Partiala creasta Naratului - 20-21 aprilie 2013

Naratul este un munte stancos din muntii Capatanii despre care multe si demult am auzit. Stiu si de Foarfecele Naratului care presupun cateva lungimi de coarda si undeva, in subconstientul meu, atentez la asa ceva. Initial ma inscrisesem in tura de ski off-piste de pe Valea Morarului de pe carpati.org a lui Mi, dar orele de plecare ma cam incurca. Intreb fugitiv noua gasca de munte intocmita prin Sibiu ce planuri are de week-end sunt. Naratul spune clar si raspicat Ratza si stiu ca numai potopul il poate face sa se razgandeasca. Naratul imi suradea demult, renunt imediat la tura pe schiuri din Bucegi (ca oricum vaile alea le facusem destul pe schiuri) si ma abonez imediat la ceea ce se anunta a fi o balaureala veritabila in Narat.

Eu inteleg de la Ratza ca plecam la 9.00 a.m. din Sibiu. La ora stabilita, cand vin Bucureii la mine, il sun pe Ratza si aflu ca cel devreme la aceasta ora plecam, nicidecum sa fie el in drum spre mine. Dar daca tot este soare si frumos afara si daca tot nu mai avem ce face inca o ora, hai sa plecam si mai facem ceva cumparaturi la Brezoi si gata - o ora de cumparaturi in marele, vestitul si terifiantul Brezoi.

Ajungem in Brezoi, parcam in celebra parcare din centru (nu cred sa mai fie alta atat de vast dezvoltata), cumparam cate ceva de pe la alimentara, nu ca nu am avea, dar cand intri intr-un magazin simti nevoia sa si pleci cu ceva, vin valcenii, pupaturi si urari, vin si restul sibienilor, alte pupaturi si alte urari si in sfarsit plecam la drum, numai ca nu stim prea bine directia, dar aveam sa aflam.

Bucur si Mihaela, Plescan, Ionescu si Dana in parcare inainte de plecare

Mergem pe strada principala a Brezoiului in directia Voineasa si intr-o intersectie importanta viram la stanga. Mergem pe o strada secundara a Brezoiului, trecem pe langa o biserica si o scoala "verde" (adica Eco) si inaintam spre munte. La un moment dat Plescan (comandantul oficial al grupului care mai fusese pe acest traseu) ordona sa viram la dreapta, zis si facut.

Flota vazuta de sus cum vireaza "fara intrebari" la dreapta - eroare de pilotaj, habar n-aveam unde mergem.

Dam intr-o infundatura de lot/ strada/ gard, semn ca aici pe strada secundara din Brezoi fiecare casa are puntea ei particulara peste apa care curge in Valea Satului. O luam pe firul apei in speranta ca undeva se va face o poteca in dreapta (directia in care  trebuie sa mergem noi). Aiurea, numai garduri si case. In schimb, o noua punte ne anunta ca daca vrem sa mergem inainte in lungul apei, trebuie sa traversam pe acolo in strada secundara de unde am venit si sa cautam alta punte si alta poteca buna.

Trecem apa inapoi, mai mergem cateva zeci de metri si dam de alta ulita care coboara spre apa, Plescan convins fiind ca asta este puntea cea buna. Trecem apa si incepem sa urcam pe poteca, si urcam, urcam in gat, transpiram, numai ca in timp ce ma camuflez eu in boscheti memoria lui Plescan ii joaca feste si ne zice ca totusi nu ar fi asta drumul. Alte cautari, se duc pana la un rau, iau apa si nu recunosc poteca buna, se intorc, dezbatem, vociferam, eu sustin intoarcerea si cautarea marcajului bun, zis si facut. In sfarsit, coboram inapoi in sat dupa o ora de la plecarea noastra, adica pe la amiaza asa.

Ajungem din nou in sat, studiem marcajul, dar il studiem atat de bine de data asta, incat ne dam seama ca in loc sa o luam pe prima punte la dreapta, de unde aparea panoul si marcajul catre varful Viltureasa, noi trebuia sa mergem inainte in lungul apei si abia urmatoarea punte sa o facem la dreapta. Concluzia este ca nu stiu a cata punte din Brezoi am facut-o la dreapta. Trebuie doar urmarit bine marcajul, ceea ce noi initial nu am facut, ca fiecare se baza pe ceilalti.

Traversam puntea buna, aia si nu ailalta, urcam pe o ulita si ne fac ochii cat girofarele dupa marcaj, sa nu-l mai ratam, ca aveam potential sa campam la noapte la marginea Brezoiului.

Urcam pe ulita care iese din sat cu marcajul in ochi si viram la dreapta pe o poteca ce incepe sa urce abrupt. Si urcam si urcam si incepem sa mergem si pe curba de nivel printr-o padure superba, printre copacii careia soarele patrunde aievea. Pot spune cu mana pe inima ca a venit primavara mult asteptata de mine anul asta. Habar nu aveam insa cata zapada o sa gasim mai sus.

Mergem pe curba de nivel si la traversarea vaii intersectam ultima sursa de apa pana diseara, un paraias frumos ca la munte, printre copaci si frunze luminate de soare. Unii iau apa, eu am deja 2 litri, asa ca ma consider acoperita pana diseara. Pe de alta parte si rucsacul imi pare destul de greu, desi are sub 10 kg, dar ma gandesc sa nu exagerez cu greutatea. Si asa Bucureii nu au vrut sa imi dea nimic de carat din cortul lor (in care voi dormi si eu), asa ca mai bine sa nu ma incarc si eu inutil.

Imediat dupa aceasta vale cu parau, intram intr-o poiana lunga, care se desfasoara pe inaltime pe culmea dealului. Incepem sa urcam prin poiana in lungul potecii firave care se contureaza prin iarba, ajungand in sfarsit la reperul pe care il avea Plescan in minte: o casa din paianta darapanata cu un marcaj pe ea.

Casa insa nu era nici pe departe din paianta, ci cu structura de lemn, dar important era ca este darapanata si ca avea un marcaj magic pe ea. Trecem pe langa casuta cazuta (poate data viitoare nu o mai gasim pe aici) si urcam spre padure, unde viram la stanga.

Poteca de acum inainte va merge prin padure foarte mult, oferind numai din loc in loc puncte de belvedere. Incepem sa vedem Fagarasii inzapeziti si Cozia cea de vis-a-vis. Urcam foarte abrupt, eu am bocancii vechi care imi sunt tociti rau detot si au si botul dezlipit, asa ca sunt ca pisica pe tabla pe covorul de frunze. Ajungem la primul punct de belvedere de unde admiram Fagarasii in zare si Cozia cea de dupa Foarfecele Naratului.

 Vedere spre partea sudica a Fagaraslor inzapeziti dincolo de Brezoi

Vedere spre muntii Cozia, dincolo de foarfecle Naratului (culmea din dreapta)

Umblam ce mai umblam, dibuim destul de greu marcajul, fiindca poteca este foarte neumblata, dar incet incet, urcam foarte abrupt si ajungem la un alt punct de belvedere, unde muntii din zare se vad si mai bine si ca urmare cersesc doua poze.

In poza de sus se vad Fgarasii inalbiti de zapada in zare, in poza de jos ma imortalizez cu muntii Cozia din fundalul apropiat.

Urcam iarasi prin padure, si urcam si urcam. Plescan ne spune ca am facut numai o cincime din drum, in conditiile in care simt cum imi zvacnesc gambele de la picioare de cat de solicitate sunt de aceasta urcare abrupta. Dar ne si consoleaza in acelasi timp, spunandu-ne ca urcam numai la inceput pana pe varful Vultureasa, iar pe urma mergem mai pe muchie pana spre vf. Naratu. Urcam, abia sunt trecute de orele pranzului (ca noi cam pe la pranz de fapt am plecat), si deja ne asezam la pauza de masa. Pun insa botul cu Dedex si sustinem cauza de a mai urca macar urmatoarea panta abrupta pana sub vf. Vultureasa, ca sa nu ni se aplece cand o s-o urcam cu burta plina. De fapt nici nu mi-e foame. Ca urmare, o parte manacam jos in padure, eu cu Dedex, Plescan si Jackie mancam undeva fix sub urcusul in catarare usoara pe varful Vultureasa.

Nici nu apuc bine sa imi mananc sandwich-ul agatat de rucsac, ca cei de jos si-au terminat pranzul si trec vajaind pe langa noi. Ok, mananc din mers. Incepem urcusul pe varful Vultureasa, care este de fapt o creasta putin stancoasa formata din mai multe varfulete secundare Vultureasa. Un prim pasaj de catarat ma incanta, dar ma si dezamageste, pentru ca bocancii mei sunt jalnici fara striuri pe talpa. S-au dus si astia dupa 4-5 ani de purtat. Dar in schimb ma tin bine de radacini, trec fara probleme si ajung intr-un mic punct de belevedre de unde ma bucur de peisaj.

 

Mergem putin pe o creasta lata si ocolind pe curba de nivel dreapta incepem sa urcam la stanga spre un alt punct de belvedere al varfurilor Vultureasa. Aici a trebuit sa ma tin bine de pietre si radacini, ca era abrupta rau urcarea (bine si noi am luat-o drept in sus), dar si daca alunecai, te duceai ceva in jos. 

Regrupam si admiram un pic pesajul, acelasi peisaj de fapt si se pare ca sunt singura care observ cativa stropi de ploaie cazuti aievea pe crestetele noastre. Urmam mai departe linia crestei, urmeaza un mic pasaj de descatarat, unde le dau betele si rucsacul la baietii dinainte ca sa ma ajute. Cu namila pe cocoasa nu m-as fi miscat cu siguranta gratios, dar fara rucsac am fost ca o gazela pe stanca aia.

Trecem pasajul de descatarat si viram la dreapta crestei pe o curba de nivel expusa, ajungem intr-un punct de belvedere de unde viram la stanga pe alta curba de nivel, trecand apoi printr-o sa si de acolo incepem sa coboram pe a nu stiu cata curba de nivel pe partea stanga a crestei.

Poteca urmeaza un parcurs anevoios, nu foarte expus, dar incalcit printre crengi, copaci, stanci si pamant alunecos. Ajungem intr-o alta sa de unde chiar ar trebui sa cataram un pasaj de 5 m, dar observam ca si acest pasaj are o ocolire prin dreapta cum urci pe un horn pamantos.

Ajunsa la baza pasajului cu pricina eu prefer sa imi exersez tehnicile de catarat, mai ales ca stiu ca am bocancii prosti si alunecosi si asta inseamna ca trebuie sa gandesc bine fiecare miscare la echilibru. Catar fara probleme cei 5 metri, pe prize micute de mana si de picior, dar totusi facubile in bocanci. Si ne punem pe asteptat restul, mai bine zis Ratza si colega de servici, care se misca in reluare de cand a vazut pachetele de stanci.

Tot asteptand dupa Ratza&co in varful cu noua panorama, Plescan ne anunta ca suntem abia pe la jumatatea drumului (erau deja orele 16.00 p.m) si ca acolo vis-a-vis, hat departe in zare, este saua Tirsa in care trebuie noi sa ajungem, avand loc de campat si sursa de apa de baut.

Deci fix diametral opus de unde eram noi, adica de unde am facut poza, acolo trebuia noi sa ajungem

O perioada mai mergem matematic pe creasta, ca era inca dragut, cu ceva stanci si panorame, dar pe urma traseul incepe sa coboare spre o inseuare, impadurindu-se accentuat, dar nu numai, ci chiar salbaticindu-se accentuat. Aici va avea loc ultimul popas de regrupare cu Ratza&co, iar eu incep sa fiu putin stresata la gandul ca daca acum pe lumina gasim atat de greu marcajul (poteca fiind aproape inexistenta), da' mai daca ne apuca noaptea (ceea ce se producea in vreo 2 h), atunci sa vezi balaureala. Locuri de cort nu prea erau, noi fiind mereu pe muchie, dar asta nu ar fi fost o problema, ca improvizam noi ceva, ci lipsa apei era problema majora. Eu imi luasem vreo 2 l de apa din care bausem foarte putin, in timp ce ceilalti se mirau cata apa mi-am luat, ei luandu-si strictul necesar, astfel incat la un eventual bivuac nu mai aveau apa. Evident, priviri amenintatoare se indreapta catre apa mea, unii nu mai au deloc apa, iar pana la izvorul promis de Plescan mai este cale lunga, iar eu sunt printre putinii detinatori de licori miraculoase hidratante (pe care le-am carat pana aici).

Mergem, mergem, iarasi mergem, pe nesimtite schimbam directia si incepem in sfarsit sa ne indreptam spre vf. Naratului (pe sub care trebuie sa mergem), si intr-un final apare si urcusul prin padure mult asteptat pana sub acest varf. Din spusele lui Plescan, pana sub Naratu mai aveam vreo ora maxim si de acolo inca o ora maxim pana la poiana de campat. Incepem sa urcam prin noua padure si ma bucura faptul ca nu mai este atata desis, iar marcajele si drumul ni-l croim mai bine.

Dar, caci exista si un dar, odata cu intrarea in padure apare timid si zapada, care la inceput este mai pe alocuri, dar pe masura ce noi urcam in altitudine, si stratul de zapada urca in grosimea sa nesimtita si apoasa. Ajungem aproape sub varful Naratu si intalnim si un marcaj punct albastru pe care Plescan si-l amintea bine. Suntem pe drumul cel bun si ma avant mai departe in zapada nemiloasa care nu ne cruta bocancii de udatura. Si ca sa fie setul complet, eu nu imi luasem parazapezile, ca ma gandisem ca nu mai dam de zapada la cata caldura a fost. Teapa!

Incepem traversarea pe sub varful Naratu, de varf la ora asta inaintata nici nu se mai pune problema sa urcam, asa ca avem de coborat putin pentru a ne inscrie apoi pe o poteca pe curba de nivel absolut interminabila. Punctul mai delicat il constituie depasirea unei spalaturi de stanca pe care o intampinam in drum, nu ca ar fi greu, dar noi suntem deja obositi, tracasati de atatea pauze facute in asteptarea codasilor, ne-am iesit din ritm, inserarea ne bate la usa si noi inca suntem departe, iar zapada de pe stanca uda nu poate sa insemne decat alunecare (ceea ce cu siguranta nici unul dintre noi nu aveam chef).

Depasim care cum putem spalatura, unii cu bocancii mai buni direct pe stanca, eu cu bocancii aproape fara talpa mai pe la baza stancii si ne continuam drumul. Mergem ce mergem pret de ceva vreme pe curba de nivel, prin zapada apoasa destul de mare si intr-un final se da verdictul mult asteptat: am ajuns la izvorul Ferigele.

Toata lumea se adapa, eu umplu sticlele cu apa ca sa am pana a doua zi seara, chit ca cica avem apa si la locul de campare, dar cum mai avem numai jumate de ora de lumina, cine stie unde ajungem sa dormim. Altii nu-si iau apa, dar eu imi fac proviziile si merg mai departe.

Urmeaza o portiune foarte incerta din traseu, deja se intuneca si noi mergem mult pe curba de nivel, batem greu urme, zapada este moale, ne uitam si dupa marcaj ca sa nu-l pierdem fix acum, si in sfarsit ajungem intr-o inseuare pe sub stancile denumite Carlige, unde eu speram ca este poiana. Plescan ne spune ca trebuie sa coboram in jos si abia acolo va fi poiana mult dorita. Coboram, marcajul urca din nou intr-o inseuare, deja este bezna complet, aprindem frontalele, nu mai gasim deloc marcajul, se duce Ionescu in recunoastere pe dreapta muchiei, Jackie prin stanga muchiei si dupa ce se intalnesc ne striga de departe ca cica au gasit si marcajul. Mergem si restul, in conditiile in care Ratza, Boss&co ramasesera in spate, in rest eram toti grupati, bajbaim pe intuneric si incepem sa coboram. Poteca nu mai este asa deasa, se pare ca desisul este doar specialitatea muchiilor pe aici, asa ca tinem doar orientativ urmele in zapada ale lui Plescan si ale lui Ionescu. Nu am coborat mult, dar fiind intuneric si nevazand unde trebuie sa ajungem, avem impresia ca mergem de o vesnicie. In sfarsit ajungem la locul de campat, o poiana chiar draguta, atat cat pot eu sa o vad pe intuneric, punem corturile si se face focul. Eu dorm in cort cu Bucureii intr-un cort nemaipomenit de spatios, cu o veranda spectaculoasa.

Lait motivul serii va fi uscarea picioarelor, sosetelor si bocancilor la foc, asta asa ca sa se inteleaga de ce prin multe poze apar picioare deasupra focului si multe sosete murdare expuse ca la expozitie.

Mancam, mai stam pe un izopren, pe mine ma doare stomacul ingrozitor (probabil o somatizare la balaureala prin padure), asa ca ma duc la culcare in speranta ca voi adormi. Dorm eu cateva ore dupa care ma uit in tavan si cu greu mai adorm putin. Dorm stresata sa nu dau din picioare si sa o lovesc pe Mihaela. 

A doua zi dimineata mare imi este bucuria cand vad in ce poiana frumoasa am dormit si cat de superb este locul. A meritat tot efortul de a veni pana aici, pacat ca norii cenusii si cativa stropi de ploaie ne ameninta sa plecam mai repede si nu ne ofera plaja veritabila pe care o meritam.

Corturile noastre montate in poiana de sub Saua Tirsa: ingramadeala mare

Eu si Boss (caruia tocmai ii vindeam bicicleta mea de acasa) in poiana de campare inainte de plecare

Poza de grup inainte de plecare (de la stanga la dreapta): Plescan, Jackie, Bucur, Mihaela, Dedex, Dana, Ratza si Ionescu, iar pe jos sunt eu si Boss

Coborarea se decide sa o facem pe Valea Satului, adica din poiana fix in jos spre Brezoi. Vremea nu se prezinta foarte bine, Valea Daneasa cica era foarte greu de indentificat intrarea, iar experienta zilei anterioare cu un incepator dupa noi ne dovedise cat de incet puteam sa ne miscam. Incepem asadar coborarea pe Valea Satului si aveam sa descoperim o vale de o frumusete, salbaticie si pitoresc extraordinara, desi era o vale ca oricare alta, care coboara si ea intr-un sat ca oricare altul - in Brezoi.

Dupa ce parcurgem portiunea abrupta din aval a vaii, unde poteca merge prin padure, ne legam de firul vaii si de acum inainte vom merge in lungul apei, vom traversa apa de cel putin 50 de ori, vom intalni si un marcaj rar cu cruce albastra care ne arata ca valea chiar se face pe fir pana in Brezoi si vom face un adevarat curs de specializare in saritul din piatra in piatra. Eu si Bucureii am reusit sa nu ne udam, au mai fost cativa care au reusit performanta sa nu cada in apa deloc, doar Ratza si cu Dana nu au avut norocul asta.

Semnele de intrebare ne-au fost insa nenumarate, mai ales cand stanga/dreapta apei aveam numai pereti de stanca si noi cumva trebuia sa trecem pe deasupra apei. Au fost momente inedite si pline de inventivitate, unde s-a dovedit ca o cordelina ne-a salvat de la a ne uda bocancii.

In poza de mai sus, desi nu se vede, baietii legasera o cordelina de un copac, cu care ne echilibram traversarea pe stanca de deasupra apei (care nici apa aia nu se vede cat de involburata era in jos). A urmat apoi o mica urcare si o coborare pe dupa stanca, ocolind astfel un cot cu cascada care se gasea pe firul apei, reintrand apoi pe firul apei din nou.

In apa noastra si asa mare, din spate se vede cum se varsau alte noi cascade, crescand nimic altceva decat debitul pe care noi trebuia sa il trecem de nenumarate ori - o veritabila specializare in traversatul apei.

Ajunsi in portiunea inferioara a vaii, descoperim ca vremea se imbunatateste, iese soarele si valea se desfasoara in toata splendoarea ei: verdele crud se vede ca in tablourile pictorilor, apa se rostogoleste vertiginos la vale, copacii se inalta semet spre cer, o frumusete sau mai bine zis asa imi imaginam eu tura asta fara zapada & co.

Ajungem la un moment dat si la un izvor si stau putin cu Bucureii sa ne bucuram de razele soarelui. Mihaelei ii place foarte mult sa bea apa din fiecare izvor, asa ca facem un popas mai lung din care ma aleg si cu o poza de nimfa venita la izvor.

Am uitat sa zic: izvorul avea si canita ca sa bei apa

Dupa izvor noi mergem agale, eram ferm convinsi ca daca am ajuns la un izvor amenajat cu canita, bancuta si teava de curgere, asta inseamna ca ne apropiem de civilizatie si de aici nu vom mai avea de parcurs decat o banala poteca. Dar ne inselam amarnic si cum mergeam noi asa agale, vedem cum poteca se sfarseste in apa si apa se sfarseste pe malul celalalt intr-o mare stanca. Si baietii cocotati deasupra stancii ne asteptau ranjind cu o cordelina amenintatoare. Traversam apa si dam rucsacii pe coarda.

La urcarea stancii unii s-au agatat de copaci, altii ne-am pus intr-un fel de ham improvizat la capatul corzii din doua urechi de iepure, ocazie cu care am aflat si eu la ce foloseste nodul asta. Un ham destul de interesant, dar daca ai cazut si te-ai rostogolit este destul de nasol, ca poti sa iesi din ham daca ajungi cu capul in jos (ceea ce nu se intampla la hamurile normale).

Iarasi mai traversam a mia oara apa, apoi ajungem la o teava de captare si mergem pe un drum de acum inainte, trecem pe langa o statie de captare si iesim din curtea acesteia ca sa ajungem in sat.

In sat ne scurgem pe ulita la vale admirand copacii infloriti si niste pui de rata, de rata adevarata. Ajungem la masini si punem la cale o ciorba mai de vale in Valea Oltului, nu de alta dar conservele nu ne mai fac cu ochiul de ceva vreme. Si inainte de plecare, o usa veche care intra intr-un timp nou.