand vede lumea sosea si masini si afla ca pe aici trebuie sa ne intoarcem cu masinile ca sa mergem la ochiul Beu, nu mai vor sa mearga mai departe, ca cica sa se duca doar cativa dupa masini ca ei nu mai vin. Felicia imi marita mie cheia de la Matiz, noroc ca sunt in a doua parte a zilei si am avut timp sa ma trezesc din mahmureala diminetii, asa ca accept sa conduc 20 km de la Sasca Montana pana la Podul Beului. Dar inainte de toate, echipa celor care au continuat traseul pana la capat.

Poza de grup a invingatorilor (de la stanga la dreapta): Laurentiu, Iuliana, Stefan, Catalin si Razvan

Plecam mai departe, eu stiind ca urmeaza o portiune frumoasa a traseului, cu vreo sapte tuneluri succesive, asa ca numai pentru a scuti cativa kilometri de mers, prefer sa ma duc pana la capat. Era o portiune pe care in ghidul turistic citisem ca o recomanda si sa nu o ratam, pentru ca este foarte frumoasa, asa ca chiar nu aveam de gand sa o ratez.

Ma bucur enorm ca am continuat acest traseu. Parca nu mai era asa de monoton si da, intr-adevar incep si tunelurile care sunt de data asta la inaltime mai mare deasupra apei.

Dupa urmatoarele pasaje cu tunelurile se termina insa si frumusetea traseului si incep niste pajisti intinse, dar facem traseul pana la capat.

Ajungem in sfarsit la ultimele sute de metri prin poteca ce merge pe plat si urmeaza puntea peste Nera care ne va aduce la Sasca Montana. Puntea se balangane, noi trecem pe ea si de partea cealalta a apei unu cu motocicleta se gandea sa mearga in chei cu ea, numai ca puntea ii cam punea ceva probleme. Avea in primul rand un mare moment de cumpana referitor la cum va trece cu motocicleta pe puntea miscatoare, in al doilea rand la cum o urca pana la punte, ca urma un soclu cam inalt si niste trepte bine zidite acolo.

Intram in sat in Sasca Montana, recuperam masinile si luam calea spre Podul Beului.

In centrul satului luam niste beri, apoi urmam drumul sinous si ingust pe ocolite pana la Podul Beu. Eu am fost sofer in masina Feliciei care a mers destul de bine. Obositi recuperam colegii de unde ii lasasem si mergem cu masinile pana la Poiana Beului unde campam. Baietii se duc sa ia si niste pastravi de la canton si astia sunt opera lui Laurentiu care a stiut cum sa le scoata matzele etc.

Seara stam la focul pe care am prajit indivizii de mai sus, dar la focul din Poiana Beului pe mine ma mananca tantarii, de nu mai stiu ce sa imi pun pe cap: gasesc pana la urma o inventie de sal cu frontala, dar si asa tot la mine vin toate ganganiile, asa ca mananc pestele si ma bag la culcare, doar n-o sa stau sa ma ciupeasca de peste tot.

In jurul focului in poiana Beului (de la stanga la dreapta): Iuliana, Laurentiu, Felicia si Stefan