Trecking prin Banat - ziua 2 - Cheile Susarei

Dupa ce ne-am dat jos de pe Magura Trescovatului a urmat un drum interminabil prin tot felul de sate banatene. Trezita la 6.00 a.m. dorm pe mine de la leganatul masinii de numa-numa', asa ca mai trag un pui de somn felicitand-o pe Felicia de abilitatile soferistice pe care eu nu le detin si ma rog sa nu ne pape viperele in Cheile Nerei. Cand totusi binevoiesc sa ma trezesc capat imediat postul de copilot cu hartile rutiere in mana (asta facea parte din job description) si ghidez organizatoarea: la stanga, ba nu la dreapta, pe aici e bine, asa prin satul alalalt ! Ma descurc bine cu orientarea, asa ca pe la pranz ajungem si la Sasca Romana si parcam masinile in zona la pensiunea Cheile Nerei, pe unde cica aveam sa ne intoarcem a doua zi din circuitul prin chei (unii da, altii nu).

Cum orele pranzului erau inaintate, iar noi aveam sa stam in salbaticia viperelor pana a doua zi seara, milostiva organizatoare se indupleca de noi sarmanii si ne lasa sa mancam la pensiune. SA MANCAM ?!?!?! Pe cai, ca e liber la mancareeeeeeeeeeeeeeeeeeee !!! Bagam la ghiozdan bine, eu cel putin sa fiu sigura ca pana diseara nu imi va mai trece prin cap o asemenea idee, in acelasi timp imi fac si bagajul pentru 2 zile (tot rucsacelul de 25l in care am indesat si sac de dormit micsorat la maxim, si salteluta, o toala doua pe acolo, mancare, oala, primus) - tare rucsacul, nu?! Sau mai bine zis ce echipament tare, de' se face atat de mic! De departe am cel mai mic rucsac. Este drept ca l-am vrajit pe Stefan sa care el cortul, dar asa se face cu fetele, baietii cara si tu ii ajuti sa monteze si sa stranga cortul. Mi se pare foarte echitabil.

Cu burtile pline si pe un soare mai mult decat arzator ne luam la revedere de la asa zisa civilizatie si ne asternem la drum. Pentru introducere cativa km de asfalt pana in Sasca Montana, de unde vom lua traseul in circuit.

Ileana injura printre dinti ideea Feliciei de a merge pe jos distanta dintre cele doua Sasca, ramane mereu in urma cu Alexandra, ceea ce ne aduce la disperare pe cei din fata, ca trebuie sa stam sa asteptam in soare si ne topim ca gheata la ecuator.

Ajungem totusi si in Sasca Montana si bucuria va fi mare cand voi realiza ca trebuie sa o parcurgem integral, cat este ea de lunga, pentru ca traseul nostru spre Cheile Susarei incepe din capatul celalalt al satului. Arhitectura vernaculara este frumoasa si ma bucur pozand cate o casa doua, o biserica doua. Doua biserici, mare-i satul asta, de' are doua biserici.

Un doi, un doi, un doi, un doi, marsaluim cu rucsacii in spate pe asfaltul care se topeste la temparaturile avansate ale zilei, dar noi nu ne lasam si suntem dornici de aventura, trasee, eram la inceputul turei. Daca as fi facut asta la sfarsitul turei cred ca o puneam pe Felicia sa ma duca cu masina tot traseul. De fapt asta am si facut in ultima zi a turei, am vizitat Cheile Rudariei cu morile de apa din masina, ca soseau merge fix p-acolo.

La cei 2-3km din Sasca Romana pana in Sasca Montana s-au mai adaugat inca nu stiu cati kilometri mai avea si Sasca Montana - sat de mineri, dar luuuuuuuuuuuuuuung.

Dovada a faptului ca este lung au trebuit sa mai faca inca o biserica, doar doar sa vina babele duminica sa dea pomelnic la popa si sa lase un ban la biserica.

In sfarsit satul se termina si prima curba la dreapta un indicator ne spune ca vom parasi spre stanga in lungul unei ape interminabilul asfalt si vom pasi pe poteca spre Cheile Susarei.

Inceputul traseului este promitator si val-vartej ne cufundam intr-o padure cu o vegetatie deosebita: plante agatatoare care imbraca tulpinile inalte ale copacilor, verde crud, liane, salbaticie, anarhie - o vegetatie specifica zonei.

Dupa ce mergem o perioada prin aceasta padure de basm dam de o poiana cu o cabanuta noua, frumoasa si destul de dichisita. Posibil loc de popas, de cort, dar noi avem drum lung de mers, pana la Lacul Dracului in Cheile Nerei trebuie sa ajungem pana diseara.

Se aciuiaza dupa noi si un catel, ba chiar doi, poate le este rost de mancare spera ei - din pacate nu de la mine, ca este totul calculat la minim ca sa intre in rucsac.

Traseul incepe sa fie foarte frumos amenajat, trecem poduri, podulete si podisti de lemn, dragut, pitoresc - mai ales ca suntem inhainurati cu parazapezile pana in gat de frica viperelor.

Pana la Cascada Susarei este o poteca foarte lina si putin urcatoare. Am vazut si o vipera, noroc ca aveam pe cineva in fata, ca altfel tipam sa se auda pana la Orsova. Dar cu un ochi dupa vipere, cu un ochi la vegetatie, ma bucur foarte mult de ceea ce vad, pentru ca este foarte diferit de ceea ce eram obisnuita.

Singura portiune din Cheile Susarei care chiar arata a chei este foarte scurta, se trece cat de cat pe cateva pietre prin apa si exista si un lant montat pe peretele de stanca din stanga pentru orice eventualitate.

Apoi mai treci o data apa si ajungi laCcascada Susarei, unde toata lumea face poza cu maimuta.

Colorata maine-i gata, la noi este gata instant si rugam pe cineva sa se bage cu picioarele in apa ca sa ne faca si noua poza de grup.

Poza de grup la Cascada Susarei - cascada este de partea cealalta a pozei (de la stanga la dreapta): Cristi, Catalin, Ileana, Lavinia, Iuliana, Razvan, Felicia, jos in fata este Alexandra si sus in spate Stefan si Laurentiu.

Dupa o pauza bine meritata la cascada ne luam rucsacii in spate si ne indreptam in lungul Ogasului Ungureanu spre satul Carbunari, pe langa care trebuia sa trecem razant. Acum noi stiam ca traseul este marcat, doar ca era marcat si cu copaci foarte cazuti in portiunea sa inferioara, asa ca inaintarea ne este foarte ingreunata, prin apa, copaci, buturugi - vegetatie, salbaticie.

La un moment dat parasim firul ogasului si poteca vireaza puternic la stanga si incepem sa urcam o panta abrupta, enervanta recunosc, desi scurta, dar care in portiunea sa superioara incepe sa fie dominata de flori albe de leurda.

Urcam prin leurda, multa leurda, foarte multa leurda, atata leurda nu am vazut in viata mea, mii de flori albe impanzesc padurea si se simte in aer miros fin de usturoi. Cristi imi facuse si o poza in leurda, dar nu am mai reusit sa recuperez poza de la el.

Campuri de leurda, multe campuri de leurda se succed dupa ce terminam urcusul si poteca merge ceva vreme prin aceste imensitati infinite de leurda. Asteptam sa regrupam toata lumea, dar ne mananca tantarii. TANTARIIIIIIIIIIIIII !!! Imi dau cu spray peste tot, dar tot vin, mi se baga pe sub sal, ma ciupesc de maini, chiar si de degete, de fata, de urechi. Nu mai suport ! Eu plec inainte, nu mai astept pe nimeni, sa se piarda care o vrea. Eu nu mai astept aici sa ma ciuruiasca toti tantarii ca pe sita de bucatarie.

Un drum destul de lat prin padure se intersecteaza cu multe altele, dar totusi marcajul este evident, citisem de nu stiu cate ori descrierea traseului si aveam si harta, asa ca daca tot sunt la inaintare sa alerg tantarii, mai scot harta sa vad pe unde s-o luam. Iesim destul de repede la pasunea La Lac, ca si cum pe caldurile astea ar mai fi fost vreun la lac sau izbuc pe aici, si in zare vedem satul Carbunari.

Satul Carbunari vazut din drumul forestier care merge spre Sopotu Nou (noi nu mergem acolo, doar am intersectat drumul asta)

Colegii de tura, voinicii carpatisti care vin din padurea cu leurda si tantari

Urmam putin drumul spre Sopotul Nou, vorba vine putin, ca mie mi s-a parut foarte mult, mai ales ca stiam ca indicatoarele nu-s foarte bune in zona. Pana sa facem noi stanga spre Lacul Dracului, hai ca ne ies in cale alti carpatisti: Max cu Ghidul care erau cu duba, cu barca, sa faca rafting a doua zi pe Nera. Ei veneau din sens invers, de la Sopotul Nou si se duceau sa campeze in zona la Ochiul Beu (unde aveam noi sa dormim dupa inca o noapte petrecuta in salbaticie).

Hiper intalnire de carpatisti: cu Ghidul, Max, Miruna (din cealalta echipa), cu Stefan, Cristi si Razvan de la noi din echipa.

Mai mergem pe drumul forestier spre Sopotul Nou pana ne umplem complet de praf din cap pana in picioare. Eram gata mascati ca sa ne scladam a doua zi in Nera, si in sfarsit la un moment dat incep sa recunosc elemente din traseul despre care citisem: Poiana Logori, acolo unde un drum de taf intitulat Cheile Nerei face stanga si unde noi nu trebuie sa facem stanga, ci trebuie sa mai mergem pe drum pana la alta bifurcatie. Bune si descrierile de trasee la ceva, altfel tentatia de a o lua pe un drum pe care scrie Cheile Nerei cand vrei sa mergi in Cheile Nerei este maxima.

In Poiana Logori depasim pe stanga cantonul din Poloamele Mici si mai mergem inca pe directia Sopotului Nou pana la asa zisul loc La Fagul Ingemanat, unde o poteca si multe sageti galbene ne spun sa o luam spre Lacul Dracului in stanga jos.

Este drumul de caruta care ne va duce paralel cu Ogasul Porcului pana la Lacul Dracului, intalnim chiar si masini pe aici si sunt foarte stresata, pentru ca nu stiam cat de aglomerat va fi la locul de campare. Din tot ce citisem nu era clar, daca se ajunge cu masina pana aproape sau nu, si nu aveam chef de muzici, manele, tipete si grohaituri. Acum cunoscand insa locul, inteleg de ce era recomandat ca loc de campare langa Cheile Nerei, exact de unde incepe portiunea lor cea mai interesanta.

Vrand nevrand momentul democratic are loc si ne cam impartim in doua echipe, 4-5 in fata si Felicia care ramane cu fetele sa le mane de la spate. Dupa ce se termina drumul forestier pe care mergem, un semn si o poteca foarte abrupta incep sa coboare spre Nera, lasandu-ne sa intrezarim poieni in josul apei.

La cat am facut stanga si dreapta, nu prea inteleg eu de ce mergem in directia aia si nu ailalta, dar tot coboram, ajungem la locul numit La Scaune, unde intersectam poteca marcata de Cheile Nerei care urca si coboara in lungul apei si de la acel punct mai coboram substantial spre Lacul Dracului, pana ajungem la nivelul Nerei. Ajungem la lac aproape pe inserate, eram convinsa in sinea mea ca Felicia va ramane cu fetele si cu Cristi sa doarma prin alta parte, dar se pare ca le-a strunit suficient de bine, ca au ajuns destul de repede dupa noi.

Locul de campat de la Lacul Dracului era gol, lacul este mai sus de Nera, iar locurile de cort erau undeva in lungul apei. Noi aveam apa cu noi ca sa nu bem din Nera, desi nu cred ca era vreo problema, ne-am imbaiat care a avut chef in apa, am montat corturile si dau sa ma bag la somn. Canci, am pus cortul langa Felicia si Razvan, care au chef de povesti: Felicia ca femeile, cu vocea ei cristalina nu ma deranjeaza, dopurile mele adanc infipte in urechi isi fac datoria, dar Razvan are o voce groasa de bas care trece prin orice dop. Adorm cand vorbeste Felicia, ma trazesc cand vorbeste Razvan si chestia asta se repeta de vreo 4-5 ori pana li se face si astora somn in sfarsit si se baga la somn dupa miezul noptii. Evident a doua zi iarasi imi suna sefa cu goarna in cap la 6.00 a.m., noroc ca era ultima zi cu un asemenea program de cantonamente, pe urma veneau zile mai pasnice - asa zise de vacanta si de concediu.